Nu sunt de acord cu aceia care susțin că Biblia este doar o amplă culegere de mituri și legende. Întâi pentru faptul că foarte mulți dintre așa-zișii cunoscători și comentatori, fie că n-au citit-o deloc, vasăzică împrumută și susțin cu ardoare simplele speculații ale mintoșilor ce-și doresc „nemurirea” pe amăgitoarea cale a neuitării lor prin atari teribilisme, fie că au citit-o în pripă și cu detașarea dată de nepasiune, cu toate că Biblia este o carte inepuizabilă, ce-și dezvăluie adevărul și frumusețea doar acelora care revin necontenit la ea.


    Apoi, deși n-a fost concepută ca un limitat tratat științific de cei 40 de bărbați inspirați, care au scris-o în aproximativ 1600 de ani, ci ca o inegalabilă călăuză moral-spirituală a omenirii în vederea mântuirii individuale și colective, Biblia conține idei științifice de-o remarcabilă profunzime, idei confirmate de descoperirile arheologice (bunăoară, existența hitiților), acceptate de medicina modernă (alimentația rațională, igiena, tratarea unor afecțiuni) și cu rol fundamental pentru astronomie. De pildă, în cartea Iov 26/7 se afirmă că „[Dumnezeu] întinde nordul deasupra golului, suspendând pământul pe nimic”, iar în Isaia 40/22 ni se face cunoscut că „Există Unul care locuiește deasupra cercului pământului”.
    Cât privește aparentele contradicții ale Scripturilor, ele decurg din faptul că scriitorii biblici au abordat în mod diferit același eveniment (variantele, precum cele ale evangheliștilor despre viața pământească și lucrarea Mântuitorului, nu sunt nicidecum contradicții!), deseori putând fi lămurite prin atenta analiză a contextului din care fac parte.
    Iar eu spun că nu-i nici contradicție și nici lipsă de respect din partea acelui cititor care purcede de la axioma că toate cele 66 de cărți ale Bibliei au fost integral inspirate și numai în parte revelate (în opinia lui Petre Țuțea, inspirația=favoarea divină, revelația=acțiunea directă a divinității) și care, totuși, descoperă în unele dintre ele că anumite relatări, considerate mituri de unii comentatori, sunt rezultatul împletirii a două sau mai multe variante distincte. Explicația rezonabilă și în ton cu sus-amintita tratare diferită a aceluiași eveniment, nu poate să fie decât următoarea: Tocmai pentru că povestitorii erau inspirați, din venerație față de respectivul act divin și în pofida evidentelor deosebiri de narare, deosebiri cu necesitate generate de specificul moral-spiritual al fiecăruia dintre ei, viitorii copiști și/sau traducători (că vorbim de soferimii și masoreții iudei, de autorii Septuagintei, ai Vulgatei sau ai tălmăcirilor de mai târziu) nu și-au permis decât mici și neesențiale abateri de la textul inițial (cazul soferimilor, condamnați pentru așa ceva chiar de Iisus), străduința și, totodată, satisfacția lor (cazul masoreților, considerați maeștri ai tradiției) fiind aceea că n-au operat nicio modificare în textele copiate și transmise, ci au semnalat abaterile predecesorilor în notele marginale numite masora!
    Iată de ce dificila misiune a traducătorilor Scripturilor a constat în aflarea celui mai adecvat corespondent pentru termenii întrebuințați de autori în „textul consonantic” (textul ebraic cu 22 de consoane și fără niciun semn vocalic).
    Cum toți bibliștii sunt de acord că Moise, autorul Pentateuhului, a compilat Genesa (Facerea), Samuel a compilat Judecătorii, Ieremia a procedat în chip asemănător cu 1 și 2 Împărați, iar Ezra cu 1 și 2 Cronici, și cum se admite ipoteza unor posibile interpolări după anul 1000 î.e.n., iată motivul pentru care Jean Astruc, catolic și medic de Montpellier, semnalează în cartea sa Conjectures sur les mémoires originaux dont il paroit que Moyse s’est servi pour composer le livre de la Génèse , carte apărută la Bruxelles în anul 1753, regularitatea cu care – ne spune Gabriel Gheorghe în opusculul Mitul potopului. Inadvertențe în interpretarea religioasă (Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982) – „în anumite pasaje din Genesa, Dumnezeu era numit exclusiv Elohim, în timp ce în alte pasaje era numit Iehova”.
    Astfel atenționat, la recitirea cu atenție a pasajului despre Noe și potopul universal, constați cu surprindere că afirmația lui Jean Astruc este întemeiată („Sunt capitole întregi unde Dumnezeu se numește Elohim și niciodată Iehova și, dimpotrivă, sunt altele, și acestea nu-s mai puține ca celelalte, unde Dumnezeu nu se numește decât Iehova și niciodată nu i se dă numele de Elohim”) și că, neputând să-i atribuim lui Moise această „stranie și sui-generis inconsecvență” la scrierea unei cărți atât de importante ca Genesa, mult mai logic este să admitem că ea „este alcătuită din două sau trei manuscrise, legate și cusute la un loc din fragmente deosebite, apaținând unor autori diferiți, în care fiecare a dat lui Dumnezeu, nu unul și același nume, ci nume diferite: unul i-a dat numele Elohim, altul Iehova sau Iehova-Elohim” (J. Astruc).
