Dincolo de întâlnirile întâmplătoare prin Sinaia anilor ‘90, în noua eră culturală, promiţătoare dar nu prea,  am ajuns în apropierea Profesorului odată cu descinderea la cenaclul Lucian Blaga din oraş. De ce Lucian Blaga, când pe aici s-au perindat  şi s-au format o sumedenie de personalităţi culturale româneşti, n-am înţeles niciodată. O alegere conjucturală, s-a motivat la un moment dat, poate chiar de către persoana distinsă şi sobră, şarmantă totodată, faţă de care am resimţit mereu un sentiment de inferioritate, invariabil stânjenitoare, a elevului novice în faţa profesorului atotştiutor. Profesor care avea să devină, mai repede decât afectivitatea însăși, mentorul meu, covârșitor determinant în alegerea  unui drum artistic pe care să pot hălădui, încă.


          Întâlnire providențială, recunosc după atâta vreme, poate totuși prea târziu pentru cel puțin unul dintre noi, care n-a apucat să spună tot ce era de spus. Dintr-o latență necreativă aparent, pe care doar recunoașterea altora o mai poate salva. Ori încăpățânarea de a marșa pe simțirea artistică intrinsecă, simțire pe care Profesorul  a știut, mai bine ca nimeni altul din preajmă, să o descopere și să o dirijeze, după caz, la atâtea generații de elevi, ucenici sau discipoli.
          Prea surprins de îngăduinţa timpului, la primele intersecții cu Profesorul, în cadrul  ședințelor de cenaclu desfășurate pe ici, pe colo,  în diverse locații și locuri cu rezonanţe culturale pe măsură, am consimţit tacit demolării frustrărilor de inadecvare temperamentală, propusă şi impusă discret, de către Profesor. A-şi lua rolul în serios, în orice împrejurare cu posibile valenţe artistice, a fost menirea acestuia, ceea ce a dus, mai mereu, la adevărate introspecţii universale, pe lângă şuetele literare.  Erudiția desăvârșită îl repune, invariabil, pe cel care o acceptă prin propria descoperire și, pe cât posibil, prin asimilare, la locul cuvenit, în umbra ei adică, presupunând fie revelația gratitudinii, fie melancolia însingurării. Stări complementare uneori, într-o prezență ce impune respectul cuvenit, ca măsură a cotidianului. Așa l-am perceput și aș vrea să-l păstrez printre amintiri, pe cel ales să plece dintre noi mai devreme decât în orice anticipație a minții.  Un model, pentru toţi ceilalţi, în primul rând pentru colegii care am strâns, nu cât ar fi trebuit, rândurile în jurul Domniei Sale, un exemplu demn, poate mult prea greu de urmat, dar din care să fi învăţat ceva.
          Cele mai fericite ocazii, pentru mine,  de a-l vedea pe Profesor  la înălțimea șarmului dar și a profesionalismului său au fost lansările de carte la care a participat cu tot sufletul, amfitrion și moderator de fiecare dată, încurcându-mă și descurcându-mă din ițele poeziei. Îmi spunea mereu, nici drastic, nici discret, că pot scrie și altfel, dar pe acest ,,altfel” m-a lăsat să îl caut, încă de la început, până la metamorfozarea lui ca o curgere, ca un cântec. Cravașarea continuă pe un drum fără capăt, de cele mai multe ori, seamănă a utopie, una atât de  profundă că ar surprinde până și Mecca în perspectiva ei. Calea de urmat, o alegere nu neapărat a destinului, cum se dovedește adesea, are nevoie de un protector al luminii care nu se trezește întotdeauna singură după răsărit. La fel cum însele cuvintele nu sunt de ajuns pentru a făuri o poezie, o proză, un discurs, învățătură primită indirect de la Profesor, împărțită altruist fiecăruia-n parte.
          Nu-i ușor, pitit în umbra cuiva, să fii martor al dispariției acesteia, odată cu desperecherea de matcă. Și s-au dus, cu umbre cu tot, lăsându-ne goi pe dinăuntru pentru amintirile neconturate, ori pe dinafară cât nu putem fi umbrele altora, deci, s-au dus pe rând, titanii cenaclului nostru. Chiar şi atunci când sănătatea a început să-l ţină departe de colegi, Profesorul a fost preocupat de soarta cenaclului, de continuitatea acestuia, după aproape 60 de ani de la înfiinţare. Recrutarea de noi membri, înfiinţarea unei reviste a cenaclului, cu o implicare majoră în redactarea ei, l-au ţinut în prim plan, în ciuda stării de sănătate tot mai şubrezite.
          O ultimă reuniune a cenacliștilor împreună cu Profesorul avea să se desfășoare în preajma datei de 4 iulie, când împlinea 76 de ani, acasă la Domnia Sa, într-o atmosferă mai tristă decât aparențele, dar și cu o brumă de speranță în suflete. Mi-a trecut prin  gând  că, după fiecare întâlnire, căpătând curajul necesar, reveneam la căutarea perfecțiunii, a unui absolut individual, nici nu mai contează dacă posibil. Ucenic în curtea Maestrului obosit, am înțeles de ce binecuvântare și  privilegiu am  avut parte, să-i fiu, uneori, atât de aproape, strecurat în umbra lui. Înțelesul, nelaîndemâna tuturor, s-a pliat mereu esențelor, iar   prin suprafirescul expresiei capătă alte dimensiuni. Poate despre acesta a fost dilema permanentă a existențialismului meu, resimțită cel puțin la fel de acut de Profesor, într-o suferință a rătăcirii printre oameni și a revenirii, acolo unde-i este locul, printre zei. Închei, spunâdu-i abia acum cât mi-a fost de drag și cât de mult regret că nu mai este printre noi, muritorii de rând, cu un citat din multele analize literare, fine și profunde la adresa poeziei mele:
 ,,Poezia lui Codruț Radi este o cetate cu multe intrări, determinantele eului său liric sunt apropiate imaginii romantice a poetului damnat, imagine tratată într-o viziune modernă. În plan ideatic, poetul își rămâne credincios, el exprimă, ca și în alte volume, starea de spirit a omului modern strivit de o lume fără sens. Nu se revoltă, poate nici nu se resemnează, o prezintă în realitatea ei”
( din prelegerea lansării volumului ,,Celălalt, hotar cu mine”, 2015).