Mama a fost soră geamănă cu Sofia
            Despre străbabe și bunicile mele nu știu nimic, nu le-am cunoscut.
Constat cu uimire că, în romanul meu mai accentuat biografic, „Pitici pe creier”, mama nu-și are un capitol aparte, pe când tata, frații și surorile mai mari și trei dintre frații morți, da. Despre cei trei frați mai mici ca mine intuiam că nu trebuie să vorbesc...
Când am scris cartea, aveam în minte acea idee nebuloasă, de care parcă mă temeam să mă apropii, care îmi dădea impresia că mă înțeapă la inimă, fiindcă nu-mi puteam răspunde la întrebarea care mi-a măcinat copilăria: Mama de ce nu mă pupa și pe mine? De ce n-aveam loc în pat la dreapta sau la stânga ei? De ce erau preferați  cei mai mici?
Îmi spuneam că sunt urât și mă ascundeam să-mi plâng soarta. Uneori, o găseam ascunsă prin cotloane și pe soră-mea mai mare ca mine care, și ea, a întrebat furioasă:


- Pe mine mama de ce nu mă culcă lângă ea?
            - Pentru că nu-ți dă noaptea țâță. Și că te  piși pe tine.
- Bine că te culcă pe tine!
Cumva trebuia să mă răzbun.
- Știi de ce nu te pupă mama? Fiindcă ești frumoasă! Și-ți curge tot tmpul nasul!
Pleosc, o palmă peste ochi, și fuga în spatele mamei țipând:
- Mamă, mucea vrea să mă batăăă!
Și mama, pleosc, mie, o palmă după ceafă! Tot mie!?
Când s-a aflat că, din toată comuna, adică satul natal și altele vreo șapte din împrejurimi, doar eu am reușit la liceu, mama m-a așteptat în poartă, m-a îmbrățișat și m-a pupat. Avea buzele ude de lacrimi, erau sărate. Poate de aceea, în mintea mea buzele mamei au rămas totdeauna...sărate. Nu mai țin minte alt sărut de la mama!
Am întrebat-o, într-o vară, când i-am lăsat în grijă pe cei trei copii ai mei, ca să pot merge în excursie cu soția ( În vacanțe, făceam circuite prin țară):
- Mamă, care dintre frații mei ți-au fost cei mai dragi?
            A tăcut o bucată de vreme, credeam că nu vrea să-mi răspundă.
- Ați fost  mulți! (A născut 14 copii, dintre care eu am cunoscut doar zece.) Mi-am pus întrebarea dacă nu cumva iubirea prea mare pentru un copil e un păcat, un blestem. Costan (tizul meu, mort neflăcău) era așa de frumos și așa de deștept, că mă temeam să nu-l deoache babele și mergeam la Aripoaia, vrăjitoarea satului, să-l descânte de deochi. Îi făceam toate nazurile, tac-tu mă certa „bisericește” înjurându-mă de toți sfinții, că copchilul ista numai din vina mea e de-o încăpățânare bolnavă. Cred că din asta i s-a tras și moartea: niște cai s-au speriat de o vulpe turbată, care încerca să-i muște și galopau înnebuniți, aruncând mereu cu copitele dindărăt, să lovească în animal. Costan se juca în mijlocul drumului, l-am strigat, l-am rugat, n-a vrut să fugă din calea cailor Nu asculta de nimeni. După zece ani, timp în care ați copilărit, tu și surorile tale, m-am temut să-l pup pe careva. Baba Aripoaia zicea că atât ține blestemul de la păcatele bunicilor sau străbunicilor care mi s-a dat mie. L-am avut drag pe Lae, îl știi. Tot voinic și deștept. A murit când ne-am întors din evacuare, de dizenterie. Am zis că gata cu blestemul! Că pot și eu să-l pup mai des pe ăl mic, Lazurică. A murit de tifos.
Eu, atunci și acum, cred că ideea de blestem i-a băgat-o în cap Aripoaia, ca să-i ducă la lună o găină și un șip de țuică de prună, de o ocă, adică un kil.
            - Ghinionul tău și altora: se năștea altul, trebuia să-l ocolesc pe cel sau pe cea care era „mare.
Cel mai mult eu cred că a ținut la al treilea băiat,Gic. Așa-i scrisese numele notarul nostru care umbla toată ziua cu romul în nas. Nu știai dacă e beat, fiindcă scria fără să-i tremure mâna, dar nici treaz-trezuc nu era, că din cei opt frați care au trăit, doar doi erau fiii tatei și frații mei din punct de vedere ortografic. Ceilalți aveau o literă, două în plus sau în minus. M-a contrariat întrebarea unui profesor, proaspăt venit la școala noastră, care a fost și dirigintele clasei și ne-a cerut certificatele de naștere ale părinților. Pe mama o chema Artemiza.
- Știi cine a fost Artemiza?
- Bunica, mama mamei, dar și pe  mama tot așa o cheamă.
