Cronicarul român Grigore Ureche afirma în Letopiseţul Ţării Moldovei că spaţiul locuit de români se află ,,în calea tuturor  răotăţilorˮ, intr-o zonă strategică  între centrul si sud-estul Europei, între Occident şi Orient, ,,la răscruce de drumuriˮ dar şi ,,la răscruce de interese” ale vecinilor sau ale celor veniţi de departe, dornici deopotrivă să se înfrupte din bogăţiile pământului românesc.
       Desigur, a fi european înseamnă a te numi astfel nu numai din punct de vedere geografic, dar şi din punct de vedere al valorilor de civilizaţie. Textele istorice medievale ca şi cele de mai târziu din epoca modernă nu fac nicio deosebire între fostele Principate Române şi Europa, zona balcanică nerămânând in afara sferei de civilizaţie europeană, în ciuda stăpânirii seculare otomane. Dimitrie Cantemir, cel mai de seamă reprezentant al umanismului românesc scria, în Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor, că ţara sa, Moldova, se aseamănă cu ,,neamurile de frunte din Europaˮ.


       Pe bună dreptate, nimeni atunci nu şi-ar fi închipuit că o călătorie în estul continentului însemna o intrare în altă zonă de cultură şi civilizaţie.
       Potrivit istoricului Gheorghe Brătianu, în cartea sa Marea Neagră, ,,Istoria românilor nu poate fi înţeleasă decât in context european, şi nu fără a se ţine seama de influenţeleşi interdependenţele din zona în care aceştia au vieţuit, o zonă de răscruce a civilizaţiilor şi a negoţului dar şi una a invaziilor şi războaielorˮ.                                                                                                                    
        Situarea spaţiului românesc între Occident şi Orient e reliefată de acelaşi mare om de cultură Dimitrie Cantemir, care în  Descriptio Moldaviae, spune:  ,,Dunărea îngăduie coră biilor negustoreşti ale feluritelor neamuri să arunce ancora la Galaţi, iar pe de altă parte dă putinţă moldovenilor să-şi ducă mărfurile spre Constantinopolˮ.
        Se poate spune că teritoriile româneşti au facilitat legătura dintre Europa şi Asia, multe din drumurile comerciale străbătându-l.
       Cultura românească medievală s-a dezvoltat în strânsă legătură cu marile culturi  euro-pene, cea occidentală şi cea oriental-bizantină. Până la căderea Constantinopolului, ambele influenţe au fost la fel de pregnante, preponderenţa influenţei apusene în Transilvania cedând locul, din secolul al XVI-lea, din momentul transformării acesteia în provincie otomană, influenţei orientale, ducând deci la slăbirea legăturilor cu Occidentul.
       Urmaşii Romei, ai unei civilizaţii strălucite axate iniţial  pe Occident, din punct de vedere politic, s-au identificat apoi, după 1453, cu tradiţia imperială bizantină. Patronajul cultural al domniei a depăşit spaţiul Ţărilor Române, întinzându-se ca o punte de legătură benefică asupra întregii lumi ortodoxe năpăstuite, până în ţinuturile sfinte ale Orientului.
       Nu este nici o exagerare şi nici vreun argument în susţinerea unui mit desuet, faptul că Ţările Române, aceste existenţe fragede, au reuşit, prin atitudinea lor istorică, politico-militară, să ofere deseori protecţie creştinătăţii europene. Aflaţi între două lumi, Occidentul măreţ, trufaş, vanitos şi Orientul oropsit, supus turcilor şi altor cotropitori asiatici, noi românii ne-am apărat propria fiinţă, aşa cum am putut, de cele mai multe ori singuri şi totodată am fost şi pavăză a Europei, într-o zonă deosebit de expusă.
       Marile victorii obţinute de conducătorii şi armatele Ţărilor Române au salvat Apusul.Poate cea mai edificatoare izbândă este cea de la Belgrad din 1456, când  forţele creştine aflate sub conducerea lui Iancu de Hunedoara au respins ofensiva otomană spre centrul Europei, dirijată de nimeni altul decât Mehmed al II-lea, proaspăt cuceritor al Constantinopolului, aducând liniştea din partea turcilor pentru mai bine de o jumătate de secol.
