Scriitorul teleormănean Zaharia Stancu este fără îndoială o personalitate literară de referinţă pe care am avut-o noi românii după Al Doilea Război Mondial. O personalitate controversată, atât scriitorul cât şi omul. Controversele s-au născut pe seama mult discutatului său comportament în ceea ce priveşte implicarea sa politică, comportament caracterizat de mulţi ca fiind duplicitar şi slugarnic faţă de regimul comunist. S-a spus că scriitorul a fost unul dintre cei care au dorit să intre din interes personal nu din convingere ideologică în Partidul Muncitoresc Român, viitor P.C.R., şi s-a numărat printre cei care, de pe poziţia de intelectual cu funcţii de conducere, au contribuit semnificativ la iniţierea cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. Având în vedere ce a scris deseori despre regimul comunist şi realizările sale, despre Stalin, despre Ceauşescu, putem spune că, în mare parte, aşa este.


         În 1951, Zaharia Stancu publică volumul Călătorind prin URSS. Note şi impresii de drum, în care a scris la modul cel mai laudativ, la superlativ, despre edificiile semnificative pentru „mişcarea comunistă internaţionalăˮ, despre marile personalităţi ale comunismului sovietic,  afirmându-şi dragostea „neţărmurită" faţă de „marea putere sovieticăˮ şi evident, nu se putea altfel, consideraţia şi respectul de neegalat faţă de „genialul părinte al popoarelor, Iosif Stalinˮ.

Ceea ce aşterne uneori pe hârtie Zaharia Stancu este de domeniul ridicolului: „Ai vrea să trăieşti mereu la Moscova – se exprimă scriitorul - să treci mereu pe lângă zidurile roşii-ruginii ale Kremlinului, vechi parcă de când lumea, să-ţi arunci privirile la sutele de ferestre luminate, întrebându-te: dincolo de care din ele, la acea oră de noapte, când întunericul atârnă ca un ciorchine uriaş deasupra oraşului, lucrează tovarăşul Iosif Vissarionovici Stalin?ˮ

        Dar ce scria Zaharia Stancu mai târziu, în 1961, ,,în cascadă”, număr după număr, în Gazeta Literară,  atunci când căuta cu asiduitate să intre – mai corect spus să reintre - în partid, deoarece apartenenţa politică la paritidul unic asigura pentru un scriitor o carieră literară liniştită şi prodigioasă?  Cităm:  „(...) Cu nemărginită încredere în partid şi în guvern, cu nemărginită încredere în forţa sa creatoare, poporul nostru va transforma, înainte chiar de sfârşitul şesenalului, marile şi măreţele perspective de azi în realizări concreteˮ (Zaharia Stancu, Perspective uriaşe, perspective măreţe, în Gazeta Literară, nr. 7, 9.02.1961, p.1). De asemenea: „(...) Partidul este puternic şi are o conducere fermă, încercată, pricepută. ţara noastră are bogăţii uriaşe. Poporul nostru este harnic şi talentat. La 5 martie poporul nostru va câştiga încă o biruinţă, acea biruinţă care îi va deschide şi mai larg, în faţă, viitorul luminosˮ (Zaharia Stancu, în Gazeta Literară, anul 8, nr. 10, 2.03.1961, p. 1). Mai târziu, în 1972, când dorinţa sa fusese deja împlinită, fiind primit deja de mult în partid, ,,pe cai mari”, în fruntea Uniunii Scriitorilor, scriitorul cu origini teleormănene versifica atât de elogios la adresa ,,celui mai iubit fiu al poporului”:  „(...) sub cer albastru pe-albastru ocean/ corabia noastră aleargă-nainte./ Mândră aleargă-nainte,/ Spre viitor, spre comunism aleargă.../ Prielnic e vântul. Meşter cârmaciul/ Mândră corabia... Meşter cârmaciulˮ ( Zaharia Stancu, Ţara, în volumul Slăvim Republica, Culegere literară închinată celei de-a XXV-a aniversări a Republicii, Bucureşti, 1972, p. 10). Erau versuri care se vor găsi deseori pe buzele recitatorilor de ode şi poeme dedicate dictatorului până în 1989. Iar exemplele de acest gen mai sunt destule.     
        Se pune întrebarea : Câtă sinceritate a fost în tot ceea ce a scris şi a clamat Zaharia Stancu despre comunism în ansamblu, regimul comunist şi Nicolae Ceauşescu? Evoluţia carierei sale politice şi literare, imediat după instaurarea deplină a comunismului în România, în 1948, a fost una remarcabilă, Zaharia Stancu fiind membru în Partidul Muncitoresc Român, încă de la înfiinţarea sa, mai mulr de atât, deputat în Marea Adunarea Naţională (1948-1952), director al Teatrului Naţional, încă din 1946 şi până în 1952, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, din 1949 şi al Societăţii Scriitorilor Democraţi din România, din 1948, laureat al Premiului de Stat şi chiar membru al Academiei Române din 1954-1955. Tot în anul de început al regimului comunist, 1948, a publicat Desculţ, opera sa profund angajată social fiind inclusă în toate programele școlare din perioada comunistă, Zaharia Stancu devinind, prin acest roman, scriitor oficial al literaturii realist-socialiste şi unul dintre intelectualii ,,de serviciu” ai puterii comuniste.
Totul părea să meargă excelent pentru ,,polivalentulˮ om de litere, dar la un moment dat, în 1952, într-o perioadă în care dosarele de cadre, verificările, epurările, arestările şi condamnările erau la ordinea zilei, totul s-a complicat brusc şi pentru Zaharia Stancu.
 
