Undeva în Moldova la mijlocul distanţei dintre Bacău şi Bârlad există pârâul Tutova,un pârâu drag sufletului meu, deoarece,copil fiind,m-am scăldat vara în apa lui plină de mâl,am învăţat sa înot,dar am fost şi înecat de derbedeii de băieţi mai mari;când îi urmăream ce şi cum fac ei cu fetele venite la scăldat .
    Il păstrez în amintire mea ca un pârâiaş ce curge şerpuind printre dealurile înalte şi arse de soare, acoperite de păduri,vii şi livezi, de porumbiştile cu un caracter aproape exclusivist între culturile  de grâu şi floarea soarelui.Spre poale galbenul stăruitor e înlocuit de verdele lucernierelor sau a grădinilor de legume unde pepenele este suveran.


   Toate astea în anii când plouă la timp;adică o ploaie bună pe săptămână,sau măcar la două săptămâni;
lucru care nu prea se întâmplă des.Mai degrabă anii sunt secetoşi,când pe lângă pădurile care-şi
păstrează suflul foşnitor şi verde,pe lângă livezile,viile,lucernierele,grădinile şi porumbiştile întreţinute
prin truda ţăranilor,se întind pajişti pârjolite de soare...ies în evidenţă pecingini de lutării,bozii întinse
care păstrează verdele într-un mod miraculos,hlandane de cucută şi pâlcuri de urzici ce par a nu se
mai termina.
   Dar pârâul e pârâu.Îşi cară albia sinuos,plin de mâl şi broaşte,umbrit de păpuriş,miosind a mentă
sălbatecă şi flori de baltă,bâhlind a stătut...denumind dealurile ca Dealurile Tutuvei şi definind lunca
drept Valea plângerii...până se varsă în apa Bârladului.
   Locaitatea Dragomireşti este situată aproape de gura,mai bine zis de izvorul acestei ape neânsemnate
ca mărime şi importanţă,precum zona pe care o udă;la fel de neânsemnată fiind dealtfel şi localitatea pe
care tocmai am denumit-o. Aceasta în afara săraciei mai este definită de locuitorii ei;oameni truditori şi
blânzi,răzăşi,care au devenit aşa nu prin împroprietarire,ca alţi răzăşi din alte zone ale Moldovei,adică
pentru merite deosebite în războaie,ci datorită faptului că marii boieri ai trecutelor timpuri nu prea s-au îmbulzit într-o zonă atât de  săracă.În zonă,pe lângă răzăşi s-au aciuat  şi clăcaşi sau ţopârlani cum le
spun localnicii precum  şi ţigani dar care prin tradiţie nu s-au stabilit în acest sat ci au alcătuit localităţi
sau sate distincte care acum intră în componenţa comunei Dragomireşti.
    Aici pe când eram copil trăia Lipica;o femeie frumoasă dar cam trecută care a rămas fără bărbat
după ce acesta a plecat "în lume" aşa cum spuneau oamenii locului celor care fugeau de sărăcie şi încercau să-şi găseacă rostul pe şantierele din marile oraşe ale ţării: Braşov,Constanţa,Timişoara .Cei
mai puţin îndemânatici dintre ei şi pe care nici nu prea îi ducea mintea să înveţe vreo meserie-aşa fară
şcoală- direct la locul de muncă...se aciuau ca sezonieri pe la ferme agricole,pe timpul verii,ori
îngrijitori la animalele IAS-urilor sau AEI-urilor ce se aflau din abundenţă în jurul marilor oraşe de pe
întreg cuprinsul ţării...atunci cănd voiau sa rămână o perioadă mai îndelungată.
     Aşa şi bărbatul Lipicăi a plecat în primăvară cu vorbă bună lăsându-o cu doi copii mici ca ulcelele,spunând că s-a descurca ea până în toamnă;că doar la ţară are un pic de grădină în care mai creşte un pătrunjel şi câteva legume,are vreo doi porumbi să mai crească un purceluş şi câteva păsări acolo;ori să mai şi fiarbă sau coace când le-o veni vremea câte un ştiulete,are un butuc doi de viţă de vie pentru o ţâră de must să-şi mai îndulceasca copii.S-o descurca ea căci e harnică şi descurcareaţă foc.Apoi o mai are şi pe maică-sa femeie destul de în putere încă,care o mai avea grijă de copii cât ea mai merge la muncă pe ogoarele CAP-ului pentru a face zile să-şi poată ţine grădinuţa;zece ari acolo...unde să-şi pună de toate cele,amintite deja.
