Recviem pentru brazi si orchestră

Ce-s florile astea de jad?
Parfumul lor veşted se surpă,
Când un ham învechit
Roade-a calului crupă,
Pădurea jeleşte copacii ce cad.


 
Ca un abur trecut-au haiducii...
Hangerele spintecă ceața.
Si din scorburi de timp iluzorii,
Țipă, vestind dimineața,
Cocoşii, la marginea luncii.

Scrâşnite, sudalme s-aud.
Securea despică de-a latul,
Cad brazii si suie la cer,
Sufletele lor in inaltul,
Iar cerul se scurge pe prund.

Cred că si brazii au un inger postum.
Beteală de nea ca decor,
Si stelele care mai cad,
Le pune in cetina lor,
Acum, doar acum, de Craciun.


Azi sunt o lacrimă

Vezi tu, iubire, astăzi prima dată,
Am indrăznit să-ți scriu. De-atâta timp,
Pădurea-n noi jeleşte speriată,
Că n-o-nfloreşte nici un anotimp.

Şi cearcănele lunii deopotrivă,
Tristețea fără margini n-o mai pot
Acoperi cu nori, ci dimpotrivă,
Azi masca nepăsării brusc şi-o scot.

Un drum care se caută pe sine,
Un aer se sufocă disperat,
Iar gara asta nu mai are şine
Şi-n loc de inimi, clopote ne bat.

Eu astăzi sunt o lacrimă imensă,
Pe pleoapa cerului înnegurat,
Mă rătăcesc prin ceața asta densă
Şi-un ger cumplit de ieri m-a-nconjurat.

Încet-incet, incep să-ti uit conturul
Şi fără tine-nvăț să pot trăi,
O lacrimă ce si-a pierdut condurul,
Când noaptea se petrece înspre zi.


Cântec de jale

Pentru ce, pădurea mea,
m-ai închis de tot în lemn,
Cui să strig si cui să cer,
două ramuri prinse-n cruce,
Locul unde sunt ,să-nsemn?

Sa-mi aprindă luna şuie,
o lumină pâlpâind,
Lângă tâmplă să-mi răsară,
muşețelul cel sălbatic,
Nimb de sfânt închipuind.

Să mă plângă-n locul tău,
ploile de toamnă rece,
Să bocească vântul crunt,
viscolindu-mă prin oase,
Pe la cruce când o trece.

Să-nverzească-n primăvară
brațele crucii; să-mi fie,
Umbră inimii sărace,
de n-o fi plecat si ea,
Umbră să îți facă ție.

Pentru ce, pădurea mea,
m-ai inchis de tot in lemn,
Pentru ce , țărână grea,
m-ai ascuns in poala ta,
Fără cruce, fără semn?





   Şi

Şi luna asta ca un boschetar,
Mă tot priveşte lacomă si rece,
Ca un mărfar prin sângele meu trece,
Dar şuieră din ce în ce mai rar.

Şi mă trezesc că sunt şi eu o gară,
Cu un peron pustiu şi nefiresc,
Mă-ntreb retoric dacă mai trăiesc
Şi mă reinventez a mia oară.

Dintr-un cocon prea strâmt incerc să ies,
Înghesuite, aripile-mi dor,
Nerăbdătoare se întind spre zbor,
Când razele de lună drumuri țes.

Vezi? Candelabrul nopții se deşiră,
Ningând mărgele de cristal amar,
Insingurată, ca-ntr-un sanctuar,
Cu înghețate corzi mai cântă-o liră.




Țărm cu maci

Cum vei putea să mai aduci din noapte,
Absurdul dimineților de sare,
Când peste-atâtea vise interzise,
Tu calci având picioarele murdare?

Când peste ramul frânt cu nepăsare,
Se zbate pleoapa frunzelor, si-apoi,
Un țărm sinucigaş se-aruncă-n mare,
Cu tot cu impărțirile la doi....

Eu m-am imbolnăvit acut de tine
Si incurabil astăzi te iubesc,
Pentru-acest viciu-s leacuri prea puține,
Se moare brusc, prea trist si prea lumesc.