      ,,Iar românii, după ce-au respins armatele şi încercările turcilor, s-au închinat prin tratate ca nu ca învinşi ci ca învingătoriˮ afirma umanistul italian Filippo Buonacorsi Calimachus.
      Deşi epoca fanariotă a rupt, în mare măsură, sentimentul de comunitate cu Europa, conducând spre o orientalizare accentuată, circulaţia ideilor, mentalităţilor dinspre Occident a fost rapid reluată chiar în timpul acestei perioade vitrege, prin intermediul iluminismului. Cultura noastră din secolul al XIX-lea readuce România în Europa, după ce anterior fanariotismul rupsese aceste legături.
      Cultura românească modernă a pendulat între Occident şi Orient, între curentul europe-nist şi un tradiţionalism ,,afectat” de influenţa orientală. Respingerea influenţei orientalo-fanariotă a dus la un moment dat la exacerbarea modelelor occidentale, fapt care a dus la naşterea teoriei curentului politic şi literar al ,,Junimiiˮ,  a ,,formelor fără fond” .                                                                    
      Până la instaurarea comunismului in România, nimeni nu ar fi contestat apartenenţa prin civilizaţie la Europa. Aceasta chiar dacă, în perioada interbelică, imaginea României a îmbinat aspecte occidentale dintre cele mai moderne cu atmosfera orientală, prin prezenţa florăreselor la colţurile străzilor, a vânzătorilor ambulanţi sau a ţăranilor în costume populare. Acest fapt ţine să evidenţieze ca spaţiul românesc reprezenta un fel de punte de tranziţie între Orient şi Occident. Bineînţeles insă că valorile la care s-a raportat civilizaţia românească a fost cele europene. Nu fără temei, Bucureştiul, in perioada interbelică, era  denumit şi micul Paris şi reprezenta cea mai importantă şi fermecătoare capitală din Europa orientală.
      Comunismul a reuşit însă, în aproape o jumătate de secol, să rupă şi să izoleze România, politic, economic, spiritual, de lumea şi civilizaţia liberă şi progresistă occidentală, ceea ce poate nu reuşiseră nici cei mi bine de 100 de ani de înapoiere fanarioto-otomană.
      E drept, o mare parte a opiniei publice internaţionale şi a şcolilor de analiză occidentale prezintă această parte a Europei, din care face parte şi România, trăgând o linie de separaţie categorică între ,,civilizaţia catolicăˮ din Apus şi ,,civilizaţia ortodoxăˮ din Răsărit, cum susţine de exemplu istoricul Samuel Huntington  în cunoscuta-i carte Ciocnirea civilizaţiilor. Se insistă asupra unor criterii etnico-religioase, a specificului, idealurilor naţionalist-extremiste. Alte teorii fixează axa Munţilor Carpaţi, în spaţiul românesc, drept axă de demarcaţie a două civilizaţii, occidentală şi orientală.
       Orice s-ar spune, naţiunea română e puternic legată de naţiunile din centrul şi estul Europei prin experienţa istorică comună, prin conexiunile şi influenţele reciproce evidente.
           

                    Spaţiul   românesc,   ,,poartă   a   creştinătăţiiˮ europene


      ,,Poporul român s-a născut creştineˮ, precizează istoricul Radu Vulpe în lucrarea sa De la Dunăre la Mare, însă tot el adaugă că:  ,,Poporul  român nu poate preciza când a devenit creştin. S-a născut în mod spontan o dată cu formarea romanităţii saleˮ. Totuşi originile creştinismului la români sunt atestate în secolul I, prin prezenţa Sfântului Apostol Andrei, în Dobrogea de-numită şi Scythia Minor, conform consemnărilor primului mare istoric bisericesc, Eusebiu de Cezareea, care afirma  că Apostolul Andrei a predicat Evanghelia ,,în Scythia Mare, apoi în Scythia Micăˮ.  
