Avea tata o vorbă, pe care o repeta  de câte ori se întâlnea cu ne și cunoscuți la un pahar de voie bună:
- Eu sunt primul născut din familia mea, de aceea mi s-a spus că sunt făcut de probă. Asta pentru că neamul meu are trei trăsături specifice: suntem leneși, bețivi și curvari! Mai avem noi și lipsuri, care nu se văd. Măseaua de minte le cade bărbaților după recrutare, și fetelor când își pierd fecioria. Iubim cartea, dar eu n-am prea avut parte de ea. Noi nu mințim, noi exagerăm cele spuse, ca să fim mai bine înțeleși! Mai clar, o facem de dragul artei și al celui mai mic zâmbet, care, habar n-aveți cât contează!
Avea tata un dar pe care l-am râvnit mult. Cum se alătura unui grup, după ce deschidea gura, rareori o mai făceau și alții. Începea cu  o formulă introductivă, incipit, se spune azi:


- Vă rog să nu mă credeți, pentru că nici eu nu pot s-o fac totdeauna! Spusele mele sunt ca pastilele, au coaja dulce, ca să poată fi ușor înghițite, dar miezul e amar, și, în loc să ne doară burta, de obicei ne doare capul, asta dacă le pricepem, că, tre’ să știți, Dumnezeu a dat unora  darul să nu se prindă la poante, așadar ei nu se supără niciodată, de aceea întreabă ca surzii:
- Ce-a spus? Ce zice? Voi de ce vă hliziți așa?
Și mai avea uluitorul dar de a pleca de la lucruri serioase, pe care le ducea în derizoriu, adică, mai pe românește, făcea bășcălie de tot și de toate, începând cu propria persoană. Când veneau oameni mari în casă, mama ne trimitea la joacă:
- Hai, că tac-tu iar spune prostii!
Am încercat și eu să-l imit. De spusele mele nu râdea nimeni. Nici eu.
A fost pe front. S-a jurat că n-a tras niciun glonte, n-a stat în tranșee, dar a ajuns până la Don cu un tren sanitar în care trebuia să aducă în țară oi de rasă, de care spunea că-s de rasa Kara-kuru-kum, dar noi am pizdilicumva-o rău de tot. Avea patru copii și a fost mobilizat pe loc, pălmaș la CFR. Cu alții, o grupă, a fost suit în vagoane sanitare, să aibă grijă de oi, la întoarcere. A avut până la Ungheni, unde un neamț a dat ordin să-i încuie în vagoane. Cine iese e „împuțcat”! Noroc de un bombardament, când au dezertat. S-a prezentat la Gară, dar fostul comandant nu mai era. Cică a raportat că a fost în misiune și s-a întors...bolnav de șale, mai clar, nu mai putea ridica lopata. L-au demobilizat.
Tatei nu-i plăcea să ne bată, mama ne plesnea scurt și noi simțeam că are dreptate, nu ne plângeam. De tata ne temeam. Mama ne spunea că, până la război, tata mergea la biserică... Venit de pe front, tata l-a refuzat pe preotul care i-a dat să țină pe tot timpul slujbei, așa era obiceiul la noi, un prapure în mână. A spus că nu poate sta în picioare. Preotul îl știa pe tata „chiznovat”, adică bun de snoave, și a insistat. Tata a întrebat dacă poate jura cu mâna pe Evanghelie, oamenii au râs, tata a fost îmbrâncit. Ne povestea că a întrebat dacă e păcat să înjure în biserică. I s-a zis că da, și atunci, fără a se folosi de apelativul cu iz sexual, l-a trimis în născătoarea coanei preotese, mama dumnealui, pentru că la biserică el nu mai vine. Și a mai fost o ceartă cu preotul  pentru noi, care,  nu învățasem Crezul.
Cantorul, adică dascălul de la biserică, locuia mai sus de noi și nu refuza un pahar de țuică. Tata l-a rugat să-i scrie pe caietul unuia dintre frați, în ordine alfabetică, acele cuvinte specifice bisericii: altar, cruce, evanghelie, icoană, mormânt, năsălie, prapure. Toate au rămas în înjurătura tatei, terminând cu „Vascrisu’ mă-tii”!, dar nu am știut niciodată ce înseamnă. Își făcuse o „listă”, de care-mi amintesc și azi, pe care am visat-o în toată copilăria mea: altar,  crucea, biserica și celelalte. Ne obliga să-l ascultăm, ne făceam cruce cu limba, dar ne străduiam să nu-l supărăm... Și azi, recunosc, da, aș fi preferat palmele, biciul, decât să ascult „pomelnicul” de vindecare a păcatelor, varianta imprecație.
