Suficient să existe energie, pentru a apărea ca inevitabile tangenţele energetice şi uneori chiar transferul energetic. În acest angrenaj are loc comunicarea ca mijloc şi cea ca scop, prima biologic material şi mental realizată, a doua ţinând strict de latura fiinţei predispusă creaţiei.          
             Atunci când e vorba de comunicarea în cuvinte, se poate întâmpla o magie aparte. I se atribuie acesteia denumirea de poezie, fără a se cunoaşte o definire concludentă, majoritatea încercărilor fiind ori forţat explicative ori oarecum stranii prin faptul că se produc prin însăşi poezie.
             De aceea, am putea considera poezia ca fiind un organism viu, singurul de altfel capabil să se explice şi la un moment dat să se reproducă prin el însuşi. Cu toate că risc după cum se vede o tautologie, voi rămâne la acest concept dual, viul şi poezia. La urma urmelor, ar putea fi şi o întărire semantică, într-un amplu entropic care are nevoie de câte o personalizare punctuală de unde să izbucnească ideea.


             Abordarea celor două ipostaze existenţiale are nenumărate şanse de expresie. Metafora se află cea mai la îndemână, lucrul cu imaginea fiind, poate paradoxal, destul de greu. Bineînţeles că se întrevede un lung desfăşurător cu alte modalităţi de luat în calcul, dar ne complicăm prea tare.
            Rămânând într-o relativă confortabilă stabilitate, astfel ne încumetăm să pătrundem atent în arealul construit în oricâte dimensiuni dar cu păstrarea valorilor omenescului de Corina Daşoveanu Monea în declarativul „îmi iau pantofii, sufletul, rujul, dispar”. Tema centrală a poetei este fixată pe ceea ce contează primordial, iubirea, obligatoriu autentică şi nedisimulată. De altfel, cum mai clar de atât, când universul exact justificarea aceasta o are… „ziua dintâi, iubirea”: „acum între noi, dumnezeule!/ nu inserăm între mine şi tine/ distanţe măsurate/ în timpul de topire a lumânărilor,/ nici îngeri risipitori de efectul secundelor.// eşti dogma mea şi atât,/ sunt antidogma ta şi e de ajuns,/ căutări frământate în necredinţe/ până au ajuns adevăruri.// eu şi tu, domnul meu,/ nu coborâm genunchii în rugă,/ nu săgetăm anateme-n icoane,/ nu construim biserici de frică,/ nu cântărim timpul şi moartea.// e ziua dintâi a creaţiei,/ azi facem iubire.”
            Cu toată responsabilitatea asumată a fiinţei, vine poeta şi ni se desluşeşte, ne spune în cele care trebuie culorile arborate de ipostaza minţii deschise, nesufocate de prejudecăţi aiurea sforăitoare. Empatia merge la culme în ’cârdăşia’ cu Dumnezeu, nu se irosesc formule forţate care să dea pe dinafara cognitivului. Are loc o previzibilă de bun simţ polarizare în legătura cu divinul, şi vede spre a expune lucrurile aşa cum sunt, neomologate neapărat în marea de canoane. Raportarea la esenţă se face cumva riscant opozabil în avalanşa de interpretări ale (in)certitudinilor. Şi este bine filtrată, scăpată de  orbecăiala înfloriturilor, până să devină necondiţionată.
           Sincer, sper că nu m-am făcut facil înţeles în sensul de a mă ’împiedica’ de necesarul început şi a nu mai calcula valorile parcursului ca după aceea inevitabil să pară facultativ. De aceea eu nu voi rămâne aici, ba chiar voi reconstitui întreg periplul poetic al Corinei Daşoveanu Monea, cuprins în această carte pe care o consider eveniment în contextul lui azi. Dar asta este o chestiune personală. Vă sugerez să faceţi acelaşi lucru!