   Şi cum spuneam i-a plecat bărbatu în primăvară ca să vină în toamnă sau înainte de crăciun cum fac
atâţia alţii care ţin la muiere la copii şi la gospodărie...da a trecut o toamnă,un an doi...bărbăţelul n-a mai venit.Copiii au început să crească şi mintea lor fragedă nici măcar nu şi-l mai putea aminti.
Aşa că Lipica noastra s-a dat la treabă singurică,ca să-şi poată creşte copiii.
   Dar nu-i lucru tocmai uşor să creşti doi copii...mai ales când sunt fete,de una singură.S-ar descurca ea
nimic de zis că deşi trecută de treizeci de ani;fiindcă bărbatu-său o luase după ce trecuse în categoria fetelor bătrane,e vrednică şi bărbătoasă,însă la aliura şi frumuseţea ei toate muierile îşi păzesc bărbaţii,
şi-i fac fel şi fel de şicane şi-i scot tot felul de bârfe.
  Dealtfel şi faptul c-a lăsat-o bărbatul,spun muierile i se datorează ei pentru că a îndrăznit să ia om mai
mic ca ea cu cinci ani ceia ce nu s-a mai văzut pe faţa pamântului,şi-apoi şi gura ei şi a maicăsii care nu l-au mai slăbit pe bietul băiat până nu şi-a luat câmpii.
  Dar Lipica noastră n-avea timp de bârfe;căci copii cresc,au început a merge la grădiniţă apoi la şcoală,
iar ea era ambiţioasă şi voia să nu le lipsească nimic din ceia ce au ceilalţi plozi crescuţi în familii      
închegate.Dealtfel lumea vorbea vrute şi nevrute dar ea nu părea să aibe de a face cu bărbaţii altor muieri.Era aşa o dată de două ori pe an când dispărea o săptămână două de-i puneau pe toţi în poveşti;
cică s-a măritat şi şi-a lăsat copiii în capul maică-sii săraca,că se întâlneşte înrt-ascuns cu bărbatu-său
pe care nu cred că şi-l mai aminteşte cineva din sat la chip,ori c-a fugit cu vre-un tânăr cum a mai făcut
cu fostul...
  Dar Lipica apărea întotdeauna acasă şi la copii,în special înainte ca aceştia să intre la şcoală;le aducea hăinuţe noi,gheozdane frumoase de nu aveau alţi copii,caiete şi stilouri,pixuri şi culori de se întrebau  muierile de unde le ia...că-ţi pică ciuda...doar şi ele au bani,ba mult mai mulţi,dar nu cunosc locurile unde se află!
  Da!dar ele nu ştiu cât efort depune ea fiind singură...nu ştiu cum e să-ţi vină copiii acasă înveninaţi
şi umiliţi de colegi;datorită răutăţilor pe care le aud în familiile lor.Apoi ca o femeie singură are şi avantajul că poate face ce vrea,şi nu dă nimănui socoteală.La urma urmei fiecare cu talentul şi înclinaţiile lui.
     Şi uite-aşa vremea a trecut ca de n-ar fi fost,fetele au crescut bine mersi sănătoase şi mai frumoase ca maică-sa,care cine şi-o mai aminteşte când era de vârsta lor,au mers la şcoli la oraş pe care le-au absolvit onorabil,chiar mai bine decât alţi colegi;consăteni mult mai bine cotaţi.Apoi au găsit servici,
s-au măritat şi i-au făcut şi Lipicăi nepoţi.
      Astea din spusele ei,că pe fete după ce s-au măritat nu le-a mai văzut nimeni prin sat;în afără de când a murit bunică-sa lor,înmormântare la care au plâns,au jelit şi s-au dat cu capul de toţi pereţii.
 Înmormântarea s-a făcut sus la biserica cea nouă situată la mijlocul dealului într-o poziţie vizibilă
din toate direcţiile.Spun biserica cea nouă deoarece în spatele ei se află o biserică din lemn,veche de la
1789 care astăzi este declarată monument de arhitectură;iar în jurul celor doua biserici se află cimitirul.