        În urma unor acuzaţii de colaborare cu Siguranţa Statului, în trecutul ,,burghezo-moşieresc", totul s-a estompat, a fost scos din partid şi trecut pe linie moartă din toate funcţiile avute. Un timp, mai precis până în 1955, s-a aflat într-o situaţie destul de delicată, oricând viitorul apropiat putând să-i rezerve un loc nefericit în înfricoşătoarele temniţe comuniste.
 
       Va scăpa însă, neputându-se instrumenta dovezi consistente care să-l incrimineze în mod fatal, contând desigur şi trecutul său în slujba regimului, a ,,democraţiei populareˮ. Astfel că situaţia sa se îndreaptă vizibil, în 1955 este primit ca membru titular în Academia Republicii Populare Române şi, în consecinţă, primeşte un premiu literar important. Însă în partid, nu, şi scriitorul va depune eforturi titanice pentru a fi reprimit, nu singur ce-i drept, alături de alte nume de importante precum Tudor Arghezi sau George Călinescu, care doreau la fel să facă ,,pact cu diavolul”, pentru a supravieţui literar şi poate nu numai. Acest lucru se va întâmpla în 1962, atunci când Biroul Politic al P.M.R. ia în discuţie posibilităţile de primire sau de reprimire în partid a unor intelectuali de seamă. Nu a fost chiar simplu, şefii comunişti de atunci din preajma lui Gheorghiu Dej, printre care Nicolae Ceauşescu, Emil Bodnăraş, sau Alexandru Drăghici au fost împotriva scriitorului, incriminat puternic, aşa cum au susţinut, de hârtiile care se spune că ar fi dovedit că fusese agent al Siguranţei în judeţul Teleorman, chiar de când era elev !. Făcând o paranteză, să spunem obligatoriu că, având în vedere odele pe care mai târziu le-a închinat lui Nicolae Ceauşescu, ,,cel mai iubit fiu al poporuluiˮ, deci celui care s-a împotrivit cel mai mult la intrarea sa în partid, nu putem decât emite clar concluzia că scriitorul s-a dovedit ulterior, din acest punct de vedere, un veritabil oportunist. S-a întâmplat însă ca Dumitru Coliu, un alt comunist de frunte, să fie mai blând cu Stancu, şi convingător cu ,,marele şefˮ Gheorghiu Dej, reducându-i vina la faptul că îşi desfăşurase ,,munca informativăˮ nu în rândul comuniştilor ilegalişti adevăraţi, ci ,,doarˮ printre intelectuali, iar Ion Gheorghe Maurer, prim-ministrul, cu influenţa şi autoritatea sa, să-l apere spunând că are încredere în el şi că au conlucrat foarte bine în perioada ilegalităţii. Şi în cele din urmă, şansa a fost de partea sa. Scriitorul a ieşit învingător în dramatica sa luptă cu soarta aflată în mâinile altora. Fără a cunoaşte nici astăzi adevărul exact despre presupusa colaborare a lui Zaharia Stancu cu fostul regim urât de comunişti, să spunem, cel puţin, că acest aspect imoral planează iată asupra imaginii scriitorului. Nu ar fi desigur singurul, servilismul său exagerat faţă de regimul comunist fiind, aşa cum am constatat, un alt astfel de aspect.
        Imoralitatea sa este evidentă, dar poate primi circumstanţe atenuante, având în vedere că nu a fost singurul intelectual care a cedat fricii, sentiment absolut normal, vrând în primul rând să rămână în viaţă şi apoi să-şi desfăşoare activitatea literară, la urma urmei, destul de pregnantă. Astfel că, deşi primit cu doar opt ani în urmă în partid, datorită ,,eforturilor” sale propagandistice, a devoţiunii sale atât de intens exprimate faţă de sistemul comunist, faţă de partid şi evident faţă de conducător – care l-au adus din nou, rapid, în fruntea Uniunii Scriitorilor - în 1972, la împlinirea vârstei de 70 de ani, este sărbătorit, cu mare pompă, ca o mare valoare naţională ! Pentru a fi corecţi, să spunem că, chiar dacă a ţinut şi a reuşit să ajungă în fruntea supremului for al scriitorilor din România, din această postură a urmărit şi a încurajat apariţia şi evoluţia unor scriitori şi poeţi importanţi precum Nichita Stănescu, preocupându-se intens de descoperirea şi afirmarea unor certe talente literare.

