Totdeauna am recunoscut că sunt fecior de țărani săraci. Bunicul dinspre tată s-a considerat răzeș. Cel dinspre mamă zicea că e agricultor. La jumătatea anului școlar, după ce tata a învățat să se iscălească, l-a retras de la școală, zicând că sapa n-are nevoie de carte. Dar s-a zbătut să-i facă „domni” pe ceilalți copii, adică să–i ajute ca să învețe o meserie, să trăiască la oraș.
Acasă la noi, am găsit trei fotografii. Bunicul dinspre mamă cu bunica. El căprar (caporal), ea țărancă în costum specific: broboadă cu fasolele pe câmp negru, bundiță. Gulerul era tivit cu blană de miel de astrahan, neapărat negru. Și reverele, la fel. Pe piepți și, desigur, la spate erau niște modele realizate cu șnur negru, cusut. Bluza albă, cusută cu mulinea roșie la guler, pe piept și la mâneci, fustă largă de catifea, în pliuri, botine cu toc înalt.
A doua este a bunicului din partea tatălui, pe care am postat-o mai jos.


A treia fotografie este a fratelui tatălui meu, gradat, care nu s-a mai întors de pe front. Tata spera că a evadat din prizonierat și a fugit în America. Le-a spus că după război, dacă n-o mierlește, ne trimite un bai-bai de la unchiul Sam. Nu am primit nici o veste. Casa în care m-am născut s-a demolat în urmă cu un deceniu și nu mai știu nimic de acea fotografie.
Pe bunicii din partea ambilor părinți nu i-am cunoscut personal. Pe bărbați îi am în fotografii. Pe bunica dinspre tată, nu. Poate de aceea, copil fiind, am trăit senzația că eu n-am avut bunici. Cele trei fotografii le-am descoperit după ce am terminat facultatea.
Am dus fotografia cu bunicul dinspre tată, Gheorghe Ciubotaru, la liceul unde predam. Aveam biblioteca în primire și mă apropiam de treizeci de ani. Am pus-o deasupra biroului unde lucram. Care cum intra, se uita la fotografie, apoi la mine, dădea din cap.
- E tatăl dumitale? Nu că prea seamănă cu dumneavoastră!
- Nu, sunt eu pe când voi avea șase decenii!
De fapt era bunicul. Fratele mai mare cu zece ani, care l-a cunoscut, ne-a spus că voia să i se spună bunel și l-a rugat să-i aducă și pe ceilalți nepoței la Reuseni, că el a jurat ca, în viața asta, să nu calce în casa fiului său mai mare, tatăl nostru, fiindcă nu l-a ascultat. Îl voia urmaș la casa pe care o ridicase din bârne, ajutat de bunica, (prăpădită la nașterea ultimului ei copil). A avut mai mulți, mai trăiau două fete, care s-au măritat. Își dorea ca tata să se însoare cu o fată din Reuseni, să-l crească pe Vasilică,cel din burtică. Tata l-a refuzat pe bunelul, motivând că deja a stat doi ani după ce s-a liberat ca să le poarte la școala de moașe pe surorile mai mici, că el vrea să fie mai aproape de șosea, de  calea ferată, ca să poată pleca în lumea asta mare, pe care voia s-o cunoască. Pe fratele mai mic l-a înfiat sora tatei,  Elena. De aceea, Vasilică  s-a numit Moraru.
Tata s-a „măritat” la Udești. Mama n-a vrut să se mute la socri!
- Ce să caut în pustietatea aia, la o aruncătură de băț de codru, unde noaptea lupii se ușurau pe pragul casei?
Nu știu cum și de ce a murit Gheorghe Ciubotaru, bunicul, dar mi s-a spus că n-a mai rămas o surcică din gospodăria bombardată de nemți în primul război!
Chiar? Cum ar fi trebuit să fie viața mea dacă mama se muta acolo?
Bunica se numea Ana, dar ai casei îi spuneau Domnica, fiindcă voia să-și facă fetele doamne, adică să locuiască la oraș. Punct la știutele mele despre ei.
Despre bunicii dinspre mamă știu multe. Poate fiindcă un unchi, George, și sora cea mai mică a mamei, Veronica, nașa mea de nuntă și nașa celor patru copii, mi-au povestit despre el, ori de câte ori au avut ocazia.
Ca să evite cearta cu socrii și cumnații, tata a lăsat casa Camilarilor fratelui mai mic al mamei, el a cumpărat o casă mare, unde era o cumparativă (dugheană) cu cârciumă, pe care a închis-o după 2-3 ani. Nu avea cheag și vad. Ridicată pe un deal, cu beci la drum, unde era cârciumă, cu trepte la casa de pe creasta dealului, cu cerdac la drum, lat, unde erau băni lungi pe lângă pèreți, cu magazin de mărunțișuri, ridicată din chirpici, casa a rezistat aproape un secol. Tata avea, vorba lui, jumătate de clasa întâi, se semna cu Toa’, ar fi vrut să fie socotitor, se împăca bine cu cifrele.
