Înarmat c-o răbdare de „fier”, precum și cu o încredere deosebită în propria persoană și-n forțele sale creative, poetul „familist” Ioan Moldovan și-a publicat în 1993 la Ed. clujeană Dacia, cea de-a patra sa carte: „Arta răbdării”. Confirmând, și prin aceasta, „menirea” sa de poet al unei arheologii afective, în care nostalgia, tânjirea și dorul rămân principalele „arme” cu care el atacă o realitate ce nu-l lasă deloc indiferent. Mai mult chiar, acest real este voit lăsat să se înfrunte cu miraculosul, cu visarea purtată de valurile unei forțe necunoscute. Astfel, „saltul” în timp îi este la îndemână, dându-i posibilitatea să facă, din monotonii și treisteți, un peisaj poetic de-o estetică radicalizată: „Există câte o după-amiază/ când ridici deodată privirea și descoperi doi pini/ în cer/ printre cerneluri și fulgere” (O după-amiază), sau:

„Bun, a venit toamna, foarte bine/ să ne descoperim/ jos pălăria, jos pletele, jos pielea/ jos osul țestos/ Uite inima gri/ triumfând în singurătate/ mătăsoară și dizgrațioasă/ sclipicioasă ca o galaxie de vorbe” (E timpul). Sunt versuri „tăiate” după metoda unei cizelate euritmii, versuri în care imaginea are o carnalitate fragedă, cu greu ferită de exces. Până și coloristica lor e diferită și sobră, de la nuanțele calde ale prefigurării unei depline împăcări cu sine însuși, până la cele reci, mult prea reci parcă, sumbre, vorbind liber despre-o alunecare a poetului pe pantele melancoliei și nemulțumirii. Totuși, ținând să dovedească faptul că are continuu totul sub control, Ioan Moldovan nu se sfiește să se aventureze pe căi puțin umblate, scoțând la lumina zilei un lirism de-a dreptul nomad și amnezic: „Fiertura de zgomote/ și iar și iar-praful/ să fii un lucrător docil și salvat/ fugind de imagini, de tămâia care fumegă-n ele ca/ într-un ritual dat peste caș/ la nesfârșit” (In reluare). Astfel, înscenându-și eul poetic, lăsându-l sedus de ispite și expresive momente sau stări, Ioan Moldovan reușește probarea unui nou model existențial. Dar, parcă nefiindu-i de ajuns acest lucru, poetul se apucă să traseze noi contururi, să îngroașe altele: „aștept să se lichefieze/ clipa cea repede ce ni s-a dat” (Plăcuța de uraniu), sau, după cum ni se confesează poetul într-o Scurtă proză: „Casele au miezul vânăt, deși varul/ e stins demult și nu gândește nimic. Peste/ minciuna poetică răcoarea de dimineață/ Cu peisaje trece timpul mai ușor și dincolo/ de deal începe să ningă: broderii obosite/ mileuri roase/ sub care/ carnea e furioasă și cărțile țin gura încleștată”. E continua lui raportare la un absolut care incumbă (și) posibilitatea imaginii de a agresa sentimentele și emoțiile. Este modul în care surprinde mai bine scurgerea năvalnică a timpului. Marcând atât materia, cât și ființa. Apoi, erijându-se-n postura de spectator, poetul reușește să se detașeze nesperat de bine de propriile-i idealuri și vise, vorbind despre sine ca despre cineva copleșit de câte i se întâmplă. „Nu știu ce să mă fac/ o să mă fac totuși” zice Ioan Moldovan în poemul „Ieșirile, intrările”, continuând într-o (altă) scurtă proză (pag. 7): „De aceea, ieri, venind acasă, sănătos, trist și mai gras, cum spunea soldatul/ mi-am dorit cu ardoare să pot începe o operă minoră/ să-mi văcsuiesc pantofii/ să car cutiile cu manuscrise/ și să le dau foc în curtea bunkerului”.

     Poezia lui Ioan Moldovan este îndelung elaborată, el nerefuzându-și o bogată încărcătură metaforică, deși clarobscurul în care-și scufundă câteodată ideile, cuvintele, nu face decât să favorizeze jocul nuanțelor. De aici și până la un fel de „oblomovism” ridicat la rangul de putere metafizică nu este decât un singur pas, sau, ca și în versurile adunate-n poemul de-nceput a cărții, Acum pe când, un singur vers: „Sus, sus, la praznicul infernal/ strălucește mașina cea nouă de mestecat/ un soare roz, cucernici suferind de o boală dezonorantă”. Dar, parcă voind să-și trezească spiritul poetic dintr-o nepermisă stare de melancolie dezarmantă, Ioan Moldovan se ia de piept cu tot ce-i iese în cale: emoții, sentimente, răni, deziluzii, speranțe. Ce iese? Poetul începe să disprețuiască euforia, să întoarcă spatele „buchisirii” cuvântului, să acorde credit, cecuri în alb, unei tensiuni de care versul său nu reușește întotdeauna să se debaraseze: „A câta vizită mi-o face îngerița/ jucându-se când cu unul, când cu doi/ De ce nu mă durea pe mine în cot și/ mă durea totuși auzul” (Scurtă proză, pag. 19).

     Altfel spus, există, dincolo de multe și potențiale „filiații”, un aer dezarmant de sinceritatea vătămată de închistarea unei lumi imună la aproape tot și toate, o sinceritate ce marchează numai și numai datorită unei bune redări a emoției poetice.

     Riscând o concluzie, poetul Ioan Moldovan reușește, treabă care nu „iese” multora, să-și incinereze repede propriile slăbiciuni, făcând din sentimentalul ce sălășluiește în el un dur ce plânge numai atunci când este singur acasă și nevăzut de cineva.