Cum să nu-şi iubească bunica care le-a suplinit atât de bine lipsa tatălui,care nu le-a refuzat niciodată nimic...?Lasă acum că nici ele nu au fost prea pretenţiosase,căci nici nu aveau cum...dar cât de călduroşi erau ciorapii din lână împleţiti de ea iarna...ori mănuşile,ori botoşeii de purtat prin casă!Cât de deosebite erau pluovarele împletite de ea de nimeni nu avea ca ele;chip că alţii aveau lâna dăracită
la oraş şi nu scăramănată ca a lor,şi mai aveau şi mohairuri şi tot nu le stăteau turnate ca pe ele.Nimic  
de zis că şi ele erau drepte şi ţanţoşe ca şi baba nu ca maică-sa la care frumuseţea aducea mai mult a
modestie;ele ştiau bine să-şi prezinte marfa...
  Apoi îşi aduceau aminte de sărbători când bătrâna ştia atât de bine să suplinească lipsurile;cum punea un bec colorat înt-un candelabru ce-l avea ea de când radiourile mergeau pe bază de petrol,cum le făcea pom de crăciun cu figurine împletite de ea cu lucruri aşezate cu atâta gust de numai după treizeci de ani am mai văzut;prezentate de dizaineri renumiţi.Îşi aminteau de gutuile din fereastră care străjuiau iarna ca nişte veioze,de mirosul de gutuie coaptă în rolă,de poveştile cu care le-a crescut şi educat.
  Cimitirul satului ziua e vesel;are coroane din flori divers colorate aşezate pe cruci,iar paşii ţi se pierd
printre diverse monumente funerare;printre grilajele de fier,ori printre movilele de pămant reavăn ale
noilor morminte în jurul cărora se simte parcă prospeţimea morţii emanată prin izul de sarmale,colaci,
şi vin de la pomană .Iarna florile sunt"nemuritoare",confecţionate din plastic şi pânză,mai sunt şi
coroane din flori uscate aranjate pe sârmă şi nu ştiu de ce răspândesc un miros ciudat de vopsea ori
parafină.
Vara coroanele sunt din flori proaspete al căror miros se amestecă cu al florilor sădite pe mormintele  
cele vechi,precum şi cu cu mirosul ierburilor de tot felul sau al celui de fân proaspăt cosit.Noaptea e un
spectacol de  lumânări aprinse,vara,iar iarna de căndeluţe arătandu-ne că viaţa merge înainte cu viii;
dar şi cu morţii...pentru cei ce caută liniştea din umbra bisericii si nădejdea din spatele ei.
  După moartea babei şi înhumarea ei în cimitirul mai sus amintit,pe fete nimeni nu le-a mai văzut!
  Eu le-am văzut ultima oară când cea mai mare era în pragul absolvirii liceului şi m-a luat un
consătean caruia îi fusese colegă de clasă şi la care tată-su era primar,să mergem să le urăm de Sfântu
Vasile.Eram un puşti în ultimul an de şcoală genereală,şi probabil m-a luat cu el pentru a nu se duce
singur şi considerând ca nu-i pot face concurenţă.Cu mare plăcere îmi aduc aminte de frumuseţea lor de
simplitatea lor de isteţimea lor.Au trecut patruzeci de ani de atunci...am cunoscut multe femei am trecut
prin multe iubiri...dar şi astăzi le simt în nări parfumul de domnişoare ce băteau la porţile vieţii.Le văd ospitalitatea caldă şi distantă pe care am mai vazut-o doar atunci când mergeam să le urăm "La mulţi ani"unor profesori universitari,unor somităţi la care dacă mă gândesc încep să-mi tremure picioarele.
  De unde atâta simplitate?De unde atâta complexitate?
  Astăzi ştiu !Din rezerva acestui popor care şi-a purtat costumul alb-înflorat-cum îşi spuneau ei
"albiturile"-îmbrăcat pe forţă şi gingăşie pe talent şi modestie.Popor pe care unii l-au numit opincar...
Dar oare mereu asupriţi,cine ar fi găsit o soluţie mai bună de a se încălţa în acest spatiu cu climat
temperat continental şi ierni deosebit de grele.Cine s-ar fi încălţat mai sprinten pentru a colinda munţii  
şi dealurile cu care am fost înzestraţi de bunul Dumnezeu?Şi să vă zic ce mi-a spus maideunăzi un om
al satului când mă crămăluiam că străinii ne-au distrus industria şi ne-au cumparat-o ca fier vechi,că
ne exploatează resursele fără să plătească că ne taie pădurile,sufletul acestei ţări.Ştiţi ce mi-a spus?...