Tata ne spunea cu mândrie că e din Reuseni, sat în care Aron Vodă și-a ucis fratele, pe Bogdan, tatăl marelui Ștefan, care i-a făcut pe localnici răzeși. Și au rămas așa până ce Ghiță Deju i-a făcut colectiviști. Atunci le-au confiscat locurile, boii, plugurile și uneltele celor care, ocazional, tăbăceau pieile, croiau cojoacele sau aveau piuă de făcut pănură pentru sumane.
Când a venit, după mama, la Udești, tata purta costum național, cu bundiță și pălărie sau căciulă brumărie. Întrebat de ce a renunțat la ițari, chimir și celelalte, ne-a spus că nu se mai fabricau.
Mama era din familia Camilarilor, cu oameni fruntași, veniți aici din Maramureș. Mereu o necăjeam că e analfabetă, deși ne miram cum poate avea un văr scriitor, membru de nu știu care al Academiei. Lăcrima atunci și ne spunea că, venindu-i părinții de la arat, pe timp de furtună, cu plugul în car, i-a trăsnit și a rămas ea mamă la cei patru frați mai mici. Avea 14 ani și, când un frate mai mare s-a însurat, ea, la 16 ani, având o soră mai mică și un frate, a acceptat să-l ia și, astfel, s-a măritat cu păcătosul de tata. Sora a terminat școala și a fost luată de un cumnat de-al ei la București, ca să învețe o meserie. Drept recunoștință, tanti Valeria i-a luat pe patru frați de-ai mei la București, i-a dat la meserii, i-a căsătorit. Unchiu’ Ghiță, fratele mai mic al mamei  i-a spus tot timpul, mamă.
O ciudățenie și unchiul acesta. Fiindcă nevasta cu cununie nu i-a făcut copii, și-a mai luat una, căreia i-a făcut casă, un băiat și două fete. Mergea la petreceri cu ambele femei și-i ruga pe lăutari să-i cânte: „Cocoșel cu două creste, bărbat cu două neveste”.
Copil fiind, n-am înțeles de ce bunicul dinspre mamă avea primul mormânt pe dreapta, cum intrai în cimitir. Alte șapte rânduri începeau tot cu Camilari.
- Simplu! A fost primul dintre cei șapte Camilari care a murit.
Azi, acolo e îngropat fratele mai mare al mamei, urmează o soră, iar al treilea mormânt este al părinților mei.
Mai târziu, am întrebat-o pe mătușa Natalia, mama scriitorului, de ce bărbatul dumneaei,  tatăl lui Eusebiu Camilar, nu-i în rândul al cincilea.
- Ne-am certat cu frații lui, le murise un copil, pe care l-au îngropat acolo, nu trecuseră șapte ani să poată fi dezgropat și strămutat, și l-am dus lângă părinții mei...
 
Aflat în Madrid, la a doua traducere a unei cărți de proză scurtă în limba spaniolă, am fost invitat de un profesor universitar să le vorbesc studenților despre...mine. Erau de la ziaristică și mi-au pus numeroase întrebări. Multe au fost despre strămoși, mai ales despre tata. I-am întrebat dacă pot să le spun două „povestioare” și, la acordul lor am povestit niște întâmplări  din copilărie.
Tata a fost țăran și sunt mândru de asta. Un țăran mai altfel. Copil fiind, tânjeam după cireșele timpurii de la un vecin foarte zgârcit, care le vindea în legături mici. M-am sfătuit cu alți copii, am făcut un ghem de smoală împănat cu bucăți de carne, l-am „plăsuit” cu sfoară împletită,  de cânepă și l-am aruncat dulăului legat de pom. În timp ce câinele se lupta să-și scoată smoala din bot, noi am devastat pomul. Vecinul a aflat repede cine i-a făcut paguba și a venit la tata cu rugămintea să mă bată, cum a făcut un vecin, care și-a băgat copilul în spital. Tata i-a cerut să echivaleze suma dezastrului și, în acea vară, două luni am păscut, fără bani, vitele păgubașului. Numai duminicile!
 Ca elev la liceu, ni s-a cerut o sună de, bani să cumpărăm flori unei profesoare , care , după noi era forte severă. Acasă mai erau două surori și trei frați mai mici. Tata le-a propus să renunțe la mielul de Paște, ca să-mi dea mie banii. Soră-mea, Lica, nu s-a învoit. De Sărbători, tata i-a dat numai ei friptură de miel, iar nouă ne-a spus, fiindcă aveam lacrimi în ochi:
- Să țineți minte că, dacă plătești cuiva fără să merite, altcineva rabdă. Câte zile o să aveți, banii astfel obținuți îi fac să sufere pe alții.