 
         Pentru a susţine o analiză obiectivă, nepărtinitoare, a ueni personalităţi istorice, este necesar de a avea în vedere toate elementele legate de acea personalitate. Nimeni nu poate contesta valoarea literară a scriitorului - care debuta în 1920, cu un articol în ziarul de provincie Victoria din Turnu Măgurele - dovedită încă de timpuriu, pe la sfârşitul anilor 20 premiat de Societatea Scriitorilor Români, acest fapt fiind însă valabil mai mult pentru scrierile sale neangajate politic în favoarea regimului comunist. A fost unul dintre autorii de referinţă de după al Doilea Război Mondial, iar valoarea sa a fost recunoscută şi pe plan internaţional, fiind laureat al cunoscutului premiu Herder. chiar dacă romanul său celebru, Desculţ, tradus în nu mai puţin de 24 de limbi, inclusiv în japoneză, conţine şi anumite exegerări, precum botniţele puse la ţărani. Trebuie să spunem că scriitorul nu a fost deloc străin de ideologia de stânga, de concepţiile socialisto-comuniste. În anii 30, în articolele sale apărute în ziarul Azi, la care era director, scrie în favoarea Uniunii Sovietice, pentru apropierea dintre România şi statul bolşevic, lăudându-l pe Nicolae Titulescu, cel care se pronunţa pentru destinderea raporturilor româno-sovietice. În 1937, devine coeditor la cotidianul de stânga Lumea Românească, unde alături de Geo Bogza, un alt scriitor preferat al regimului comunist, ia atitudine în favoarea republicanilor în Războiul civil din Spania şi polemizează cu renumitul Stelian Popescu, care în Universul susţinea naţionaliştii lui Franco. Dar faptul cel mai relevant pentru angajarea sa politică este arestarea şi internarea sa în lagărul de la Târgu Jiu în timpul regimului antonescian, urmarea fiind, în 1945, volumul Zile de lagăr, în care descrie ,,faptele sale de glorie” care l-a adus în mişcarea comunistă. Activismul său militant publicistic ca şi perioada de detenţie îl recomandă deci, imediat după 1945, mai precis după instaurarea guvernului procomunist al lui Petru Groza, în obţinerea unor succese personale rapide, fulminante, amintite ceva mai sus, mai ales pe planul carierei literare dar şi pe plan politic.
 