---N-ar fi nimic Domnule dacă nu ne-ar lua muierile!Că ce avem noi mai frumos ca muierea?Ca să vedeţi om simplu!Ne este împrăştiată zestrea genetica...Fondul genetic pe care l-am obţinut prin adaptare la aceste locuri.  


                                                                         ***
      În timpul acesta în sat trăia un tânăr până în treizeci de ani pe care îl chema Mihai şi era prostul satului.Păştea vacile,mai ajuta oamenii la treburi,dar nu puteai să-l laşi singur;pentru că nu aveai bază
că nu face vreo prostie.Dar în sat erau mai săraci cu duhul decât el;însă ăia nu puteau nici măcar să   
pască vacile,şi nevenind în contact prea des cu lumea nu erau atât de populari.Dar nu! Mihai al nostru
era un personaj.Îl cunoşteau toţi ,de la cel cu ţâţa-n gură pân la cel cu barba sură.Cei în vârstă îl preţuiau pentru că pe langă văcar se mai pricepea la săpat gropile în cimitir;când murea oarecine.Le
spunea garsuniere...nu ştiu cine l-o fi învăţat.Apoi la înmormântări el ducea întotdeauna crucea.Parcă îl văd plecat sub cruce...şi cum mergea el înaintea tuturor.
A copilărit aici,în sat,cu cei de seama lui care îşi amintesc cum a încercat el să facă şcoala,dar n-a reuşit
să treacă de întâia primară.Învăţatorii îl lăsau  repetent dar îl primeau iar în anul următor în aceiaşi
clasă deşi ştiau că nu este capabil de ţinere de minte.Era ascultător,şi-avea pe vino-ncoace nu ştiu cum.
Mai  erau si părinţii care se rugau de ei să-l ţină la şcoală poate doar doar o învăţa şi el ceva:dar nu!...
El  nu era capabil şi pace bună.
  Copii dacă voiau să se distreze îl provocau pe Mihai al nostru la fotbal.Se aşeza el în echipa în care ia
fost sorţiul şi fugea dintr-o parte în alta a terenului fără să atingă vreodată mingea.Dacă din întâmplare
o prindea sau îi dădea cineva în batjocură o pasă,apoi nu o mai scăpa,îi împingea pe toti,iar dacă nu reuşea să o ţină la picior,o lua în mână şi o ducea în poartă:
  -- Oioi am dat gol am dat gol am dat gol.
Copii râdeau şi băteau din palme iar el se bucura şi se prindea cu mâinile de cap de fericire.  
Apoi când ia venit văleatul,a fost chemat la recrutare cu toţi tinerii de vârsta lui.Bineânţeles că s-a luat la cunoştinţă de starea lui,poate avea şi ceva documente medicale...A fost trimis acasă.De-acum ori
cine îl întreba câţi ani are,îi răspundea mândru;
-- Am făcut armata am făcut armata...am făcut armata.
  Dealtfel Mihai era un tânăr frumos,provenit din oameni frumoşi şi gosoadari.Gurile duşmane spuneau
cum că păcatele părinţilor sunt de vină,dar eu asta n-am de unde să ştiu şi cred că nici ei.Dar vorba aia,
gura lumii n-o astupă decât pământul.Mihai era înalt bine făcut şi muncitor.Atât cât se pricepea.Asta îl făcea să aibe o musculatură ca pictată;să înveţi anatomie pe ea ,nu alta;avea ochi albaştri deosebit de   
fromoşi,corpul bine proporţionat.Însă ori cine l-ar fi văzut,şi-ar fi dat seama că nu e tocmai normal
datorită incoordonărilor în mişcări;dar nici acestea nu erau exagerate.Mai avea un tremur permanent al
muşchilor maseteri de pe partea stângă a feţei,ceia ce îl făcea să ridice permanent buza şi să clipească  
din ochiul de pe-această parte.
  Apoi după ce a venit de la recrutare,nu ştiu cum i-o fi venit,sau cine l-o fi-nvăţat că el trebuie neapărat
să fumeze!că de...e om cu armata făcută.Flăcău ce mai.Părinţii s-au opus,dar oamenii îi dădeau pachete
de ţigări pentru al bucura dar şi ca să râdă de dânsul.Cum e vorba;prostia este în lume,dar întotdeauna  
de ea suferă ceilalţi.Aşa ca Mihai nu mai făcea nimic fără să-i dai ţigări.Mai căpătase şi obiceiul să
ceară de la ori ce bărbat sau tânăr cu care se-ntâlnea,şi-l vedea fumând;
 -- Oioi!Dă o ţâgarâ dă o ţâgarâ dă o ţâgarâ!