Și niciodată, ca profesor, n-am putut lua de la nimeni așa-zisele cadouri sau atenții. Le explicam, în fața clasei, elevilor mei de ce procedez astfel și întrebam dacă ei știu pe acela sau pe aceea care nu mănâncă friptură.
La nunta celui mai mic dintre cei opt copii, tata a fost întrebat de fratele meu mai mare:
- Te lauzi cu plozii tăi? Afară de efortul ancestral de a scăpa de sămânță, ce ai făcut efectiv pentru noi?
- Întrebare prostească ! Regret că nu te-am aruncat pe apa Sâmbetei. Fiind primul copil, nu uita că ești de probă. Faptul că ai ajuns la vârsta asta, că ești ceea ce ești e meritul maică-tii și al meu, dar tu încă nu pricepi asta.
Tata a mai spus că obligația de a ne hrăni, frica nemărturisită că am putea păți ceva, griji de care copilul habar n-are,  sunt poveri ce nu se văd, dar apasă. Munca de țăran, adică aratul, prășitul, seceratul sau cositul și celelalte, sunt istovitoare pentru cei ca mine, cu pământ puțin și copii mulți…
- Nu puteai să te abții?
- Puteam ! Ca tine, care ai doar un pui năuc, singur, care nu are cu cine se bate, cu cine împărți bucuria și necazul? Zi, doctor cu numele, care păcat e mai mare? Să ai sau să nu ai copii? Trei dintre voi v-ați speriat de greutățile vieții și vă temeți să aveți urmași. Mi-i milă de voi pentru la bătrânețe, când n-o să vă aveți decât pe voi.
Tata a lăcrimat și a plecat în grădină. Mama a lăcrimat și s-a dus după el. Așezați unul lângă altul, cocârjați de vârstă și de necazurile trăite, oftau.
Cinci nurori și trei fete erau la masa din curte. S-au uitat unele la altele. În capul mesei era sora mai mică a mamei, nașa noastră de cununie. Aproape în același timp s-au ridicat, cu câte un pahar în mână, soția mea și nașa și au mers, umăr la umăr, în grădină, după care, ca la comandă, toți s-au bulucit într-acolo, care cu paharul, care cu sticla…
Eu aveam doi copii, trei dintre ceilalți frați, numai câte unu. M-am oprit la jumătatea drumului. Două cumnate și nașul nu s-au ridicat de la masă. Apoi un alt cumnat, rămas în picioare, s-a reașezat. Careva luase sticla din fața nașului. Toți de la masă aveau paharele goale. Am adus o sticlă de vin, le-am umplut paharele. Nașul:
- De unde se vede că Dumnezeu are grijă și de păcătoși… !
- Numai de cei care cunună și botează, am replicat și am mers în grădină. Tata zâmbea, dar, deși mărunt, părea parcă mai înalt ca ceilalți, domina.
Tata era scund, dar vânjos. La o horă s-a vârât între doi bătăuși, care aveau cuțite, i-a  prins de cămăși, izbindu-i unul de altul. Al treilea a venit cu o măciucă. Femeile țipau, bărbații făcură cerc, dar mai departe. Noi, copiii, eram în copaci și priveam. Tata a apucat de mijloc o bancă, l-a lovit pe măciucar peste picioare și s-a îndreptat spre bătăușii care, între timp, au fost dezarmați și izolați de ceilalți.
Mi-am amintit că ne povestea de frații mamei și de tatăl ei, cu care s-a bătut.
Și l-am văzut haiduc pe tata când preotul din sat, un munte de om, a fost oprit pe buza unui părâu cu albia de câțiva  metri în adâncime, să-l întrebe de ce i-a smuls perciunii unui frate.
- N-a știut Crezul. Ar trebui să te iau și pe dumneata, că nu-l știi și…
- Încearcă, a spus tata și, când preotul a întins mâna, tata l-a apucat de perciuni, l-a tras pe buza șanțului și i-a făcut vânt în prăpastie.
Tata a rămas orfan de ambii părinți la 14 ani. Cu o soră mai mare și doi frați, unul sugar. Sora mai mare s-a măritat și l-a luat pe sugar. Tata l-a crescut pe fratele mai mic până ce a fost încorporat. Cel mic, Grigore, a rămas la preotul din sat, mai mult slugă și tata s-a bătut în parte cu acel preot, de aceea, în loc să meargă la biserică, a preferat crâșma, unde a învățat să înjure și exersa, dacă era cazul, pe noi.
