Vorbim adeseori de modele pentru societatea românească, la care trebuie să ne racordăm, pe care trebuie să le copiem mai mult sau mai puţin, din care trebuie să ne inspirăm pentru a ne fi mai bine, nouă românilor. Cel mai important şi mai benefic model pe care l-au avut românii a fost cu siguranţă modelul francez.

       Cu toată izolarea impusă de veacul fanariot de valorile de civilizaţie ale Apusului, Ţările Române au beneficiat încă înainte de această perioadă, la sfârşitul secolului al XVII-lea şi la începutul secolului următor, de o mişcare intelectuală reprezentată de mari cărturari precum Miron Costin, Constantin Cantacuzino şi mai ales Dimitrie Cantemir, domnitorul savant, cu o veritabilă operă ştiinţifică,  care au avut darul să faciliteze, pentru mai târziu, pătrunderea filozofiei Luminilor pe un teren deja pregătit. Elementele constitutive ale conştiinţei naţionale, dintre care cele mai importante, originea, unitatea şi continuitatea, au preexistat înaintea difuzării masive a Luminilor occidentale. Un savant francez vorbeşte de existenţa, la români, a  ,,Luminilor înaintea Luminilor”.[1]

          Dintr-un alt punct de vedere trebuie amintit că atunci când Iluminismul domina gândirea politică în Europa, procesul de formare a naţiunilor în Occident atinge sfârşitul. În sud-estul Europei, însă, ca urmare a decalajului cunoscut de dezvoltare, se realizează concomitent două procese istorice, formarea naţiunii, pe de o parte şi acţiunea ideologiei Luminilor, pe de altă parte.

         Contactul Ţărilor Române cu filozofia iluministă, deşi mai târziu, s-a făcut prin racordarea, cu rapiditate, la patria Iluminismului, măreaţa Franţă. În epoca iluministă, Europa a fost prin excelenţă franceză, Franţa reprezentând spaţiul matcă din care au iradiat ideile revoluţionare, novatoare, şi în răsăritul european, deci şi pentru noi românii Ideile Luminilor franceze aveau să fie determinante în formarea conştiinţei naţionale româneşti, favorizând-o efectiv în dezvoltarea sa.

         Conştiinţa etnică specifică Evului mediu a cedat locul conştiinţei naţionale, în epoca modernă, când s-a format naţiunea, ca sinteză şi rezultantă a totalităţii istorice, şi sub influenţa benefică a valorilor secolului Luminilor şi ale Revoluţiei Franceze.

        Iluminismul a justificat teoretic o reacţie pe care opresiunea fanariotă a grăbit-o, făcând-o mai justificată şi mai violentă. Sub influenţa iluminismului venind din Franţa, conceptul de naţiune s-a democratizat, în secolul următor, al XIX-lea, romantismul avea să-l lege de istoria şi cultura naţională, conferindu-i noi şi bogate rezonanţe.

        Ecourile Revoluţiei din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu în lumea românească şi cea europeană au fost direct proporţionale cu progresele realizate de spiritul naţional într-o Europă brăzdată de fluxul înnoitor al Luminilor franceze şi al Revoluţiei franceze.       

         De asemenea, formaţia civilizaţiei române în veacul al XIX-lea, sub aspect social şi politic, se datoreşte influenţei ideologiei Revoluţiei franceze, care se confundă cu originile înseşi ale liberalismului românesc, românii asimilând idei, forme legi şi instituţii care erau potrivite societăţii şi realităţilor lor.

          Circulaţia ideilor dinspre Europa către Principate se reia timid după 1750, chiar în acel an traducându-se în româneşte, din franceză, Cugetările (Pensées, réflections et maximes morales) lui Oxienstiern, o carte de căpătâi pentru boierii români.[2] Este prima scriere aparţinând iluminismului francez şi european care ajunge pe tărâm românesc.

          Deschiderea către Franţa  şi valorile ce veneau de acolo, se face pe măsură ce contactele au începu să se înmulţească treptat, mai ales pe cale indirectă, dar şi direct, dar timid, până la 1821, prin călătorii români care au ajuns în Apus, în speţă, în Franţa.

          Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în special după 1774, asistăm la o racordare la modelul francez, bineînţeles la nivelul familiilor boiereşti şi al curţii domneşti, unde, în timp, se va generaliza moda preceptorilor, a secretarilor particulari, medicilor, profesorilor, grădinarilor, bucătarilor chiar, aduşi din Apus, şi în special din Franţa. Aceştia vor beneficia, desigur, de o remuneraţie consistentă, mult mai mare det cea a slujbaşilor autohtoni, fiind şi motivaţia principală a sosirii lor în Principate.

         Pentru a exemplifica, pe la începutul secolului al XIX-lea, marele vistiernic Iordache Rosetti Rosnovanu plătea preceptorului francez Fleury suma de 4750 de lei pe an, plus 300 de lei pentru servitorul acestuia.[3]      

         Cunoaşterea limbii franceze a făcut posibilă stabilirea unui contact direct cu Luminile franceze, cu literatura iluministă şi a uşurat pătrunderea acesteia în Principate. Treptat, treptat, clasa conducătoare, boierimea, vârfurile intelectualităţii au intrat într-un proces fericit de racordare a ceea ce se va numi pe bună dreptate ,,Europa franceză”, punctul de plecare al vastului spaţiu francofon de astăzi. Cunoaşterea directă a literaturii Luminilor explică încercările de traducere în româneşte a unor cărţi franţuzeşti. Aceste traduceri sunt timide şi nesemnificative, până la începutul secolului al XIX-lea, dar reprezintă un început demn de luat în seamă.

         Astfel, apar traduceri ai marilor iluminişti francezi. Voltaire, în 1772 cu Le tocsin des rois, Traduction du poème de Jean Plockoff, apoi în 1792 cu Histoire de Charles XII, Jean Jacques Rousseau cu Le contract social în 1772 şi Narcisse în 1794, Montesquieu în 1794 cu Arsace et Ismène. De asemenea tot pe la 1772, apărea tradus Télémaque de Fénelon. Demn de remarcat este faptul că Enciclopedia, cea mai vastă operă a Iluminismului, prima sinteză de acest gen se citea în 1778 la episcopia Râmnicului![4]

         Ienăchiţă Văcărescu, marele nostru cărturar de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, citeşte, pe lângă cronici turceşti şi bizantine şi scrieri franceze. În scrierile sale este vădită şi influenţa romanului francez.

          Iluminiştii francezi vor bine reprezentaţi în biblioteci cu precădere după 1800. Cărţile franţuzeşti devin tot mai numeroase. Astfel, pe la 1820, biblioteca familiei Rosnovanu de la Stânca avea în majoritate cărţi scrise în limba franceză (493,cuprinzând pe toţi iluminiştii francezi Voltaire, Rousseau, Condillac, Helvétius, Fontenelle, Montesquieu, Diderot, d’Alembert, Mably) faţă de 75 în limba greacă şi 8 în germană iar la Bucureşti, biblioteca Mitropoliei Ţării Româneşti deţinea nu mai puţin de 1497 cărţi franţuzeşti, număr mai mic decât cele în limba latină (2275), şi superior celui de cărţi în limba italiană (1278), în limba greacă (300), germană (49), turcă (18), engleză (13) sau rusă (!).[5]

          Sunt de asemenea înfiinţate biblioteci publice, mai ales de către unii librari, colecţionari, care împrumută cărţi acasă. Foarte important de precizat este că, la 1830, din patru biblioteci ale Iaşiului, trei vindeau doar cărţi franţuzeşti![6] Aceste cărţi erau după Saint-Marc Girardin, ,,citite cu aviditate”.[7]

         Continuă traducerile din franceză, astfel, Alexandru Beldiman traduce Oreste de Voltaire, Istoria Cavalerului de Grie şi a iubitei sale Manon Lesco, o prelucrare după opera cunoscută a abatelui Prévost. După 1840, spre mijlocul secolului al XIX-lea, continuă fenomenul de răspândire a cărţii franţuzeşti, bine oglindite mai ales de reprezentanţii romantismului, Roger de Beauvoir, Alexandre Dumas, Chauteaubriand, Victor Hugo, Balzac, Mussy, Vigny, Doamna Ancelot şi încă altele.[8]

 

 

Ienăchiţă Văcărescu, un mare

iubitor al literaturii franceze

         

          Apar şi jurnale sau gazete franţuzeşti, care se cumpără sau la care se fac chiar abonamente, cum ar fi Le Journal des Débats, Le Constitutionnel, La Presse. Primele noastre manifestări ale presei naţionale româneşti, Curierul Românesc, Albina Românească, Gazeta Teatrului Naţional, sunt redactate atât în română cât şi în franceză. Chiar după Revoluţia de la 1848-1849, va apărea o gazetă scrisă doar în limba franceză, prima de acest fel, Le Journal de Bucarest.     