Şi dacă aveau oamenii îi dădeau...chiar mai multe,şi-l urmăreau ce face.El aprindea o ţigară de la
ţigara celuilalt,nu mai reţin dacă ştia să aprindă cu bricheta sau chibritul...apoi trăgea fum după fum
până o termina.Pe urmă aprindea ţigară de la ţigară până le termina pe toate,şi-o lua de la capăt:
 -- Oioi!Dă o ţâgarâ dă o ţâgarâ dă o ţâgarâ!
  Şi băutura îi plăcea!Dar nu cerea nici-o dată.Cât îi dădeai,bea tot,aşa,dintr-o înghiţitură sau foarte  
foarte repede.Şi nu se îmbăta uşor.Avea o rezistenţă nativă pe care o aveau mai toţi din neamul lui.
 Apoi mergea la baluri cu cei de seama lui iar după ce aceştia şi-au întemeiat familii el a a continuat să meargă.Îl mai opreau părinţii dar de obicei îl vedeai în jurul tinerilor care îl trimiteau după diferite
lucruri:ţigări,băutură,sau îl puneau să păzească hainele.Şi el se supunea şi le cerea:
 -- Oioi!Dă o ţâgarâ dă o ţâgarâ dă o ţâgarâ!
  Se spune că într-o seară Mihai nu a venit acasă cu vacile de la păşune.L-au căutat părinţii,l-au căutat,
dar negăsindu-l au alertat miliţia.L-au găsit aproape după o săptămâna într-o pădure din apropierea Bârladului.Ce se întâmplase?
  Mihai a pierdut o vacă,sau aşa a considerat el.În fapt vaca fiind proaspăt fătată a fugit de la păşune
să-şi alăpteze viţelul,iar el nu a observat.Când şi-a dat seama a început să o caute;aşa a intrat în pădure şi s-a rătăcit.Neştiind că trebuie să se întoarcă,a mers aşa din pădure în pădure;căci pădurile pe atunci  
acopereau zonele înalte ale Dealurilor Tutovei până la Bârlad,cale de aproape şaizeci de kilometri,nu ca astăzi se văd numai coaste pârlite de soare.Dealtfel copil fiind mă uitam adesea de acasă la ele şi visam
să le cutreier până le-oi da de cap.Aşa că Mihai ar fi putut să-şi găsească în mine un tovarăş de drum...
   Cum o fi orbecăit el atâta vreme,cum de nu la găsit nimeni să-l îndrume...numai Dumnezeu ştie ,că el sigur nu poate da un răspuns.
 -- Unde-ai fost Mihai?îl întrebau oamenii.
 --La Bârlad la Bârlad.
 --Te-ai rătăcit?
 --M-am rătăcit m-am rătăcit.
 --Da ce-ai mâncat atâtea zile?
 -- N-am mâncat n-am mâncat!
  Când a fost găsit arăta groaznic.Ziceai că e o sălbăticiune;dealtfel ăsta a fost motivul pentru care  
cineva care l-a văzut a anuntat miliţia, care deja era alertată şi-l căuta.Slăbise mult,avea hainele rupte
dovadă că a străbătut hăţişuri neştiind sa ţină un drum.Era speriat,era flămând,aproape de
nerecunoscut.
  Dar cum v-am spus!Mihai era prostul satului,dar era un personaj.Ori cine din sat chiar din comună îl recunoştea;ceia ce nu se mai întâmplă decat marilor personalităţi locale:primari,miliţieni,funcţionari;
dar sigur vă spun că Mihai al nostru era mai cunoscut decat toţi.

                                                      ***

  Anul,mai bine zis vara la care fac vorbire c-a ajuns povestirea noastră,la găsit pe Mihai însoţitor de
încărcătură pe maşina CAP-ului.Fiind foarte voinic,Lica şoferul,îl lua cu el bineânţeles cu ştirea preşedintelui de CAP,să-i hămălească sacii cu grâu când mergea la moară la Vaslui,o dată sau de două ori pe săptămână,să macine şi să facă făină pentru brutaria comunală.Într-o ora doua ridica sau cobora
cu uşurinţă din lada camionului,o sută ,o sută cinzeci de saci plini,fapt pe care nu prea se încumetau mulţi să-l facă.Pană a se gândi la el,erau luaţi doi însoţitori pentru treaba aceasta,treabă de care oamenii
se cam fereau şi datorită faptului că trebuia să aştepţi rândul până să intri la măcinat ore întregi,uneori
nopţi sau zile.
