Lilith. Ziua a douăsprezecea.

pentru orice există un rug gata pregătit
doctorul ascunde în buzunarul halatului
chibritul focului definitiv



dacă sar pe fereastră nimic nu se rezolvă
fericirea va fi la fel de insuficientă
şi nimeni nu va confunda
acul seringii cu acul ceasornicului

nu mi se va injecta prima secundă
aia de la început
când ai zis vino, Lilith, şi m-am adus
târâş-grăpiş pe potecile neumblate
călcând pe şerpi şi pe crustacee
dezgropate de ploaie

nu mi se va imprima durerea pe chip
ca o mască de carnaval

nu mi se va pune garoul la jugulară
iar sternocleidomastoidianul
va rămâne ferm pe poziţie
imperturbabilă şi inutilă apărare
într-un război pierdut înainte de a-l începe

pentru că există deja un rug gata pregătit
şi un înger cu chibritul la îndemână

totul este să stau departe de fereastră
departe de fereastră…

Lilith. Ziua a treisprezecea.

acela-i paradisul infernal
din care ai fugit şi-n care,
strivită de blestemul paternal,
n-ai vrut să fii mereu o oarecare.

acela-i infernalul paradis
din care, Lilith, a venit căderea,
când uşile de aur s-au închis
şi dragostea şi-a regăsit puterea.

îi eşti sortită ei şi morţii,
cum toţi sunt cei ce te-adoră
şi nimeni nu va pune torţii
o flacără fierbinte şi sonoră,
o flacără ce să lumine marea
şi drumul marilor corăbii
pierdute din înverşunarea
cu care cavaleri se bat în săbii

ca să te aibă, ca să te supună.
tu te reverşi în vis la fiecare,
chemarea ta nu are cum s-apună,
nu are cum s-ajungă la secare.

iubeşte-ne pe toţi şi dă-ne nouă
câte un strop din vina-ţi de trufie,
să ne-mbătăm în dimineţi de rouă
de tot ce-ar fi putut să fie,

de lumea care-ar fi-nceput cu tine
şi de orbirea ce ne-ar fi cuprins,
sorbind din butiile pline
un vin în care-ardoarea s-a aprins.

acela-i, Lilith, locul tău pierdut,
eşti doar alt înger care a căzut
în infernalul paradis terestru:
sfârşit care-a venit făr’ de-nceput.

Lilith. Ziua a paisprezecea.

omul tău cel vechi încă te visează.
a fost alungat şi el din grădina sfântă.
tu tot bântui lumea, mereu trează,
fără de istov, niciodată-nfrântă.

stirpea lui e tot mai numeroasă,
stirpea ta se pierde-n fiecare zi.
dragostea rămâne luminoasă,
noaptea ta n-o poate îmblânzi.

singură te vede dimineaţa,
singură te prinde înserarea.
ştiu cum creşte-n juru-ţi fortăreaţa,
şi speranţei îi ia locul disperarea.

el te caută fără să o ştie.
tu îl cauţi în orice iubit.
luna te îmbracă, argintie.
el e de iluzie orbit.

lumea din sămânţa lui se naşte.
oricât de flămândă, ţie nu-ţi
va fi dat a o primi şi recunoaşte.
toţi copiii-ţi vor ajunge nenăscuţi.

nemurită, Lilith, vei rămâne.
dragostea neroditoare ţi-e ursită.
te vor preaslăvi mulţimile păgâne,
iară suferinţa fi-va nesfârşită

Lilith. Ziua a cincisprezecea.

hai să construim o iluzie
să punem nişte tăceri una peste alta
ca un fel de zăgaz la porţile apelor roşii
care ar curge seara dinspre miazănoapte

trupul tău s-ar topi
ca mierea-n soarele amiezii
m-ar îmbrăca nesăţios şi moale
ar fi cămaşa de cununie
sau cămaşa de forţă

m-ai purta în cătuşă de mătase
din temniţe în tainiţe
prin subteranele dorinţelor tale neostoite

abuzivă ai fi cu îndoielile mele
crudă cu abandonul de sine
m-ai aduce la viaţă clipă de clipă
ca să pot muri liniştit de tot atâtea ori
în fiecare oază ivită pe drumurile deşertului

aşa ar înflori în tine turnul meu de strajă
în care mă visez mereu damnat
aşa tu m-ai elibera de vrajă
cu zvelte verticale luminat

o revărsare de recolte-nmiresmate
lăuntrul tău ar tot primi în dar
eu aş fi soarele-arzătorul de stigmate
tu gazda ce m-alungă în zadar.

Lilith. Ziua a şaisprezecea.

cea mai bună versiune a morţii mele
ar trebui desenată cu mierea buzelor tale,
ca să folosesc o expresia banală,
ar trebui apoi haşurată delicat
cu cerneală străvezie – un sânge limpezit
trecut prin filtrul decenţei şi al eticii seculare.

cea mai bună versiune a morţii mele
ar trebui să fie tema ta de dizertaţie
în fiecare duminică dimineaţa
în faţa comisiei de genii perverse,
ăştia cu IQ două sute şi peste,
tu eşti totdeauna teribil de convingătoare,
parcă ai fi citit din scoarţă-n scoarţă
manualele de manipulare şi
psihologia mulţimilor a lui gustave le bon.

cea mai bună versiune a morţii mele
se aseamănă leit cu cea mai proastă versiune
a primei iubiri adolescentine,
de asta îşi dă seama oricine,
de aceea vei pica examenul,
femeie, ai copiat toată lucrarea,
e evident că o mai făcuseră atâţia alţii
înaintea ta, desigur, nu atât de bine ca tine,
dar tot făcutul e bun făcut,
cine mai caută azi o moarte onorabilă?

în pustia cărnii tale, nu e loc
pentru o moarte de hârtie.