       Aceasta se suprapune deci peste perioada de început a etnogenezei româneşti. Creştina-rea poporului român s-a realizat printr-un proces paralel cu etnogeneza sa. Ucenicii Sfântului Apostol Andrei, misionarii creştini şi mapoi episcopii au continuat, au răspândit evanghelizarea locuitorilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic, astfel încît un alt istoric creştin, Iustin Martirul şi Filozoful scria că  ,,nu există neam, la care să nu se facă rugăciuni în numele lui Hristosˮ, referindu-se la aceste ţinuturi.  
       De altfel, spaţiul românesc reprezintă singura insulă de romanitate orientală, menită a se întări chiar în condiţiile vitrege ale valurilor de barbari migratori  care l-au traversat.
      Creştinismul a fost acel factor de rezistenţă şi de perpetuare a unui popor care se forma. Formarea  noastră ca popor ortodox îşi are explicaţia în condiţiile istorice care au dus la prăbuşirea Imperiului roman de apus şi la continuarea contactelor cu Imperiul bizantin, purtător al ortodoxiei.
      Şi într-adevăr, atât după retragerea stăpânirii romane din Dacia la sfârşitul secolului al III-lea, dar mai ales după marea invazie a slavilor la sud de Dunăre de la începutul secolului al VI-lea, când daco-romanii au rămas izolaţi într-o lume slavă încă păgână, creştinismul a fost un real factor de continuitate de vieţuire pe aceste meleaguri.
      Legăturile Bisericii ortodoxe române cu alte Biserici ortodoxe surori sunt atestate încă din primele veacuri creştine, ierarhii episcopi ai Tomisului participând la sinoadele ecume-nice alături de Sfinţii Părinţi răsăriteni. Descoperirile creştine de factură bizantină de pe teritoriul ţării noastre dovedesc o neîntreruptă legătură cu Bizanţul şi cu ţinuturile sfinte. După întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei, legăturile cu Patriarhia ecumenică şi cu Patriarhiile din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim s-au consolidat.
      Raportând spaţiul românesc medieval la arealul vecinilor, constatăm că atunci acesta se afla la confluenţa a două lumi creştine, cea catolică şi cea ortodoxă, separate irevocabil de Marea Schismă. La nord şi nord-vest, Ungaria şi Polonia,  mai apoi Imperiul habsburgic, reprezentau catolicismul, în celelalte direcţii, Imperiul bizantin, Rusia, Serbia sau Ţaratul bulgar, semnificau ortodoxia. Prin intrarea Transilvaniei sub stăpânire maghiară, ortodoxia şi catolicismul s-au intersectat direct, românii ortodocşi având de suferit, dar păstrându-şi credinţa de secole, cu toate frământările care s-au petrecut precum naşterea Bisericii unite greco-catolice.
       De la sfârşitul secolului al XIV-lea, odată cu stabilirea Imperiului Otoman la Dunăre şi ,,inghiţirea”  popoarelor ortodoxe, Ţările Române s-au aflat, ca o punte de legătură nedorită, la confluenţa a două lumi şi civilizaţii, cea creştină şi cea islamică, intre Occident şi Orient.
      Dacă spaţiul românesc a fost în primul mileniu, nu doar ,,insula’’ de romanitate, dar şi de creştinătate, până la creştinarea popoarelor slave sau a maghiarilor, acum acesta începea să  reprezinte o adevărată ,,poartă a creştinătăţii”. Poporul român a păstrat nemuritoare simbolurile sfinte ale creştinismului.
      Marele nosru voievod, Ştefan cel Mare şi Sfânt, după izbânda sa de la Vaslui din1475 asupra turcilor, intr-o scrisoare adresată principilor creştini apuseni avertiza asupra intenţiilor Imperiului otoman: ,,Voieşte a-şi supune această poartă a creştinătăţii care e ţara noastră…Şi dacă această poartă va fi pierdută, va fi în primejdie toată creştinătatea!”