  De!Cum era pe atunci.Toate mergeau strună;numai foamea se întindea ca lipitoarea şi se prindea cu
ventuzele de români,de nu mai aveau somn săracii şi se aşezau rânduri rânduri,mai bine zis cozi şi cozi;
pentru a slăvi în ciuda tuturor epoca de aur.
  Intr-una din dimineţi,după ce Mihai a încărcat autocamionul CAP-ului cu saci şi a plecat în sediu să
se spele;căci părinţii l-au învăţat ca după efort să se dezbrace până la brâu şi să se spele de transpiraţie,
vine Lipica noastră pe care să nu credeţi  că am uitat-o luându-ne cu Mihai prostul satului, îmbrăcată
frumos de oraş;să o ia Lica şofereul şi pe ea la Vaslui că are oarece treburi neapărate.Căutându-l pe
şofer,intră în sediul CAP-ului şi dă cu ochii de Mihai care tocmai se spălase şi dădea să se îmbrace:
 -- Mihai nu ştii unde-i Lica? îl întreabă pe acesta aşa mai mult pentru sine,neaşteptând un răspuns.Dar
ochii i-au rămas aţintiţi aşa ca o luare aminte la trupul frumos,dezbrăcat până la mijloc al bărbatului.
Spun bărbat căci îşi merita încadrarea cel puţin datorită expresiei vizuale pe care ţi-o inducea acest trup frumos,parcă scluptat în granit.
 -- N n n nu ştiu nu ştiu.
 Lipica a plecat mai departe să-l caute pe şofer;mai întâi în sala şoferilor,apoi pe la casierie,în sala de
şedinţe...dar până la urmă află că e în biroul inginerului şef pentru ceva directive.Iese înapoi în curte
şi-l aşteaptă,că doar n-o zbura ,trebuie să treacă pe aici.L-ar fi aşteptat la maşină,dar dacă mai e vre-un pretendent la cursă...măcar să fie prima care încearcă.
  După cum se ştie în anii '80 autobuzele de călători erau foarte rare,iar când veneau erau atât de încărcate încât ajungeai la oraş piftie,ca să nu mai zic că niciodată la timp.Mai ales în perioada
campaniilor agricole când majoritatea curselor erau suspendate,fie pentru ca oamenii să se ţină de munca câmpului şi nu de plimbări,fie deoarece autobuzele erau folosite pentru transportul elevilor sau studenţilor chiar a muncitorilor din intreprinderi,la munci agricole.Cert este că a pleca din localitate în această perioadă includea un risc.
  Aşadar îl aşteaptă pe sofer până iese de la inginer,iar când îl vede îl abordează ca tot omul atunci când
îi e cunoscut un altul:
 -- Măi Lica?fiind apropiaţi ca vârstă,mă iei şi pe mine la Vaslui că am treburi urgente.
 -- Nu pot,n-am unde! merg şefii,inginerul şi contabilul.N-am unde.
 --Hai măi omule că am o mare urgenţă!
 -- Ce vrei Lipica?să-i dau jos pe şefi şi să te iau pe tine?Nu pot!Nu-nţelegi!
 -- Ce mă fac...ce mă fac că nu e nici un autobuz!Şi-apoi chiar de-oi găsi vre-o ocazie...cu ce mă-ntorc!
--N-am unde,în afară,dacă te sui cu Mihai în corlată.
-- Măi Lica,da-s îmbracată şi eu mai de oraş acolo.Sus m-oi murdări toată!
--Unde mă? sus?E ca-n farmacie!Doar acolo dorm când nu intru la rând la moară şi astept dimineaţa
...afară de Mihai...şi dă din cap parcă arătându-il pe acesta;că alta nu-i!
-- Da nu mi-o fi de Mihai că nu-s domnişoară!..a zis şi ea cum i-a venit la gură.Numai să nu mă fac toată de făină,că acolo unde merg trebuie să arăt şi eu a om.
-- Asta-i!E curat!Vrei sau nu!...
 -- Hai să merg,da dacă m-oi face otova te-oi ţine de rău!