S-a prins cu mâinile de burtă și a început să râdă.
- Artemiza, zeița vânătorii și nume de împărăteasă...
- Ei și? Da’ să știți că numa-n acte e Artemiza, că toți îi zic Miza. Alt hohot de râs.
- Taică-tău e neamț?
- O fi, că Reusenii a făcut parte din Bucovina aflată sub austrieci, care tot nemți sunt, nu? Da’ de ce întrebați?
Profesorul a scris cu majuscule pe tablă:  TEO  DER.
- Notarul vostru e un analfabet. Nemții scriu particula „Der” în fața substantivului.
I-am spus tatei de „nemțeala” lui. Amândoi părinții au izbucnit în râs. Râdea tata în hohote, și mama-i ținea isonul, cum rar se întâmpla.  
-Mă, Der-neamțule, ia du-te de rânește la vacă!
Odată, le-am cerut două ouă să-mi cumpăr caiete. Acum sesizez că, pe atunci, oul era valuta țăranilor săraci. Cu două ouă, capul familiei își cumpăra un pachet de tutun (pașcă-i ziceam noi). Cu un ou, în loc de foiță, cumpăra un maculator din care face țigări o lună de zile (Dacă tata rămânea în pană rupeau ultima foaie din maculatoarele copiilor care, adeseori, se trezeau cu foile sfertuite sau înjumătățite). Tot de un ou ne luam chibrituri, sticlă și gaz de lampă (gaiță).  La ocazii mari, și câteva bomboane.
Oul a fost „eroul” unei întâmplări deosebite. Un nepot era elev la elementară. Fănel s-a dedulcit la ouăle noastre. Locuia la trei case mai jos. La un moment dat, mama constată că, deși găinile cotcodăceau, când să ia ouăle, nu le mai găsea. A stat de pândă și l-a văzut pe pișpirică  luând-o prin fundul grădinilor și, ajuns acasă la ei, prăjea ouăle. În ziua următoare, mama a luat ouăle bune și a pus în cuibare câteva ouă clocite. Fănel a venit spre seară, cu lacrimile în ochi, și s-a plâns:
- Bunicule, ouăle matale put!    
Sora mea mai mică s-a măritat cu un oltean bucureștenizat, fiu de mare angrosist, care susținea că el face legătura dintre Oltenia și Piața Matache. Se lăuda că-i va face nunta fiului său  la Casa Armatei, în buricul Bucureștiului. S-a ținut de cuvânt și, recunosc, parcă nu-mi venea a crede că ne cânta Orchestra Armatei, că în spatele mesei noastre stăteau câte un picolo și un ospătar în uniformă cu șireturi și pampon negru la gât, care-i trimitea pe tineri să „execute” solicitările mesenilor. Mă uitam la mama, singura „țărancă”, la propriu și la figurat, care a refuzat costumul  domnesc pe care mirii voiau să i-l cumpere. A pus condiția că, dacă n-o lasă cu straiele ei de sărbătoare, nu vine la nuntă.
Tata, sub pretextul că a pătat cu vin cămașa de ginere, a acceptat ca ginerică să-i cumpere costum și bocanci.  Dar a venit cu sumanul cel nou, care chiar îl „aranja”.
Mama purta șaluțul (broboada) cu câmp negru și fasolele galbene, bundița tivită cu blăniță de vulpe, catrință și botinele ei negre cu puțin toc și catarame galbene. Mie mi se părea cea mai frumoasă femeie din tot localul. Ni s-a spus că în saloanele de sus mai e o nuntă și un botez.
Eram lângă intrare și admiram toaletele damelor care urcau sau coborau să ia aer pe terasă sau să facă pași prin jur. Deodată la masa noastră s-a oprit un domn înalt, nițel grizonat (la păr și la minte), în costum alb, cu papion corai și batistă de aceeași culoare, urmat de un violonist și  un colorat-coroiat cu țambalul spânzurat de gât.
- Ahaa! Aici ai dispărut, coniță Sofia! Credeai că scapi de mine? Au zis că vă cunosc toate melodiile și vă acompaniază. madea plăteștec! Trei melodii numai pentru mine! Sunt și eu bucovinean adus de copil în București, dinspre Rădăuți, din „Țara de Fagi”. Vă rog frumos pentru melodia asta!  
Eram în picioare, în fața lui.
- Stimate domn, sunteți în confuzie! Teoretic aveți dreptate, da’ acum observ și eu că mama seamănă ca două picături de apă cu Sofia Vicoveanca. Numai că vă rog să-i priviți cu atenție gâtul. Ea are doar partea de sus a gâtului cântăreței. Observați că-i lipsește șiragul acela de multe mărgele?