            După ce tata a dat faliment, s-a întors la lopată și s-a angajat încărcător de vagoane la gară. Și la sapă s-a întors, dar nu-i plăcea să meargă cu ziua, el posedând 1,70 ha și nevoind să i se spună că argățește. Având o casă mai mare, la cruce de drumuri, și mai având tata dar de povestaș, iar mama fiind de firea ei prietenoasă, la noi, adeseori vecinele veneau să facă șezătoare sau clacă. La noi se adunau flăcăii să pregătească ceata de Anul Nou. Apoiveneau prietenii tatei lao țuică și multe vorbe.
Bunicul se numea Gavril, era băiatul lui Ilie, la rândul lui feciorul lui Toma Camilar. Tatăl lui Eusebiu Camilar era frate cu bunicul meu, care s-a însurat cu una dintre nepoatele preotului Andrei, despre care voi vorbi în piesa „Bolohanii”. A primit loc de casă și ogor în Poiana Popei, acolo unde consătenii i-au făcut gospodărie Preotului Andrei, proscris de împărăteasa Austro-Ungariei fiindcă n-a semnat actul de supunere a bisericii ortodoxe din sat celei catolice.și s-a spus că străbunicul și-a făcut acolo bordei, cu gând să-și ridice casă. Aveau doi copii și spunea că va naște atâția câți îi va da Domnul, dar că își dorește ca ei să n-o blesteme vreodată că i-a crescut în Codreț, ci să meargă la școală, la biserică și, după obieiul gospodarilor din sat, măcar unul dintre ei să ajungă domn, să facă lumii cunoscut numele lor și faptele moșilor și strămoșilor lor. Nu știu de ce nici străbunicul, nici bunicul, nici mama, care a primit ca zestre acest loc, nu l-au vândut.
De la tata, care a furat-o pe mama, am aflat că bunelul Gavril era un om gospodar, avea cei mai frumoși boi, așa cum fiul său, George, avea cei mai frumoși cai din sat. Când a venit cu mama să se împace, s-au bătut în parte, cu pari rupți din gard. Bunicul era ajutat de cei doi feciori, dar tata avea prieteni care i-au sărit în ajutor și a plecat cu mama. Bunica a refuzat să-i dea zestre, deși mama era fata ei cea mai mare. Celelalte două fete mai mici deja plecaseră din sat, una, Feodora, să se facă soră medicală, cealaltă, Veronica, să lucreze într-o fabrică, la București.
Pe mama o chema Artemiza. Cei apropiați îi spuneau Miza. Doar fata fratelui mai mic a fost botezată cu acest nume, dar cei apropiați îi spun Arti. Cam la fel e și cu numele bunicului, care s-a numit Gavril. Băiatul meu și unul dintre copiii lui moș George se numesc Gabriel, dar cei apropiați le spun Gabi. Adică un Gavril modern.
Bunicii au avut un sfârșit tragic, despre care mi s-au spus trei variante. Venind de la câmp cu carul încărcat de snopi, pe o furtună cumplită, cu trăsnete și fulgere care le-ar fi aprins paiele. Ei fiind sus, poate că ațipiseră, au ars, căci boii speriați au luat-o peste ogoare, încărcătura s-a răsturnat și cei doi au fost prinși dedesubt.
Cealaltă variantă era că s-ar fi certat cu cei din familia lui Ionică din Poiana Popei, care își revendicau o parte din pădure. Tot satul știa că Ionică a Grosoaiei l-a amenințat că o să-i dea foc. Realitatea e că nimeni nu credea că o să și facă asta și moș Ionică a venit la biserica din sat, să se spovedească, și a jurat, la împărtășanie, că nu el a dat foc bunicului.
A treia variantă îl propunea ca piroman pe tata, care s-a judecat cu frații mamei. Conform tradiției și promisiunilor, mama era cea care trebuia să fie moștenitoarea casei părintești, pe care i-au promis-o, căci celorlalte fete le-au dat ogor, pe care acestea l-au dat fraților, ca să fie purtate la școală. În acea vară, tata era ajutor de fochist undeva în întinsa câmpie rusească și a întrebat dacă fulgerul trimis din apropierea Donului l-a recunoscut și prăjit pe socru-său.
- Nu, a fost răspunsul unuia dintre frații mamei, dar probabil că cineva s-a rugat mult la Dumnezeu să trăsnească exact în căruța tatei.