--- Hai urcă!Iaca nu mai pot eu că m-ai ţine tu de rău!Poţi urca,da mai bine mai stai până urcă şefii că
după ăştia putem pleca şi peste doua ore...cine ştie ce se mai iveşte!Poţi să-ţi arunci din timp traista în
corlată;traista fiind o geantă de voiaj destul de frumoasa şi modernă.
  Lipica care acum are la cinzeci de ani poate trecuţi,poate neajunşi,cine mai ştie...e încă frumoasă.Nu
prea îi dai vârsta,dar nici nu mai face vâlvă.Sau obişnuit şi muierile cu ea,şi ştiu că nu se ţine de rele.
Da altfel nici nu mai face furori.Atrecut apa peste gheaţă cum zice românul.Însă astăzi strălucea nu ştiu
cum.Îmbrăcată de oraş cu părul făcut,adică un pic ondulat cu fierul aşa cum ştie ea de când era tânără,
cu fusta puţin cloş şi tivul la două degete deasupra genunchiului,cu o bluza care lasă să se bălăngăne
ţâţele libere,nesechestrate în sutien...era chiar senzuală.Şi-un miros discret a parfum te ducea cu gândul la plimbările prin păduri;primăvara când erau pline de lăcrămioare.Stând lângă camion se gândea...În corlată,adică în caroserie,sau ladă cum spun oamenii mai direct,e destul de greu de urcat,şi nu prea e îmbrăcată adecvat.Acum nu i-o fi ei mare ruşine că-i vede cineva picioarele,chiar până mai sus,dar dacă
n-o putea să se crăcăneze ca să încalece oblonul?Să-i ceară lui Mihai s-o ajute...nu ştiu de-o fi bine,cât de şofer sau şefi nici nu poate fi vorba.Aşa că i-o fi mai bine să încerce cât e singură să urce în corlată,
chiar de va trebui să aştepte sus un timp mai îndelungat până la plecare.De plecat trebuie să plece,doar
i-a spus şi Lica să urce;nu?
     Pune piciorul în scara metalică din spatele camionului,se uită în jur dacă n-o vede careva cum se
chinuie,ajunsă cu bustul deasupra oblonului aşează geanta cu grijă în carorerie,se aşează cu fundul pe oblon ţinându-se cu mâinile de el şi cu o mişcare de forfecare a picioarelor aşa cum obişnuiesc femeile,
se aruncă în caroserie.Se mai uită o dată să vadă dacă nu a văzut-o careva;şi gata.Misiunea a fost
îndeplinită.
  În corlată întradevăr era relativ curat.Nu era praf prea mult,nu erau unsori cum găseşti adesea în atare
situaţii,sacii erau stivuiţi de o parte şi de alta a obloanelor laterale precum şi în partea din faţă,lăsând
suficient spaţiu în mijloc pentru însoţitori,chiar de-ar fi fost ei trei sau patru.Se mai aflau doua bănci
din lemn faţă în faţă pe care să stea însoţitorii.Peste saci erau aşezate două saltele ca de spital,probabil
pe care se dormea când era nevoie.Spaţiul liber semăna cu o colibă,aşa cum se fac pe câmp;pentru a se adăposti paznicii recoltelor.
  Nu trec cinci minute şi aude scara corlatei scârţâind şi apare Mihai care se aruncă cu uşurinţă peste
oblon şi aterizează în caroserie direct peste Lipica:
 -- Ho!Ce faci mă prostule,că mă stâlceşti!
 --Hâhâ hâhâ!
  Lipica nervoasă îşi trage geanta mai aproape să n-o calce prostu,dar ia rămas întipărită în minte,şi pe
piele,bărbăţia lui Mihai...ca o franghie groasă si moale,cum i-a apăsat pieptul în timpul plonjonului.
S-a liniştit dar îi venea o ciudă aşa;cum la surprins ea dezbrăcat până-n brâu,cum l-a simţit peste ea...
şi mai ales îi era ciudă pe furnicăturile astea...!Chiar prostu s-o facă să tremure de dorinţă?!Apoi sunt
femeie trecută!Şi-i venea să-i dea cu geanta în cap,nu alta.
  În timpul ăsta Mihai îşi vedea de-ale lui.Trage de sus de pe saci una din saltele şi o întinde de umplu tot spaţiu gol.
 -- Da ce faci mă Mihai!
 -- Mă culc mă culc!
