Cornii de la Eftimie-Murgu/Rudăria, Caraş-Severin

    Lunea Cornilor este un obicei străvechi, cu origini păgâne, care avea şi are menirea de a alunga spiritele rele aflate în sat. Totodată, obiceiul este menit să îngroape iarna şi să ajute primăvara să vină mai repede. Localnicii din Rudăria nu știu exact datarea obiceiului, cei mai mulţi bătrâni, chiar şi de 90 de ani, spun că aşa s-au pomenit cu el. Unii susțin ca ar fi fost adus „răzlogu’“ de Moș Ulian Fulga, acesta fiind până înainte de a muri, naşul Cornilor. În trecut, acesta şi soția sa Ana pregăteau măștile pentru corni: mire, mireasă, preot, milițieni, țărani şi țigani.

Toate erau pregătite cu minuțiozitate, atât costumele, cât şi desfășurarea obiceiului în sine. Tot în trecut, la Rudăria, după ce se adunau cornii, plecau la râu să îngroape iarna. În prezent s-a pierdut această parte, cornii făcând doar ocolul satului cu muzicanții după ei. Ca semn de mulțumire pentru aceștia, sătenii ies în poartă cu o sticlă de răchie iar măimuţî, aşa cum le mai spune, se opresc şi, cu gazda în frunte, joacă un brâu în faţa casei. După tot ocolul satului, sătenii, împreună cu măimuţî, merg în centrul satului pentru primirea „darurilor“. Aceste daruri sunt de fapt bârfe, uneori adevăruri despre anumiți oameni din sat. În trecut se lăsa o cutie în centrul localității pentru ca oricine știa ceva despre altcineva să lase un bilet, anonim, în cutie cu acel lucru. Ajunși în centrul comunei, nașul cornilor striga acele „daruri“. Ele aveau caracter de îndreptare a moravurilor nu tocmai bune, ale unor săteni. Măștile nu aveau o formă anume, ci doar trebuiau să acopere faţa ca să nu-şi dea seama nimeni cine se află în spatele lor. Pe drumul către centrul comunei măimuţii alergau după fetele tinere și nemăritate pentru a le da cu negreală pe faţă. După ce se ajungea la strigarea darurilor, venea şi momentul în care cornii, jucând un brâu, se demascau în văzul tuturor.



Obiceiul de „Sântoagirul mari“

    Pe 17 Februarie, la prăznuirea Marelui Mucenic Teodor Tiron, la Rudăria se făceau focurile de peste sat, un obicei care între timp a dispărut. Pe cele două dealuri aflate de o parte şi de alta a satului, în dreptul cimitirelor, feciorii, dar şi oamenii însurați se adunau seara şi făceau focuri pe cele două dealuri. Apoi strigau fiecare unii la alţii de pe un deal pe altul, peste sat, diferite zvonuri care se auzeau sau le știau despre anumite persoane. Fiind seară și liniște, în sat se auzea foarte bine ce se striga. Astfel, mulţi aflau de „cutare că se ține cu altcineva decât bărbatul ei“ sau că „seara l-o prins pe cutare cu nevasta lu’ cutare la sălaș“ şi multe alte zvonuri care, deși erau menite (la fel ca în cazul darurilor de la corni) să îndrepte anumite situații, ele le agravau uneori. Nu pentru faptul că reușeau să scoată la iveală o faptă de multe ori imorală, ci pentru faptul că uneori acea faptă era doar un zvon.