După moartea mamei, tata a mai trăit singur în casă vreo zece ani. Nu a vrut să stea la niciunul dintre noi. De fapt, vorba lui, nu se putea acomoda, căci acasă era un fel de lider. La noi, acasă, aproape totdeauna erau 2-3 dintre prietenii lui. Nu le spunea pe nume, toți aveau porecle: Hălăciugă, Bâz, Dramba, Dârlea, Papătăt, Păcurel, Pârțog, și alții, cu care făcuse armata. Fusese pe front, deși era concentrat la CFR, a stat un an la ruși, unde a văzut cum e la colectiv. Nici pe legionari nu-i simpatiza, dar, vorba lui, nici comuniștii nu erau mai breji. Doi ani am tras la facultate, fiindcă n-a vrut să se scrie la colectiv. Zicea să ne dea afară, dacă statul nu are nevoie de noi! Atunci nu l-am înțeles.
De multe ori, m-am întrebat dacă ținea la noi. Cei mari i-au reproșat că i-a lăsat la „școala de coada sapei și a vacii”, căci au păzit vitele altora până ce s-au făcut mai măricei și au plecat la București, vorba tatei „să mânânce pâine  sărată cu lacrimi”, dar câștigată de ei, nu din sudoarea tatei, care a preferat să fie pălmaș la stat, decât zilier la burtoșii din sat.
Prima dată mi-a fost milă de el când, elev fiind, am fost dat afară din internat, că nu era colectivist. Stăteam la gazdă și, pe o ploaie câinească, a făcut 40 de km pe lângă un om care aducea alimente și la alți școlari. Altădată m-a speriat când, pe un ger cumplit, cu nămeți, a venit la mine cu fratele mamei să-mi aducă un sac de fasole și altul de mălai într-o sanie trasă de cai. Norocul lor a fost că erau și alți oameni cu săniile,  au fost atacați de lupi.
Și a mai fost odată când nu l-am înțeles. Încântat că am reușit la facultate, am fost întrebat:
- De acolo, câți bani îmi mai poți trimite pe lună?
Era un alt Moromete care una spunea, alta trebuia să pricepi: de unde bani să mă poarte, când, până atunci, eu, ca suplinitor, îi mai dădeam cât puteam.
Ș-am  întrebat de ce nu vorbesc între ei cu nume, ca oamenii, de ce se poreclesc?
- Pen’ că ei nu-s oameni, ei sunt prietenii mei. Gicu cu tiuga mare e  Halaciugă. Andrei a lui Bâz are mereu ceva de spus. Dârlea se teme și de umbra degetului lui celui mic. Lui Hopuleț, piticania, care se laudă că are nevasta harnică, argint viu, îi zicem Lică de la Mercurică. Fetele, care au curu’ cam mare, sunt Mercurițele, Ana lui e Mercuruță , iar soacră-sa e Mercuroaia. Lazăr  Harțag, că-i sare repede țandăra, a devenit Pârțag, Papătăt, mâncăul, la rugămintea nevestei de a mușca de două ori dintr-o gălușcă, a vârât două în gură… Păcurel a vrut să se facă legionar și l-am trimis la târg să-și cumpere cămașă verde. A vrut să se laude cu ea și niște ceferiști l-au cam ciomăgit. Dramba e preceptor,  calificat în cerșitul cu chitanță.
Copil fiind nu am înțeles și mă întrebam, Doamne, că ce multe mai scornea când plimbau minute în șir țuica prin gură, descântând ore în șir țoiurile…
Culmea era că, adeseori, se adunau la o văduvioară cam frumoasă și de aceea bârfită de gospodine. Olimpia fusese muncitoare cât avusese bărbat. Văduvă, se lăuda că le-a dat o lecție bărbaților care se temeau să iasă în stradă să ceară leafă mai mare. A adunat femeile și au inițiat „Mișcarea de trotuar”, având lozinci cu „Și noi o vrem mare, tare, nu ne dați în stradă, că o facem pe trotuare”. Cică au fost întrebate de ce acolo și Olimpia a spus că de aia, ca să nu se ude la spinare, hai, facem o cercare?
M-a întrebat de ce boierii și regele comandă foteluri moi. Fiindcă au oușoare mai mari ca ceilalți?