          Teatrul este un alt gen cultural care cunoaşte procesul de ,,franţuzire”. La Iaşi, încă din timpul fanarioţilor, în 1814, elevii Academiei Domneşti dădeau reprezentaţii în limba franceză pentru piese precum Moartea lui Cezar de Voltaire. În 1816, la Bucureşti se interpretează, în franceză, Alzira de Voltaire. Trupe de teatru franţuzeşti sosesc în Principate, în cele două capitale, precum cea condusă de fraţii Baptiste şi Joseph Foureaux, care pun bazele unui teatru franţuzesc cu caracter permanent, într-o fostă casă boierească, de mărime chiar comparabilă cu cea a Teatrului de Varietăţi din Paris! Despre acest teatru, Raoul Perrin spunea că ,,Moldovenii au un teatru francez unde sunt prezentate cele mai bune vodeviluri de la noi. Teatrul acesta este permanent şi foarte căutat. Actorii sunt foarte buni şi multe dintre oraşele noastre de provincie nu au aşa ceva”.[9]

         Se jucau în franceză şi melodrame precum la Iaşi, Treizeci de ani din viaţa unui jucător de cărţi de Ducange şi Dinaux sau opere comice ca Cabana de la munte de Scribe şi Mélesville,  Doamna în alb de Scribe şi Boïeldieu sau Domnişoara de Belle-Isle de Dumas. Nu trebuie uitat nici ,,Le Théatre français au Moyen Âge” de Monmerqué şi Michel. De asemenea, însă tradusă în româneşte, se joacă celebra piesă  Avarul de Molière şi Britannicus de Racine[10].

         Pe la începutul secolului al XIX-lea, atestăm primii studenţi din rândurile boierimii la Paris, bonjouriştii, dar într-un număr mai consistent vor fi întâlniţi după 1830, aducând apoi în Principate modelul de viaţă şi mentalităţile franţuzeşti, în condiţiile procesului de occidentalizare a Principatelor Române, după reinstaurarea domniilor pământene. Influenţa franceză se face simţită din ce în ce mai mult, se poate chiar spune că societatea românească se dorea a fi franţuzită.

         Thouvenel ne mărturiseşte şi poate că n-ar trebui luată ca o exagerare că dragostea pentru franceză şi francezi era atât de mare, că ,,un francez era sărbătorit ca un prieten, ca un compatriot”[11]         În cercurile înalte, boiereşti, limba franceza devenea limba culturii ca de altfel şi cea vorbită.

         Francezul Roger de Damas ne spune în 1811, despre boieri că ,,Toţi au spiritul fin, vioi, sunt uşuratici, inconsecvenţi, caustici, entuziaşti. Mulţi ştiu limba franceză şi toţi foarte bine limba italiană”[12]. În aceeaşi notă, Bacheville, ofiţer al lui Napoleon, refugiat în Moldova în 1815  afirmă  că  ,,Am încercat să ne luăm cu treaba, aşteptând veşti din biata noastră patrie, despre care nu se mai auzea nimic, deşi boierii vorbeau aproape cu toţii franceza”[13].

         Un alt francez, consulul Cochelet în Principate în anii ‘30, la 1835, est în mod plăcut surprins de ,,frumoasa limbă franceză” pe care o vorbeau boierii[14], iar Saint-Marc Girardin remarcă un an mai târziu că ,,se vorbeşte franceză ca la Bruxelles, şi aş îndrăzni să afirm chiar mai corect ca la Bruxelles’’[15].

        Prin saloane şi la Curte, curând nu se va mai vorbi decât franţuzeşte. Raoul Perrin afirmă :

        ,,La Iaşi, ca şi la Bucureşti, se vorbeşte franţuzeşte în toate familiile cât de cât alese. Moldovlahii au chiar o oarecare pretenţie în această privinţă, iar domnitorii vor ca la curtea lor să fie folosită în primul rând limba franceză’’[16].