        Faptul care, în faţa unui judecăţi pe criterii de moralitate l-ar putea desigur stigmatiza şi care l-a făcut în bună măsură indezirabil o vreme în faţa conducătorilor comunişti este următorul. La publicaţia Lumea Românească au lucrat mai mulţi angajaţi, redactori, care datorită, activităţii lor, la fel ca şi în cazul său, erau urmăriţi de Siguranţa Statului. Ca atare, în mod obiectiv, rezultă că incriminarea sa de dosarele scoase la iveală de liderii comunişti în ceea ce priveşte activitatea sa de turnător ar putea fi injustă, simplul fapt că în apropierea redacţiei ziarului mişunau oamenii organului de supraveghere şi represiune al vechiului regim, nefiind relevant, şi insuficient în a afirma cu convingere că ziarul devenise un mijloc de informare asupra activităţii ilegale a comuniştilor. Bineînţeles acest lucru este valabil şi pentru Zaharia Stancu, nu putem avea deplină încredere în veridicitatea acuzaţiilor aduse asupra sa, drept colaboraţionist al vechiului regim – mai ales cunoscând şi faptul că, în stil stalinist, se inventau deseori acuzaţii pe fapte inexistente - şi mai mult de atât din spicuirea unor episoade ale activităţii scriitorului, nu reiese deloc acest lucru, ba dimpotrivă. Aşa cum am mai spus, nu putem şti cum au stat lucrurile în realitate, ca atare, rămâne un aspect controversat al vieţii şi personalităţii sale. Nu la fel de controversat, ci mult mai evident este însă aspectul slujirii voluntare şi exacerbate a regimului comunist, chiar dacă reiese că nu avem dreptul să afirmăm că se datorează în totalitate unei falsităţi ideologice şi de comportament ale scriitorului, adeziunea sa la acest sistem de societate conturându-se ca evidentă încă dinainte de instaurarea sa. Ce atitudine ar fi avut totuşi Zaharia Stancu, să zicem adept sincer al comunismului, ce ar fi scris, dacă ar mai fi apucat să trăiască şi în anii 80, să fie martor la neagra perioadă a regimului ceauşist ? Şi-ar fi renegat oare propriile convingeri de stânga, s-ar fi retras public, trecând eventual în rândul dizidenţilor ? Sau ar fi continuat pe aceeaşi linie, cum au făcut şi alţi adulatori ai dictatorului şi ai dictaturii ? Nu avem de unde şti, dar putem intui. Aceasta deoarece, felul în care i-a plăcut, de exemplu, să pozeze alături de volumele adunate laolaltă ale romanului său de căpătâi Desculţ, traduse în diferite limbi, extrem de mândru, chiar trufaş, dar şi ca un părinte iubitor şi ocrotitor, trădează un Zaharia Stancu extrem de ambiţios, obsedat de cariera sa, de recunoaşterea numelui său şi a valorii sale, pentru care ar fi făcut orice fel de compromisuri.
       Şi pentru că acest articol îşi propune să trateze în mod obiectiv, sincer, personalitatea scriitorului Zaharia Stancu, să amintim o latură a gândirii şi creaţiei sale, poate mai puţin cunoscută şi mediatizată. Astfel, autorul teleormănean îşi dovedeşte profunda sensibilitate, spiritul de revoltă perfect justificat, atunci când se exprimă în operele sale, precum Jocul cu moartea şi Şatra, împotriva războiului, a absurdului pe care-l presupune şi a ororilor pe care le aduce asupra omenirii. Astfel, în Şatra afirmă : ,,Ce vrea războiul? Vieţile oamenilor, nimic altceva decât vieţile oamenilorˮ sau: ,,Omul are o singură inimă şi în această singură inimă încape şi bunătatea şi răutatea. Uneori, iese la iveală bunătatea, alteori răutatea. După împrejurări. Acum, de când cu războiul, bunătatea a pierit din inimile noastre, a rămas numai răutatea. Numai răutateaˮ. În Jocul cu moartea se exprimă astfel: ,,Războiul, unora le-aduce moarte ori schilodiri. Altora, avere. Aşa a fost de când lumeaˮ sau: ,,Iarba creşte repede. Oamenii cresc greu, iar după ce sunt doborâţi de moarte, nu mai cresc deloc. Se fac una cu pământulˮ. Nu putem decât să apreciem aitudinea vehementă a scriitorului împotiva războiului, a suferinţei şi a morţii, este un lucru cert că Zaharia Stancu a fost din acest punct de vedere un estet sincer al realismului literar, pus în slujba unui ideal umanitar. Să menţionăm, pentru a ne lega de acest aspect, că, între capetele de acuzare împotriva lui în perioada în care era contestat de cei mai mulţi conducători ai regimului Gheorghiu Dej, au figurat şi unele lucruri în mod cert reale, unele articole pe care Stancu le-ar fi scris în timpul războiului, criticând agresiunea Uniunii Sovietice împotriva Finlandei. În acest caz, din punct de vedere moral, desigur nu şi pentru bolşevici, este cu siguranţă o acuzaţie nedreaptă. Dar nu a fost deloc la fel de contestatar faţă de regimul pe care-l ,,îmbrăţişase” şi care, în închisori, distrugea vieţi, chinuia, tortura, chiar omora atâţia oameni nevinovaţi.
 
        Aşa cum se poate observa, teleormăneanul Zaharia Stancu nu este doar o figură emblematică a literaturii române din perioada recentă, postbelică, dar şi o personalitate sinuoasă, cu lumini şi umbre – fiecare dintre noi poate hotărî ce anume predomină – situată, pe plan pur profesional, literar, cât şi personal, moral, între evidenţe şi controverse.