      Dar deseori aceste avertismente au fost ignorate şi sunt sugestive cuvintele marelui  voievod al Moldovei: ,,din două părţi este păgânitatea grea, măcar că se numesc creştini dar îmi sunt mai rei decât păgânii…”. Pe de altă parte, dezbinarea frecventă dintre suveranii creştini ai Apusului a făcut adeseori din conducătorii românilor veritabili apărători ai creştinătăţii care şi-au asumat misiunea de a ţine piept Imperiului Otoman.
      Aflaţi mereu între Charybda crucii şi Scylla semilunii, românii au reprezentat un factor de rezistenţă nu numai politico-statal ci şi creştin.
      Domnitorii românilor au cules aprecieri extrem de laudative. Astfel, Ştefan cel Mare şi Sfânt, a fost definit de papalitate drept  ,,atletul lui Hristos pentru omenire”, iar Dimitrie Cantemir a fost descris de ţarul Petru cel Mare al Rusiei  ,,un creştin drept credincios şi luptător pentru Isus Hristos”. Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul sunt numele cele mai mari şi cunoscute de domnitori ,,cruciaţi” împotriva turcilor.
       Nu trebuie uitat martiriul lui Constantin Brâncoveanu, ucis de turci alături de fiii săi pentru că a refuzat să se convertească la Islam.
       După dispariţia Imperiului bizantin, la 1453, Ţările Române, prin domnitorii lor şi-au asumat rolul de continuatori ai autorităţii bizantine, marele nostru istoric Nicolae Iorga oglindind cel mai bine această realitate certă  în Bizanţ după Bizanţ. Ţările Române au rămas singurele sprijinitoare ale Patriarhiilor ortodoxe, precum şi ale altor aşezăminte bisericeşti şi culturale din Orientul Apropiat şi Balcani, intrate sub stăpânire turcească.
      Mulţi patriarhi ai Constantinopolului au venit în Ţările Române fiind efectiv sprijiniţi material. În secolul al XVI-lea, este cazul lui Nifon al II-lea în timpul lui Radu cel Mare şi mai ales al lui Teolipt I care a slujit la sfinţirea mănăstirii lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş, în 1517. Mai târziu, în secolul al XVI-lea, Vasile Lupu a plătit datoriile Patriarhiei ecumenice, primind din partea patriarhului Partenie I moaştele cuvioasei Paraschiva, aşezate în Biserica Trei Ierarhi la Iaşi, în 1641.
      Legăturile cu Patriarhia Alexandriei sunt relevate de călătoria patriarhului Chiril Lucaris în secolul al XVII-lea şi vizitele lui Gherasim Palladas la curţile domneşti  ale lui Constan-tin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir.
      Patriarhia Ierusalimului a fost deosebit de legată de Ţările Române. Acelaşi domnitor Vasile Lupu a plătit datoriile acesteia iar patriarhul Dositei a locuit mult timp la Bucureşti la începutul secolului al XVII-lea . Cunoscutul patriarh Hrisant Notaras a fost ales în 1707 cu sprijinul lui Constantin Brâncoveanu.
      Înalţii patriarhi ai Antiohiei precum Ioachim al V-lea, la sfârşitul secolului al XVI-lea şi Atanasie Dabbas, la începutul secolului al XVII-lea, au găsit loc de refugiu in teritoriile Ţării Româneşti. Acelaşi Constantin Brâncoveanu, marele protector al culturii şi al Bisericii Ortodoxe a rânduit să se tipărească carte pentru credincioşii din Siria.
      ,,Nici un alt popor ortodox nu a făcut atât de mult bine pentru Athos cât au făcut românii” spunea un cronicar rus. Cu sprijinul românesc au fost zidite din temelie sau în parte biserici, mănăstiri, sau în urma daniilor s-au scris manuscrise, cărţi, s-au făcut icoane şi veşminte, vase liturghice. Susţinerea aşezămintelor religioase de la Marea Larvă, Zografu, Xiropotamu, Vatoped, Cutlumus, Pantocrator, de către români apare ca o prelungire a creştinătăţii dinspre Occident spre Orient, prin această punte românească, în vremurile de restrişte, ca un factor de continuitate spiritual, creştin a ceea ce din punct de vedere politico-statal nu mai exista. Domnitorii români, încă de la început, Nicolae Alexandru,Vlaicu Vladislav, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Vlad Călugărul, Neagoe Basarab, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu au sprijinit mănăstirile de la Muntele Athos sau de la Muntele Sinai. Mănăstirea Sfânta Ecaterina, prima mănăstire atestată în istorie, a primit ajutor românesc.