Tata nu voia să discute cu mine politică. Eu susțineam că „numai” datorită comuniștilor nu păzesc vitele altora, ca frații mai mari. El nu se simțea vinovat că „n-a umblat pentru ei”. Nici nu i-a dat prin cap gândul că ar putea face așa ceva, că ar fi fost obligația lui. Pe atunci era mai mult la gară, zilier, „pălmaș” cu  simbrie pentru zilele când găsea de lucru, apoi, negustor de ocazie, ducea viței tăiați la Buzău, treabă ilegală, soldată de multe ori cu sechestrarea mărfii, cu hăituirea lui…cu datorii pe care numai alt transport le putea plăti. Cunoscuse un grec. Vorba lui, avea copii mai proști, era mai sărac decât noi, dar toți sunt la școală. Și nu l-au ajutat americanii!
- Crezi că pe tine, care știm câte ai tras, te-a ajutat tătuca Stalin și poporul rus, care libertatea ne-a adus? Eu nu cred asta!
- Stalin a murit, l-am plâns la comandă, când eram la elementară.
- Mda! Nu cred că știi că am avut trei oi pe care le-am dat cotă. Că mă-ta muncea în neștire, făcea uneori două norme, mi-a spus a lui Bâz și alde Alecu lui Țoacă, brigadierul le trecea procentele în plus burduhoasei de nevastă-sa care clocea lenea. Eu trebuia să bag fetele la o profesională. Cui să spun, cine să mă creadă? Știi câte drumuri am mers pe jos, pe lângă căruță la tine la liceu?  Că pentru a-ți putea aduce câte ceva, ceilați trei mai mici făceau foame?
Nu știam și mă întrebam dacă pentru asta sunt vinovat.
Când au fost mișcări de protest, în mine, la Brașov, unii dintre prietenii lui ascultau vocile străine, m-a întrebat dacă fără comuniști o să fie mai bine. Eu credeam că nu, el avea prieteni care au fost în America și m-a lăsat fără replică:
- Și acolo, și la noi, dacă se schimbă regimul, unii o vor duce mai bine, dar cei ca noi, nu prea cred. De aceea v-am dat pe tăți la o meserie, la școală. Credeam că fiecare va rupe un sfert din salariu. Opt sferturi fac două salarii, da’ mi uitasem că, măritate sau însurați, nu mai decideți la bani. Tu, cel mai cu carte, ai trimis aproape permanent bani. Cei fără copii oare de ce sunt mai zgârciți? Știi că, uneori, ai auzit și tu, îmi reproșează? A lu’ Haramu și-a bătut copiii ca pe hoții de cai, i-a muncit și îl țin ca pe un boier. Ai vreo explicație, profesore?
N-aveam. În ‘89 , când lumea fierbea la noi, mi-a spus că și-ar dori să vadă cum e fără comuniști. N-a apucat și nu-mi explic de ce mă bucură asta.
Ani de zile îmi planificam să petrec sărbătorile de iarnă acasă, dar aveam copii mici, servici. În vacanța de iarnă a anului școlar 1988-1989, am dat pe acasă câteva zile. Tata se simțea bolnav, dar tot nu voia să meargă la unul dintre copii, mai ales că patru erau în București, locuiau în apartamente. Spunea că vrea să moară acasă, în patul lui. Glumind, l-am întrebat dacă are vreo dorință.
-Mai trăiesc patru dintre prietenarii de pahar... Te rog pe tine să vorbești cu popa, să-mi pună, nu două, ci patru  steaguri (prapuri) și la cruce tot Mutu să fie. Să coaseți în ștergare câte o sticlă de jumătate cu „RUM” (rom).
Preotul s-a codit, am cerut aprobare de la Protoierie și mi-au dat-o, că era „lăsată cu limbă de moarte”. Tata mi-a dictat „lista”!
            - Și, dacă se poate, și la năsălie, și la celelalte la fel, cu sticle să fie.
 A fost cu îmbrânceli și înjurături (pentru tata, pentru copchiii lui),  vreo duzină, că și ei „s-au cinstit” ani la rând  un pahar-două cu tata.
Să mai spun că Mutu, la prima oprire a pus crucea pe un gard și a scos sticla. Voia să bea, i-am luat-o și i-am promis că acasă îi mai dau una. Dar, la cimitir, după ce l-au pus în groapă, toți care aveau sticle au pus steagurile pe năsălie și au scos sticlele, i-au dat deoparte pe gropari și, după ce au tras câte un gât, cu lacrimi șiroind, au început să arunce cu lopeți  luate din vecini, pământ peste sicriu.
Tata a murit în anul dinaintea revoluției și mă bucur că n-a trăit să ”vadă” cu o ducem fără Ceașcă.