    Vasăzică, având în vedere faptul istoric că, după moartea lui Solomon, Iudeea s-a împărțit în Regatul de Nord (al lui Israel) și Regatul lui Iuda, povestirea despre potop este rezultatul amestecului dintre varianta iahvistă (iehovistă) și varianta elohistă: prima este mai veche, aparține cronicarului sau grupului de cronicari din Regatul lui Israel și face referire la Atotputernic prin apelativul Iahve (Adonai), echivalat în românește prin Domnul; cea de-a doua variantă aparține cronicarului sau grupului de cronicari din Regatul lui Iuda și folosește numai apelativul Elohim, tradus în românește prin Dumnezeu.
    Se impune o precizare vizavi de apelativele întrebuințate în cele două variante. Deoarece la vechii evrei era foarte răspândită ideea (cu substrat tainic-religios) de-a nu face cunoscut, ba chiar de-a nu pronunța numele Celui la care se închinau, iată motivul pentru care cronicarul israelit utilizează termenul Adonai, iar cel din Regatul lui Iuda evită în mod intenționat să folosească sacrul nume Iahve, mai înainte ca acesta să fi fost comunicat neinițiaților, drept urmare, recurge la apelativul Elohim, de unde derivă atributul „elohist”.
    În plus, ne informează Gabriel Gheorghe, care la rândul său îl citează pe scriitorul și comentatorul francez Ernest Renan, redactorul iahvist s-a inspirat atât din Cartea lui Iaschar sau Cartea războaielor lui Iahve (culegere de vechi cântece eroice, mai mult sau mai puțin incluse în Numeri, Iosua și Judecătorii), cât și din Cartea legendelor, scriere considerată „începutul Bibliei” de către eruditul francez și pe care relatarea iahvistă o urmărește cu fidelitate până în punctul unde Dumnezeu se căiește că l-a făcut pe om și ia decicizia să-l nimicească, evident, cu excepția dreptului Noe și a familiei acestuia. În acest punct, ne informează Gabriel Gheorghe, drumurile celor două scrieri se despart: în Cartea legendelor, „Noe figurează ca descoperitor al viței de vie și vinului (...), dar nu se găsește nicio aluzie la potop”, pe când în relatarea iahvistă, Noe – grație sfințeniei sale – devine salvatorul omenirii.
    Fără a intra într-o dezbatere privind caracterul universal al potopului biblic (atenție, în împrejurări extraordinare, potrivit voinței divine mai presus de legile obișnuite ale naturii și de logica umană, se pot produce miracole!), pentru că asta ar duce la o prea mare îndepărtare de subiectul prezentului articol, merită subliniate următoarele particularități ale celor două variante:
    1)Întrucât legendele sumero-babiloniene despre potop, precum aceea cuprinsă în epopeea lui Ghilgameș, sunt atestate în scris cu circa 1200 înaintea relatării din Genesa, transferul ideatic (imposibil de stabilit cu certitudine când anume a avut loc) nu s-a putut produce decât de la primii spre evrei, nicidecum în sens invers;
    2)În timp ce cronicarul iahvist împarte viețuitoarele în curate și necurate, stabilind introducerea în arcă a câte șapte perechi din animalele și păsările curate și a câte unei singure perechi din animalele și păsările necurate (Genesa 7/2-3), cronica elohistă nu conține o atare distincție, așa că prevede introducerea în arcă a câte unei singure perechi (o parte bărbătească și una femeiască) din „tot ce trăiește, din orice făptură” (Genesa 6/19-20);
    3)În varianta iahvistă, potopul a durat cu totul și cu totul 101 zile, pe când durata potopului elohist este de 370 de zile (calculele au avut în vedere luna ebraică lunară de 29,5 zile);
    4)Dacă în relatarea iahvistă este menționată doar ploaia printre mijloacele întrebuințate de Dumnezeu pentru producerea potopului (Genesa 7/12), relatarea elohistă menționează atât ruperea unor izvoare ale Adâncului, cât și deschiderea stăvilarelor cerului (Genesa 7/11 și 8/12);
    5)La sfârșitul potopului, Noe din versiunea iahvistă înalță un altar și aduce o uriașă jertfă (mii de specii) din toate viețuitoarele curate (Genesa 8/20), astfel că „Domnul a mirosit un miros plăcut” (Genesa 8/21), dar versiunea elohistă, unde Noe are la dispoziție doar câte o pereche de viețuitoare, firește că nu pomenește nimic de altar și jertfe.
    Aceeași clară delimitare a celor două relatări se constată și în prima parte a Genesei (partea creației propriu-zise). Între versetele 1-31 ale primului capitol și versetele 1-3 ale celui de-al doilea, versiunea elohistă începe cu facerea luminii, pentru ca pe terenul pregătit (cerul, pământul, soarele, luna și stelele, viețuitoarele mării și ale pământului), omul să fie zămislit la urmă, în ziua a șasea („Dumnezeu=Elohim a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu: parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut”), pentru ca între versetele 4-25 din capitolul 2, versiunea iahvistă să înceapă creația cu omul (versetul 7) și să încheie lucrarea Domnului Dumnezeu (Iahve) cu femeia făcută din coasta bărbatului.