      Au existat, de asemenea, legături de sprijin cu Bisericile slave sud-dunărene prin care de altfel s-a perpetuat creştinismul la noi şi cu Biserica Georgiei, aceasta din urmă dându-ne şi pe marele cărturar martir Antim Ivireanul.
                                     
       

                                       Mari români dar şi mari europeni


      Marele nostru diplomat Nicolae Titulescu afirma ,,Noi nu avem de definit ce e Europa, pentru că aceasta e controversă din care n-am ieşi niciodată”. Nu avea oare dreptate şi pe această bază cine ar putea să conteste statutul nostru de europeni nu numai cu numele dar şi cu fapta? Întregul nostru trecut istoric justifică acest fapt.
      Suntem nu numai europeni dar şi universali prin ceea ce mari oameni pe care acest popor român i-a dat. Conducătorilor Ţărilor Române care apăraseră deseori Europa creştină le-au luat locul marii noştri oameni de ştiinţă şi cultură.
      Să menţionăm inventatori de seamă ca Petrache Poenaru, inventatorul stiloului, Nicolae Teclu, inventatorul becului de laborator cu reglare a curentului de aer şi gaz, Spiru Haret, cu contribuţia sa originală de mare valoare la studierea mecanicii cereşti. Să-i enumerăm pe Emil Racoviţă, întemeietor al unei noi ştiinţe, biospeologia, Victor Babeş, autor al primului tratat de bacteoreologie din lume, precursor al seroterapiei, pe Gheorghe Marinescu, printre primii care care a utilizat tehnica cinematografică în scopuri ştiinţifice. Desigur trebuie să amintim pe reprezentanţii şcolii române de aviaţie. Aurel Vlaicu este constructorul al unuia dintre primele avioane din lume alcătuite în întregime din metal, Traian Vuia realizează primul aeroplan şi, bineînţeles, Henri Coandă inventează primul avion cu reacţie din lume.
      Continuând cu exemplele, Gogu Constantinescu este inventatorul ştiinţei sonicităţii, Augustin Maior al telefoniei mobile iar Anghel Saligny a fost primul care a folosit în Europa betonul armat în construcţii.
      Referindu-ne la oamenii de cultură, Tristan Tzara este întemeietorul dadaismului, Eugen Ionesco, creatorul teatrului absurdului, Constantin Brâncuşi revoluţionar al sculpturii moderne.
      Poporul român a dat istorici de mare calibru ca Nicolae Iorga, una din marile capacităţi intelectuale ale omenirii sau unul din cei mai mari diplomaţi ai secolului XX, Nicolae Titulescu. Şi exemplele ar putea continua…Un astfel de popor care a dat atâtea nume de conducători şi oameni de valoare merită cu prisosinţă să fie considerat de drept un popor european din toate punctele de vedere.
      Integrarea noastră europeană a reprezentat şi reprezintă, pe lângă criteriile politice şi economice binecunoscute, o recunoaştere a meritelor trecutului nostru istoric european, o repunere în drepturi a aportului civilizaţiei româneşti la panoplia civilizaţiei europene. Noi nu suntem europeni doar din 2007, ci suntem de secole, trecutul istoric ne dă dreptul şi, în acelaşi timp, argumentul de a ne considera ca atare. Nu suntem perfecţi - oare ce popor poate spune că este? - suntem un popor cu bune şi cu rele, cele mai multe dintre ,,releˮ sunt consecinţe ale unor regimuri de stăpânire străină, mai vechi sau mai recente, cum este cazul comunismului impus de ,,cizmaˮ sovietică. Însă e clar, mimeni nu ne poate lua ,,etichetaˮ de popor european.
      Şi făcând legătura cu cele mai înainte afirmate,  aşa cum a rostit fostul patriarh Teoctist,  ,,România este europeană prin valoarea credinţei”.