         Folosirea limbii franceze este menţionată chiar şi în mănăstiri, astfel Giers, vizitând mănăstirea de maici de la Văratic, pe la 1840, scrie: ,,Pretutindeni am văzut simplitate, bunăstare şi o curăţenie desăvârşită. M-am mirat de nobleţea chipului şi de purtările alese ale multor măicuţe. Unele dintre ele vorbeau franţuzeşte cu mare uşurinţă. Am aflat că fac parte dintre cele mai bune familii boiereşti”[17]. Franceza era la baza învăţământului, existând la Iaşi şi la Bucureşti, pensioane pentru fete şi băieţi, unde disciplinele erau studiate în limba franceză[18].    

         O serie de relatări ce ne vin de la francezi se referă la moda adoptată de la începutul secolului al XIX-lea de o mare parte a familiilor boiereşti.

         Christine, soţia consului francez în Moldova în timpul lui Constantin Ipsilanti, Charles Reinhard, remarcă că au fost ea şi soţul său întâmpinaţi de soţia domnitorului, care era îmbrăcată ,,în rochie de crep roşie « à la française »ˮ.[19]

         În 1813, contele Lagarde notează că femeile ,,se ţin după moda de la Paris şi de la Viena şi se întrec în bun gust şi cochetărie cu elegantele din capitalele noastre”.[20] Un alt observator al modei boiereşti, deşi nu francez, William Mac Michael, afirmă după războiul ruso-turc dintre 1806-1812, că  ,,În timpul ultimului război, moldovlahii părăsiseră hainele cele largi şi se îmbrăcau după moda franţuzească, dar când au ajuns iar sub stăpânirea turcească, au fost siliţi să îmbrace din nou anteriul şi să-şi pună calpacul pe cap” [21]

         Consulul Cochelet ne spune că femeile erau frumoase şi tinerele elegant gătite după moda pariziană, încât dacă străzile nu erau murdare, ,,te puteai crede într-o mare capitală europeană”[22].         Saint-Marc Girardin  ne mărturiseşte, la 1836, că  ,,două tipuri de îmbrăcăminte se întâlnesc în cadrul aceleiaşi familii, tatăl este îmbrăcat ca un boier, fiul ,,à la française”[23], subliniind contrastul dintre conservatorismul încă al boierilor în vârstă şi îmbrăcămintea celor tineri, unii dintre ei, aşa cum amintit, deja şcoliţi prin capitala Franţei.

         Mărturii despre obiceiurile societăţii înalte avem de exemplu de la contele Langeron, care încă în 1806, observă că  la petreceri, dansurile româneşti ajunseseră să fie dispreţuite, iar  ,,lumea a învăţat dansurile poloneze, englezeşti, valsurile, dansurile franţuzeşti”[24], iar avocatul şi ziaristul Adolphe Joanne, care, în 1844, spune că  ,,masa se servea după obicei franţuzesc’’.[25]

         Acelaşi Langeron, într-o notă, ne spune un fapt senzaţional, amintindu-şi, chiar cu câţiva ani buni înainte de 1800:  

         ,,Într-o zi mă aflam la masă la prinţul Potemkin, între prinţul Gagarin şi un boier, cu o barbă deasă şi lungă, îmbrăcat după portul oriental, de nici n-ai fi bănuit că ştie ceva despre obiceiurile franţuzeşti. Eu vorbeam  cu prinţul Gagarin despre portul oriental, de nici n-ai fi bănuit că ştie ceva despre obiceiurile franţuzeşti. Eu vorbeam  cu prinţul Gagarin despre Paris. Boierul s-a băgat în vorbă şi a spus despre acest oraş, unde nu fusese niciodată, nişte lucruri foarte înţelepte şi de foarte mult bun gust. Am întâlnit mulţi asemenea oameni printre boieri…’’[26]

 

 

 

Societatea românească se franţuzeşte

la începutul secolului al XIX-lea

 

          Toate aceste mărturii franceze au darul de a ne face să tragem o concluzie clară, poate şi surprinzătoare, aceea că, în ciuda puternicului orientalism fanariot, receptivitatea înaltei societăţi româneşti, (pentru că nu poate fi vorba evident la început despre un fenomen de masă), este una considerabilă şi demonstrează influenţa de netăgăduit a modelului francez, care de altfel va continua să se manifeste cu pregnanţă, pe aproape tot parcursul secolului al XIX-lea. Influenţa franceză în ceea ce priveşte limba vorbită, cultura, dreptul, mentalităţile, ideile politice, a fost exclusivă, cel puţin până la receptarea şi a altor modele, cel mai important fiind cel german. Nicăieri în Europa influenţa franceză nu a fost mai puternică şi mai durabilă ca în Ţările Române.[27]