Atât te rog, ai grijă unde calci,
Azi am băut văzduh pus in potire,
Azi mi-am făcut transfuzie cu maci
Şi-am inchinat in cinstea ta, iubire!


Sunt Ană

Nu cred sa-ti fi mărturisit vreodată,
Ce mult m-a-ndurerat plecarea ta,
Cum zi de zi am asteptat la poartă,
Că poate mâna-ți iarăsi va bătea.

Nu, nu ti-am spus si nici nu iti voi spune,
Că am trăit după plecarea ta,
Ca o străină, singură pe lume,
Că văd oriunde numai umbra ta.

Mă-ntrebi ce fac? Te torn in bronz, bărbate,
Si-apoi încet o să mă torn si eu,
Voi frământa cu mâinile curate,
Aceste mari bucăți de minereu.

Am sa durez un soi de nemurire,
Cioplind in inimi o statuie vie,
Sunt Ană si m-aşez întru zidire,
Şi-ti pun, Manole, dalta-n mână ție.  




Scrisoare timpului

Cu mână nevăzută pe hârtie,
Denaturând a noastre gânduri toate,
Viclean si aspru, timpul stă si scrie...
Si şade omu-apoi si se socoate,

Că parc-altfel a fost, parcă  altfel...
Nici el nu stie clar ce s-a-ntâmplat,
Si parc-ar vrea să dea-napoi nițel,
Să afle tot ce ar mai fi de-aflat.

O, timp viclean! Cum stii tu să le faci,
Pe toate doar cum iti convine ție!
Aş vrea , de s-ar putea acum să-mbraci,
Trup muritor, să vezi cum e să-ți fie,

Amestecate toate. Încurcate.
Sa plângi amar când simți dezamăgirea,
Să fii uitat, să simți că esti pe moarte,
Sa vezi cât doare când te pierzi cu firea

Şi iubeşti. Să te gândesti când scrii apoi,
Destinul omului.Şi-atunci să-ți pese,
Să mai privesti odată înapoi ,
Si mâna ta, povestea ce o țese,

S-o facă cu blândețe, cu iubire...
Nu ştiu de te-oi opri ca să citești,
Ți-am scris această lungă jeluire,
Când doar tristețea-mi bate in fereşti.


Noapte de noiembrie

Bizară noapte! Pe un cer violet,
Spânzurată-ntre nouri, tigva lunii luceşte.
Printre cetini, rătăcit lup flămând,
Spintecă bezna, hoțește.

Țipete stranii, grave-acorduri în noapte,
Păsări adormite in cuib aiurează.
În aerul aspru, mirosind a zăpadă,
Adânc,  plugul toamnei brăzdează.

E pădurea un uriaş adormit.
Se ghiceste mai mult în ea viața.
Ca o izbăvire dintr-un sumbru blestem,
Se strecoară prin crengi , dimineața.




Bal

M-am înrolat intr-o lume bolnavă,
Cu grave crize de epilepsie,
Busole defecte, tristă epavă,
Nevroze desenate pe hârtie.

Ne numără paşii vameşii orbi,
Bocancii ne strâng. În sala de bal,
Valsăm elegant pe cântec de corbi,  
Înveliți in cearceaful alb de spital.




Lacrimi albastre

N-am sa-ți mai scriu!
Am să mă-ngrop deodată ,
Sub filele povestii ce-am țesut,
Să pui coperta lespede de piatră ,
Pecete grea întregului trecut!

N-am să-ți mai scriu!
De-acuma toate-s spuse,
Ce să mai scriu după ce punct s-a pus?
Năpraznic peste-atâtea vise duse,
S-a prăvălit un munte la apus.

Ce să-ți mai scriu?
Ce să-ți mai spun in plus?
Ți-am tot vorbit, cu mâinile,  cu ochii,
Azi peste toate cele ce s-au spus,
Se-asterne ca mătasea  unei rochii,

Pe care am păstrat-o înadins,
Să o îmbrac in noaptea nunții noastre.
Potecile nici ele nu-s. A nins.
Zăpada are lacrimile-albastre.