În sat n-am mîncat niciodată mititei. Nici la Maialul din Simeria, nici sus, la Restaurantul Cetății din Deva. Împreună cu ciorba de burtă și mujdeiul erau, în ochii mei, de pui de ardelean, ceva rezervat Regatului.Ce era pentru un foltean Regatul în acei ani de mizerie și frumusețe ? Întîi era Ardealul. După el veneau Banatul și Maramureșul. De ce ? Pentru că pe-acolo aveam neamuri. Mai era Ungurimea. De neatacat în ochii mărușii Ilonka. Moldova, despre care nu se vorbea niciodată. Știam unde era. Și că la mîini li se spunea ”dînsele”. Ștefan cel mare. Prutul. Și gata. Restul era, pentru noi, Regatul. ”Ăștia stau cu ochii pe noi, regățenii...”cum se vorbea la cooperativă.

Multe povești se spuneau despre ei, cum dorm, cum se îmbracă, ce mănîncă. Și, de fiecare dată auzeam cuvîntul mujdei și ciorbă de burtă, ne scuturam ca de frisoane și savuram zama acră, tocana de pui, papa roșie, vinarsul și voia bună, bucuroși că nu trăim pe alte meleaguri. Eu am ales Bucureștiul. Puteam merge la Craiova, luasem zece la română, la bacalaureat, cineva din comisie, un profesor universitar mă întrebase dacă nu mi-ar place să studiez la Craiova. Nu, am spus, cu toată sinceritatea, eu vreau la București. Și am plecat la București. Iubirea pentru acest oraș nu are limite. Sînt și acum, în vîrstă, nebună după București. Ca  studentă, am început să cunosc Lipscaniul , împreună cu niște colegi. Am probat, întîi, pește cu mujdei și mămăligă. Două zile am fost clienta medicilor de la Spitalul Universitar. Însă și noi, înceții ardeleni, sîntem cam dați dracului, așa că am luat ceva pentru ”necunoscutul” ce trebuia înghițit și am experimentat mai departe. După o lună de București eram nebună  să mă așez pe un scaun la ”Caru cu bere”, să comand mititei,  ciorbă de burtă cu ardei iute, mujdei și alte bunătățuri, de care nu auzisem niciodată în satul meu micuț, închis lumii, liniștit, cu o bucătărie simplă, insă gustoasă. Învățasem extra fraze pur regățenești și, cînd scriam acasă, mă dădeam grozavă scriind așa cum ar face această rasă necunoscută. La un moment dat, m-am trezit cu maică-mea, la intrarea la Universitate, cu desagii plini și moartă de îngrijorare că fata ei deșteaptă își trădează existența. Doamna Stroe, secretara noastră nemaipomenită, o liniștea, zicînd ca la anii mei toți au păsări în cap. Mama s-a liniștit. Desagii, plus conținutul, au rămas la doamna Stroe, iar eu m-am făcut mică de tot de rușine.  N-am mai scris ”exotic” niciodată. Trădătoare nu eram.  După aproape cincisprezece ani de absență, am venit acasă într-o toamnă tîrzie. Se schimbase mult prin Simeria și Deva. La Piața din Deva am mîncat niște mititei extraordinari. ” Mititei ardelenești, mi-a zis fratele, ne-am globalizat.” Întoarsă în Germania, am început să fiu atentă la fumurile grătarelor de pe malul unui lac. Nori albi mirosind a usturoi. Un adevărat Babilon, mîncăruri și limbi străine, îmbrăcăminte străină, gesturi și muzică, străine și ele. Stăteam acolo de atîția ani și n-am avut curiozitatea să mă amestec printre cei de pe malul lacului. Am auzit vorbindu-se și românește. Iugoslavii concurau în technica mititeilor cu românii. Eu nu aveam prieteni români. Și nici nu-i căutam cu lumînarea.  Pe vremea aia în toți vedeam securiști și-i ocoleam. Pînă și azi, după treizecișișase de ani, mă surprind întrebîndu-mă dacă el, ori cel de lîngă el, ori...nu sînt securiști. Cred că asta nu-mi va ieși niciodată din cap. Dar, curioasă cum sînt, mă așezam aproape de grătarele lor, inhalam mirosul mititeilor, îi auzeam vorbind. Țara, prietenii, dușmanii, copiii rămași acasă în grija bunicilor, toate amintirile amestecate între condimente și carne tocată. Revoluția a fost sărbătorită cu mititei. Era frig afară, dar țuica și mititeii te făceau un pic revoluționar în Mănchen, între Isar și Europa Liberă. În 1991, prin martie, am cunoscut un turc, fost emigrant în Germania, fost iubit al unei românce din Ilfov, la intrarea în Central Parc în New York. Vindea Hot Dogs. Ningea în oraș. Era frig. Am conversat cu el o vreme. Auzind că sînt născută în România, m-a rugat să vin a doua zi la baraca lui cu mîncare caldă. Am fost. Turcul mi-a servit mititei cu muștar. Nebunie. Asta da, prietenie între popoare.  Fără Erdogan și alți profeți. Pînă și în Sao Paulo am mirosit mititei. Într-o favela, un cartier sărac, strălucind prin droguri și prostituție. Țigani români, buni lăutari, ziceau ei, au ajuns prin 1990 acolo, după ce participaseră la revoluția din Piața Universității, ziceau tot ei, arătîndu-mi nu știu ce buletin de revoluționar. Mititei și ciorbă de burtă între caipirinha,  samba și  gloanțele poliției, căutînd vînzătorii de droguri la întrarea în poligon. Lor le era egal de politică. Trăiau bine, ziceau. Aveau numai dor de casă. Acum șapte ani, în Spania, am văzut că se repetă ce lăsasem în urmă. Nici aici nu am mulți prieteni români. Unde stau, nici unul. Însă, la plimbările nocturne, pe străzi, poți auzi istorii nemaipomenite. S-a născut fata moașei. Mititei și hai să ne trăiască !  Mititei pentru că a cîștigat Dragnea  și pensiile vor crește. Ăsta-i al nostru, omul poporului...mititei și Trăiască Dragnea !!! Mititei veseli pentru o nuntă a pocăiților. Mititei triști, pentru cineva mort, înainte de vreme. Să-i fie țărîna ușoară... mititei pentru odihna lui veșnică...Unii merg o dată pe an acasă. Alții strîng averea în sac, și amînă plecarea. Unii îi urăsc pe alții. Unii se îndepărtează de alții. Dar cînd aud cuvîntul ”român”, toți sînt de aceiași părere, bun, rău, deștept ori prost, hoț de buzunare ori popă ortodox pe lîngă Madrid, se strigă ” la mulți ani, hai să ne trăiască, sîntem mîndri că ești de-al nostru,noroc nea Vasile...” Și Spania miroase, în nebunie, a mititei, vinars și dor de casă.