          După 1830, occidentalizarea societăţii româneşti poate fi şi mai bine constatată. Elita românească intră în totalitate sub influenţa Franţei, marea soră latină din Apus. Modelul francez este însoţit, ca o anexă mai mică de modelul belgian, Belgia oferind românilor un model de factură franceză adaptabilă mai uşor propriilor realităţi[28], cea mai edificatoare dovadă fiind Constituţia din 1866, în mare parte o imitaţie a Constituţiei belgiene din 1831.

          Modelul francez a fost unul modelator. Pornind de la tinerii ,,bonjourişti” care au luat drumul Parisului, la studii, pentru mai bine de un secol, Franţa avea să determine formarea intelectuală a imensei majorităţi a intelectualităţii şi clasei politice româneşti. Începutul îl făcuse, în 1803, Gheorghe Bogdan, considerat de Nicolae Iorga drept  ,,cel dintâi student moldovean la Paris”[29]. Un număr din ce în ce mai mare de mari boieri îşi vor trimite fiii la studii, printre ei aflându-se cei ai lui Iordache şi Dinicu Golescu. Aceşti ,,bonjourişti” vor juca în scurt timp un rol important în istoria românilor, devenind adevăraţi ,,fermenţi ai înnoiri’’[30], ai transformării societăţii româneşti.

          Limba franceză a devenit principala limbă străină studiată, până la instaurarea regimului comunist, când, din 1948, a cedat locul limbii ruse.

          Influenţa limbii franceze asupra lexicului limbii române a determinat diminuarea simţitoare a fondului slav şi oriental, (deloc regretabilă, am spune), mai ales în urma pătrunderii masive a neologismelor de origine franceză. Prin faptul că aproximativ un cuvânt din cinci este de origine franceză, putem vorbi de o ,,a doua latinizare”[31].

          Au fost de asemenea adoptate unele structuri şi instituţii politice, juridice, militare şi culturale franceze. 

          Franţa a constituit suportul pentru organizarea instituţiilor şi a administraţiei de stat româneşti, a legislaţiei, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, constituite, în linii mari, după model francez. Astfel, au luat naştere, în mod similar, Curtea de Conturi, Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, Consiliile judeţene şi comunale, Universitatea şi Conservatorul, s-au preluat şi adoptat regulamente civile, militare şi s-a introdus o întreagă terminologie de specialitate, în administraţia centrală şi locală, în justiţie, în comunicaţii şi lucrări publice, în învăţământ, peste tot, au predominat termenii de origine franceză[32].             

         Atracţia modelului francez a condus până la a identifica chiar origini comune ale poporului român şi poporului francez. Astfel, Ion C.Brătianu publică în 1857 în ziarul Românul o serie de articole sub titlul  Studii istorice asupra originilor naţionalităţii noastre, în care precizează că ,,românii nu se trag doar din romani, ci din traci, celţi şi romani”![33] În viziunea lui Brătianu, românii reprezentau o replică orientală a modelului francez şi acest fapt trebuia să aibă cea mai bună justificare, cea a înrudirii celor două popoare.

         Doi scriitori importanţi, Pompiliu Eliade şi Dumitru Drăghicescu au relevat, la pragul dintre secolul al XIX-lea şi secolul XX, influenţa şi importanţa covârşitoare a modelului francez.

         Astfel, Pompiliu Eliade considera că întreaga civilizaţie modernă română se datorează  Franţei, că înaintea influenţei franceze, Ţările Române ,,nu existau pentru civilizaţie”,  ,,nu existau pentru istorie’’. Eliade a afirmat chiar, vădit exagerat, că, graţie influenţei modelului Franţei, asistăm  ,,nu la renaşterea unui popor, ci la naşterea sa’’.[34] Dumitru Drăghicescu, în 1907, exaltă valoarea civilizaţiei franceze, afirmând faptul că francezii reprezintă naţiunea cea mai inteligentă şi mai complexă : ,,Pe măsură ce naţiunile Europei vor câştiga graniţele lor definitive şi viaţa lor socială se va elabora şi cristaliza în limitele precise ale acestor graniţe, în aceeaşi măsură însuşirile lor sufleţeşti se vor apropia de acelea francezului, şi fiinţa materială a sufletului lor va căpăta limpezimea luminoasă, netezimea şi strălucirea mintalităţii franceze”[35].

