Ioana Raluca Trandafir – „Lacrimi din ceruri”, Editura Grinta , 2018

O scriitură în care imaginarul dobândeşte uşor accente ostentative aduce poeta Ioana Raluca Trandafir în volumul „Lacrimi din ceruri”, volum în care imaginile au forţă, iar desele ruperi de ritmuri şi alternări de planuri orientează întregul mesaj către ardoarea unui adevărat strigăt existenţial ce transmite parcă de dincolo de ea strigătul unei întregi lumi rănite, sufletul ei părând a fi  oglinda în care se resfrând toate zbaterile.
Poemele sale propun nemijlocit o receptare directă a realităţii, una totuşi filtrată elegant prin prisma propriei viziuni despre lume şi viaţă, context în care sub cupola esteticii vorbim de-o adevărată (în)cântare a frumuseţii interioare, o revărsare de căldură şi simţire dând năvală pe albul paginii.
Din aceste zbateri cu sine însăşi poeta subliniază o adevărată dependenţă de acest imaginar ostentativ, unul care oglindeşte spectacolul lumii.
Textele sale înmagazinează imagini recrutate din felurite spaţii şi bolgii ale realului aflat imediat sub presiunile spiritului, poeta ignorând cu bună ştiinţă distanţa în sine dintre realitate şi ficşiune, din imaginaţia ei luxuriantă născându-se versuri de-o spectaculoasă prospeţime.


În substanţa poemelor sale face uşor diferenţa între melancolie şi sracasm, tuşele astfel trasate fiind de forţă, groase, trase cu mână sigură, într-un continuu proces de devenire şi finisare.
Un discurs convulsionat pe alocuri, calm cât o scufundare-n ape de linişti şi străfunduri de suflet alteori ne îngăduie să detectăm un îndelung exerciţiu al scrisului, revărsarea imaginilor şi tumultul acestora oferă spectacolul unei revolte interioare, nevoia continuă de raportare la spaţiul înconjurător, un soi de oglindire în largul unei lumi parcă încă nepregătită pentru întreg, sensibilitate şi frumos!
Ioana Raluca Trandafir scrie cu uşurinţă despre tot şi toate, nu există teme tabu, versifică emoţionant de frumos, iar poezia ei poartă amprenta purităţii ce derivă numai din actul inspirativ.
Nu există intervenţie cerebrală în text, tocmai de aceea în respiraţia cuvintelor simţi naturaleţea, iar metamorfozee din poem se produc în chipuri insolite, multe din formele rezultate, dincolo de anumite efuziuni incantatorii, se disting printr-o extrem de frumoasă orchestraţie savantă a cuvintelor.
Există iubire multă în scriitura ei, senzaţia de iubire neîmpărtăşită traversând ca un fir roşu versurile, melodicitatea accentuând starea de revelaţie, de melancolie.
Din acest punct de vedere poeta ajunge uşor la adevărate strigăte de disperare, nevoia eliberării de povara emoţiilor fiind evidentă: „Atât îmi doresc la piept să-mi revii,/Să-ţi simt răsuflarea pe pântec şi sâni,/Să mă-mbraci iar în alge, în scoici şi guvizi/Apoi să mă guşti, încet să m-atingi” (Ispita mării), sau: „Când ne-am iubit sub clar de lună/Pătrunşi de un profund fior/Şi clipele s-au spart în strună/Lovindu-se de cremeni – dor” (La capăt de univers), sau: „Sărutul sufletului este/O lacrimă pictată-n gând,/Ce niciodată nu cerşeşte/O mângâiere prin cuvânt” (Sărutul sufletului), sau: „Nu ai ştiut să vezi într-înşii/Nici sufletul ce mut striga/Că tu îi eşti alesul sorţii/Pe care inima îl vrea” (Petala rozelor de mai).
Cum (s)puneam, metaforele cheie reuşesc uşor să sugereze meşteşugul, naturaleţea şi puritatea unui filon liric cu potenţial de şlefuire şi devenire maxim.
Mult rafinament şi ingeniozitate, notaţiile ei senzoriale luându-se continuu la întrecere cu spiritul elegiac, răul şi partea urâtă a lumii părând a fi părtaşe la durerea ei, poate chiar vinovate pe undeva.
Din acest balans teluric şi astral ies imagini memorabile, iar invocarea şi evocarea naturii în poem, adnotările pe marginea naturii, a unor peisaje memorabile, a unor stări unice relevă nemijlocit o feminitate febrilă şi direct exprimată.
Ioana Raluca Trandafir trece uşor de la descriptivism la sugestiv, iar locurile în care repetă imagini şi sintagme nu vin dintr-o puţinătate sau (în)sărăcire a limbajului, ci din dorinţa de a sublinia o stare anume, tuşele îngroşate astfel având darul punerii acestora în lumina reflectoarelor cititorului.
Ioana Raluca Trandafir amplifică în această carte seria de trăiri interioare, de diafanităţi, serie pornită încă din vremea volumului „Petale în suflet”, apărut recent la Editura Coresi, având acum argumentul că aceasta pare a fi cale pe care va merge pentru a-şi personaliza vocea poetică, mesajul ei urmând a se manifesta şi încadra în limitele unui tumult existenţial.
Din această revărsare de simţire, dar şi pentru că poeta dispune de o serie întreagă de elemente aparţinând anumitor genuri poetice prin care trece c-o naturaleţe dezarmantă rezultă (i)luminarea unui cadru ce sugerează identitatea inalterabilă a eului său.
Există o legătură directă dintre stări şi trăiri în poezia ei, nota dominantă fiind revărsarea acelei energii venite din dragostea sa rănită, lacrimile ascunse-n versuri având puterea balsamului.
Aceste conexiuni directe şi mai largi a câmpurilor figurative cu sublinierea, cu fotografierea realului sumbru fac din poezia Ioanei Raluca Trandafir puntea pe care se poate trece uşor dintr-o parte în cealalta a sensurilor cuvintelor investite astfel cu valenţe deosebite, demers menit să întărească disponibilităţile omonimice ale cuvintelor.
Accentele dure, alteori grave din vers vin să întărească predispoziţia poetei spre interiorizare, multe versuri având darul nu de-a îmbrăca confesiunea în straie de gală, ci de a vindeca un suflet şi o simţire rară într-o lume vădit improprie visului şi poeziei.