Clipocea Ialomiţa a primăvară pe lespezile bisericii înecate. Era primul semn. Se umflau apele peste cărămizi, turla se prăbuşise în ea însăşi, la fel ca oamenii, când îi potopesc necazurile. De jur împrejur mai erau încă cruci de-a-mpicioarelea, cu apa până-n brâu. Zice-se că pe morţii neştiuţi nu-i mai scosese nimeni, înainte să vină apele şi să spele cimitirul Vechi, izbindu-se mai apoi cu capul de barajul trântit nebuneşte, în mijlocul câmpiei nesfârşite.
Uneori, pe seară, veneau muierile la tămâiat, miloase. Nu erau ai lor, dar ele simţeau neliniştea şi vaietul venit din adâncuri. Femei. Cine să le-nţeleagă sufletul, că altminteri, luau gâtul cocoşului de ciorbă imediat, bombanind înciudate:
- Ce bărbat mai am şi eu, săltă căruţa singur să-i schimbe cauciucul, da’ fuge de-un pui sângerând frunzele de viţă de vie, din grădină!


Şi morţii se mai linişteau o vreme. Plutea în amurg câte-o batistă veche, cu bănuţul prins într-un colţ, drept răsplată.
Intr-o primăvară din asta, mama îmi dădea direcţia, arătând cu mâna, pe la Nuci mai la vale, pe drumuri de ţărână până hăt, în smârcurile mănăstirii Căldăruşani, la rugăciune. Pe urmă o aşteptam aruncând bolovani în unda lacului, cercetam câte-o capră cerşetoare, preoţească, deloc pioasă, cu mărgele la gât, şi-o înşelam cu ceva covrigi uitaţi prin portieră.
Pe la chindii, când te uitai în sus – alde Sfântu Petru! Picotea cu mâna la falcă, aşezat pe un nor şi rezemat în toiag, şi-un jeregai aprindea cerul drept în mijlocul şoselei. Treceau Lipia şi Gruiu, în torsul motorului, fără grabă, prin pădurile Snagovului, şi tocmai pe la Merii Petchii, mama, care citea toate firmele prăvăliilor întâlnite pe drum, vede la o poartă „Vând păsări de curte”, scris mare pe-un carton. Şi-n şanţ, o liotă de puişori fugeau după tine, cât le permitea ţarcul.
- Ia stai, mă, aşa! Mă, de la Marin, altminteri o doamnă, toată viaţa ei n-a scos-o nimeni din sărumâna.
Înăuntru, ga Ioana, uda nişte trandafiri:
- Fănică! Ia vezi, cine-i, că vine lumea să-ţi dea bani şi tu dormi pe cămeşoi.
Lui Fănică îi cam sticleau ochii. Deh, ca omul la sfârşitul zilei, la el în curte. Işi frământa pălăria în mâna „Poftiţi, poftiţi...”
- Vrem o gâscă, zice mama, da’ mai veche, nu de primăvara asta... privind la bobocii încă pufoşi
- Am ceva bun, sărumâna, de Tuluz, o minunăţie, lebede nu alta, zice Fănică, şi ne face semn să-l urmăm
În spate, raiul orătaniilor, de parcă eram în sectorul păsăret al lui Noe. Doamnele de Tuluz, într-adevăr, splendoare-n iarbă, curcanii le ocoleau cu grijă, complexaţi cu cele doar zece kile ale lor. Alegem una, nici n-apucă Fănică s-o prindă bine, că din fundul curţii vine alergând un gâscan imens, cu aripile desfăcute la doi metri anvergură, şi fără multe vorbe sare drept în ochii omului, prăvălindu-l.
- Grijania mă-tii, te-am hrănit din palmă, ca pe copii, zice Fănică, şi se scoală niţeluş tăvălit la orgoliu. Mai încercăm o dată.
Ce să prinzi? Ne-a bătut ăla cu aripile lui pe toţi, n-a fost chip, când încercam să-l prindem pe el, sărea ea, şi tot aşa.
- Fă, Ioană?! Când s-au îndrăgostit ăştia doi, că săptămâna trecută se băteau ca chiorii, mai mult ea pe el?
Ga Ioana studiază atent problema, şi decretează:
- Nu vând, doamnă. Ăştia doi se iubesc! Aşa-i la gâşte, dacă s-au pupat o dată rămân împreună toată viaţa, şi de moare unul, celălalt nu mai are ochi pentru nimeni.
Se-nmuiase Ioana. Faţa dragostei le-a fleşcăit pe amândouă cucoanele prezente, mai aveau să se ia în braţe şi să bocească. Eu şi cu Fănică fluieram a pagubă, “Ce ţi-e şi cu matriarhatul ăsta...”. Da’ nu ziceam nimic.
Dinspre asfinţit, Sfântu Petru se uita cu-n ochi, tot cu mâna la falcă, şi râdea hâtru:
- He, he, credeaţi că nu văd?