         Modelul francez se transformă într-un veritabil mit francez, care depăşeşte adeseori realitatea românească. O mostră a acestui mit este etichetarea Bucureştiului ca fiind  ,,micul Paris” al perioadei ,,La Belle Époque” şi a celei interbelice.

         Odată cu instaurarea la conducerea României a dinastiei germane, după înfrângerea Franţei în războiul cu Prusia din 1870 şi a gravitării ţării în sfera de influenţă a Germaniei, prin aderarea la Tripla Alianţă, în 1883, românii vor cunoaşte un alt model, cel german, care se contrapune celui francez[36].           

        Modelul german, transpus şi el în mod asemănător în mitul german, are aderenţi în rândul unei părţi importante, deşi minoritare, a intelectualităţii române. Eminescu a apreciat negativ contactele românilor cu Franţa, cu Parisul şi acest lucru se deduce cu uşurinţă numai dacă amintim cunoscutele sale versuri din Scrisoarea III :  ,,La Paris, în lupanare de cinisme şi de lene /  Cu femeile pierdute şi-n orgiile-i obscene”.

          După Primul Război Mondial, influenţa germană scade, dar rămâne totuşi importantă, cea franceză înregistrând un progres evident, demonstrându-şi în acest fel solida-i continuitate. Dar aceste atitudini antifranceze au fost răzleţe şi nu au afectat imaginea de ansamblu a Franţei.

          Continuitatea modelului francez nu va fi estompată nici de instaurarea modelului rus proletcultist de după al Doilea Război Mondial.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[1] Georghe Platon, De la constituirea naţiunii la marea unire. Studii de istorie modernă., vol.I, Editura Universităţii ,,AL.I.Cuza”, Iaşi, 1995, p.53

[2] Vlad Georgescu, Istoria românilor.De la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p.125

 

[3] G.Ungureanu, Veniturile şi cheltuielile unei mari case boiereşti din Iaşi în anul 1816. Casa Iordache Rosetti Rosnoveanu, în  ,,Studii şi articole de istorie”, 1/1956  

[4] Vlad Georgescu, op.cit., pp.126-127    

[5] Ibidem

[6] Neagu Djuvara, Între orient şi occident. Ţările Române la începutul epocii moderne, Editura Humanitas, 2007, p.338

[7] Simona Vărzaru, Prin Ţările Române. Călătorii străini din secolul al XIX-lea, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1984, p.53

 

 

[8] Neagu Djuvara, op.cit., p.339

[9] Ibidem, pp.339-340

[10] Ibidem, p.340

[11] Ibidem, p.312

[12] Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călătorii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974, p.38

[13] Neagu Djuvara, op.cit., p.107

[14] Simona Vărzaru, op.cit., p55

[15] Ibidem, p.61

[16] Neagu Djuvara, op.cit.,p.340

[17] Ibidem, p.144

[18] Simona Vărzaru, op.cit, p.57 

[19] Marian Ştefan, Între două lumi, în ,,Magazin Istoric”, supliment, 1999, p.58

[20] Neagu Djuvara, op.cit, p.103

[21] Ibidem, p.105

[22] Simona Vărzaru, op.cit.,, p.34

[23] Ibidem, p.61

[24] Neagu Djuvara, op.cit.,, p.102

[25] Simona Vărzaru, op.cit.,p.116

[26] Neagu Djuvara, op.cit.,p.108

[27] Ibidem, p.336

[28] Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p.262

[29] Dan Berindei, Tinerii români de la Paris şi revoluţia din februarie 1848,  în  ,,Historia”, nr. 76/2008, p.21

[30] Ibidem

[31] Lucian Boia, op.cit., pp.264-265

[32] Iulian Oncescu, Politica orientală a lui Napoleon al III-lea şi destinul României moderne,  în ,,Historia”, an VIII, nr.76/2008, p.15

[33] Lucian Boia, op.cit., p.153

[34] Pompilu Eliade, De l’influence française sur l’esprit public en Roumanie. Introduction, Paris, 1898, pp.1-11

[35] D.Drăghicescu, Din psihologia poporului român, Ediţia a II-a, Editura Albatros, Bucureşti, 1995, p.81

[36] Lucian Boia, op.cit., pp.265-271