Pe trepte cobora adevărata Sofia Vicoveanu, urmată de un șef de sală, desigur că voia să oprească un posibil scandal. Când s-au apropiat de mama, care, ridicată în picioare, tremura ușor, roșie la față de spaimă, Sofia s-a oprit o clipă locului, a luat-o de mână și a întors-o cu fața la oglinda cât peretele de mare. Ziceai că sunt gemene! Toată lumea a aplaudat. Mamei i-au dat lacrimile. Cred că și artistei, era cu spatele spre mine. A luat-o pe mama pe după umerii slăbuți, a sărutat-o și și-a lipit obrazul de cel al ei, după care a cântat melodia cu „Oamenii dragi din Țara de Fagi”, apoi alte două. Mie mi s-a părut că toată lumea din local era pe intervale, pe scări, și aplauda. A luat plicul și i l-a dat mamei, care a zis, spre uimirea și, recunosc, încântarea noastră:
- Să fie dar de nuntă acestor tineri!
Doamna Sofia și-a notat adresa mamei și i-a trimis un pachet cu discuri cu autograf.(Despre asta am aflat mai târziu). Nu știu unde au ajuns, dar țin minte că tata, apoi și nașul însurățeilor au „certat-o” pe mama că de ce nu are și partea de jos din gâtul Sofiei, nu de alta, dar nu prea avea voce. Sau poate avea, dar afară de „nani-nani, puișor” cântat - mai mult în șoaptă - n-am auzit-o cu vreun alt cântec. Cum tata nu avea nici un miligram de ureche muzicală, normal că noi toți suntem afoni „din născare”.
 A! O amintire cică naște altele. Pe mama n-am prea văzut-o plângând de multe ori.
La sfârșitul clasei a patra, am dat examen de absolvire. Eram două clase. Domnul Scorțaru, învățătorul, mi-a spus ca duminică, la serbarea de premiere, neapărat să vină și părinții. Tata era „dus în jos”, adică undeva în regiunea Buzău, la muncă. Mama, ca să mă lase la serbare, s-a dus să hrănească vaca la unul din ogoare.
Când se întorcea acasă, domnul învățător i-a ieșit în cale și i-a spus că, dacă nu vine la serbare, trimite Miliția s-o aducă.
Luasem media cea mai mare și n-aveam coroniță. O doamnă învățătoare mi-a dat una cam prea mare, mereu îmi cădea pe ochi. Mama era lângă ușa de la intrare și a fost trimis careva s-o aducă în față. Țin minte că a rugat-o pe mama să-mi dea mai multă mâncare, fiindcă merit. Atunci mama a lăcrimat. Dar a fost și certată, pentru că sora mai mare ca mine, Lica, nu voia să învețe. „Cap degeaba are”, a declarat că vrea să rămână repetentă, să mă facă pe mine de râs. Lângă noi locuia doamna Veronica, profesoară, de care se temea toată lumea. Vorba tatei: „Pe copchii îi plesnește cu palma, pe cei mari, cu vorba”. Lica a încasat câteva palme și promisiunea că, dacă nu-și bagă mințile în cap, „lecția” bătaia se va repeta zilnic. După serbare, la Cabinet (așa i se spunea căminului cultural) urma horă. Veneau căruțe cu înghețată pe băț. Mulți dintre copii nu aveau bani și aduceau  un ou, pentru care primeau o înghețată.
Mama mi-a dat două ouă, Licăi, numai unu. Furioasă,  mi-a dat peste mână și am scăpat ouăle. Mama a adunat gălbenușurile și le-a pus în tigaie. Mirosul a ieșit pe fereastră. Lica patrula prin ogradă, dar n-a avut curajul să intre. Apoi mama a scos din beteala fustei un cocoloș, era un leu împachetat în opt, și mi l-a dat. Fantastic! Și acum când scriu am gustul de înghețată cu gust de vișine.
De Crăciun, a doua zi de Paști, la Înălțare și când era bal la Cabinet sau horă în sat, cânta banda (orchestră de suflători și duba-tobă) din Chilișeni. Și mai cânta muzica la îmormântare, la oamenii cu dare de mână și la flăcăii și fetele care mureau înainte să nuntească. Mamei îi plăcea să danseze, tata era de lemn Tănase. Era prezentă oriunde cânta banda și ne ruga să-i tocmim banda și ei, când o muri. Asta să-i fie ultima ei mare bucurie. I-am promis că eu plătesc muzicanții. Deși eram profesor la liceu, păream cel mai sărac dintre toți (singurul cu mai mulți copii, fără mașină mică), poate de aceea s-a râs ca de cea mai bună glumă. Mama a murit la un 6 mai, când pomii erau înfloriți. Ceilalți frați au zis că muzica e un moft, că avem atâtea alte cheltuieli. Am mers personal să-i plătesc pe muzicanți. Mama avusese dreptate. Sfatul Popular nu mai îngăduia înmormântări cu muzică în zilele lucrătoare. A trebuit să obțin aprobarea de la Comitetul Județean de Partid. Sute de oameni s-au adunat pe un tăpșan din fața casei și nu au încăput în biserică sau au stat afară, fiindcă, în timpul slujbei, taraful a cântat tot timpul și lumea plângea ... ca după mort.