necunoscută

numărul meu,
cifrele acelea sălbatice
ce se zbat între viaţă şi vis,
viaţă uscată ca o sete pe buze,
vis înfulecat ca o noapte în nări.



ochi ce deschide orizonturi
ferecate între patru pereţi nezidiţi,
acoperiţi cu o oază de cer răsturnat
peste gândul îngust,
tremurat ca o ploaie de zâmbete desfrunzite
din copacul dulce-amărui
al vieţii şi-al nevieţii trăite.

numărul meu,
o cursă spre marea neîntoarcere
îşi scrie trecerea
într-o singură  ecuaţie:
viaţă supra moarte egal x.

***
despre poet

poetul nu scrie,
e o sete ce-l soarbe în fiecare cuvânt,
un vid ce devoră metafore,
o scară de oase,
prin sine pe sine însuşi urcând,
din nelinişte-n febră,
din febră-n văpaie.

poetul adoarme-n poeme
ca într-un cuib de şerpi
ce-i muşcă din somn,
înfăşurându-i pieptu-n strânsoare.

poetul nu-şi aparţine când tace,
se naşte în primul
şi moare în ultimul
cuvânt al poemului,
biet cerşetor la poarta nemuririi.

***
anotimp 1

toamna,
ca o vrăjitoare ascunsă în lacrimă,
mă pândeşte din colţul îngust al tăcerii,
caută cuvinte, împătureşte suspine,
sfredeleşte cu unghii de vânt inima,
uitată în sistole şi diastole
de amorţeli şi păcate...

nu-mi găseşte în răbdare adăpost,
mă acoperă  cu frunze uitate de păsări,
mă stinge în picuri însetaţi de pământ...

pace albă va răsfrânge pe umeri,
curând mă voi înălţa din uitare,
să fiu eşarfa de înger.

***
amiaza

n-am să mai pot călca
în patria zâmbetului
fără să ţin aripile înfăşurate
pe scâncetul ce-mi străbate liniştea,
privindu-te...

am aşteptat
amiaza buzelor tale
la umbra unui cer întunecat.

tu, cu priviri cleioase-mi clădeşti
cocon de miere în jurul trupului...

remodelează-mă,
dă-mi forma perfectă de nufăr!

când apa-şi va striga tăcerea în cercuri,
cheamă-mă-n tine,
mi-e dor să-ţi fiu coastă.

***
a zecea porunca a sheherezadei

sunt ţipătul chemării,
vocale prelungi, deşurubate din coaste,
braţe ce muşcă aerul tău...

încolăceşte-mi cuvinte în jurul trupului,
nu vreau să-ţi scap din strânsoare!

să ardem o mie şi una de nopţi,
într-o singură noapte!

***
dezlegare la zbor

o pasăre m-a chemat.
era dezlegare la zbor
şi s-a agăţat într-o coardă de viţă de vie,
o vedeam prin geamul bucătăriei
cum se zbătea într-un vaier ciudat.

mi-am deschis pieptul
şi am eliberat o aripă captivă,
nu mai ştiu, a ei sau a mea...

o clipă, o secundă încremenită,
mi-am privit copilăria în ochi...

nici n-am apucat să o mângâi,
şi-a întins aripile
şi a zburat.

***
înger 2

izvorul din care beau apa vie,
lacrima pietrei,
croiește albie așa cum tu
trasezi drum cu privirea
prin mine
din ochi până-n tălpi,
țâșnindu-mi în inimă.

***
dilema

nu știu ce mă apropie de toamnă!
poate
pustietatea pădurii,
rătăcirea păsărilor bolnave de zbor,
ori dezlegarea duminicilor de flori...
de ce
desfrunzindu-mi singurătatea
te-am găsit
locuindu-mă?

***
desenam flori

într-o caleașcă albastră,  
înhămam la ea porumbei
și îi goneam în lume
să-și caute vara,
plângeam  pe urmele ei.

drumul se topea în răscruce
luneca pe aripa serii,
număram petale pierdute-n ninsori,
așteptam întoarcerea primăverii.

noaptea se făcea rugăciune,
liniștea așa mă știa,
ca pe-o fântână nesăpată
cu izvorul fremătând a verde și nea.

desenam flori
și caleașca erai tu,
ca o palmă de cer.

***
a nins Ana

albă descătușare,
albă plutire de șoapte
și de rugi  vibrând,
din cer spre pământ.

o limpezire de ochi,
o înecare de pasăre
un geamăt de fulg,
a nins Ana
din  lacrima mea.