 -- Mă prostule,d-ai dis de dimineaţă!Stai boalei acolo pe bancă!
 -- Mă culc mă culc!dar a rămas pe bancă cum i-a sugerat femeia.
 -- Ptu!gândea Lipica,ce morţii m-a apucat?Nu şi-l putea scoate pe prost din gând şi pace;se-ntoarce
aşa pieziş barem să nu-l mai vadă;dar era tulburata rău şi pace.Se gândea;
-- Lipica,Lipica nu prea ai avut tu mulţi bărbaţi la viaţa ta;că de,n-ai vrut să-ţi faci copiii de râs!Şi cu ce
te-ai ales?Ai stat aşa singurică ba să nu-ţi ridici muierile-n cap,ba să nu care cumva să-ţi fluiere
bărbaţii pe la poartă în toiul nopţii...Acu,unii au făcut-o,ba au mai sărit şi gardul şi-au bătut în toiul nopţii în geam de s-au speriat copiii.Dar atunci erai tânără şi trăia baba;mumă-sa care ieşea afară cu
cociorva şi făcea un tăraboi de scula tot satu...iar el înfierbântat fugea de-i sfârâiau călcâiele nu alta;
şi nici o dată nu s-a interesat şi nici n-a aflat cine era beţivul.Că doar om treaz şi întreg la minte n-ar fi putut face asemenea spurcăciuni.Da acu Lipica...când s-a apropiat vremea să te mai grijeşti la popă de
toate alea,că doar cheie de biserică nu-i nimeni,tu te înfierbânţi ca o copilă?...proastă şi aia,având în
vedere...cu prostu satului?
   Ciudă,ciudă...dar o ardea pe ţâţe şarpele lui Mihai;măcar de nu l-ar mai fi văzut pe prost cum e
închegat.
 -- Ptiu şi asta-i una!
 Se-ntoarce aşa un pic şi-l priveşte cu coada ochiului pe Mihai.
Ăsta rânjeşte la ea cum face mai tot timpul.
Şi salteaua aia întinsă aşa...parcă o trăgea cineva din zona inghinală să se culce singură pe saltea,nu
alta.
-- Bă Mihai?Tu ai văzut vreodată vreo muiere?
 -- Am văzut am văzut am văzut!
--Goală mă prostule,în pielea goală?!
 Mihai râde la ea şi nu pricepe la ce se referă.Cred că nici nu văzuse.Da parcă cine poate şti?!
-- Ştii cum e incheiată o femeie?Acolo jos la ea.Adică sub fustă?
--?!
 -- Cum e mă prostule?aşa?şi-i face cu mâna un semn paralel cu picioarele;sau aşa şi face acelaşi semn perpendicular pe cele doua coapse.
Apoi Lipica bagă mâna sub fustă şi-şi trage chiloţii în jos,ridică un picior,ridică şi celălalt picior de-i
arată lui Mihai toate alea...îi scoate şi-i pune în geantă.Se uită la Mihai cu subânţeles aşa cum fac
 femeile când vor...Îi vede bărbăţia erectilă cum zvâcneşte în pantaloni...
 --Vino mai aproape mă prostule!şi o ia în mână prin traversul pantalonului.Mihai avea nişte mişcari de
imitare a actului sexual;probabil instinctive.
-- Dă-ţi prostule pantalonii în jos!şi se culcă pe saltea;ridicandu-şi poalele-n cap.
Mihai îşi dă pantalonii,urcă pe Lipica,şi o pătrunde de ca şi cum ar fi făcut lucrul ăsta de nenumărate ori.
 Lipica era în extaz uitând unde şi cu cine se află.Da las că oamenii,ca dimineaţa...cu treburi.Nu aveau
grija Lipicăi şi a lui Mihai.Lipica dorită,dar şi executată animalic de Mihai a avut un orgasm rapid în nici câteva minute.Simţea o bucurie nebună!Avea doi copii,poate şi cine ştie ce alte experienţe dar ceia
ce simţea acum cu siguranţă nu mai simţise.Mihai era viril şi o poseda animalic;dar nu barbar.Aşa că după câteva zeci de minute Lipica mai are un orgasm.Dar Mihai se elibera şi continua de parcă era
pus în priză nu alta.A stat ea Lipica;a stat preţ la o oră,dar a început să o doară.
--Gata mă prostule gata!
Dar Mihai nimic.A mai stat ea a mai stat.Vorba aia la-nceput doare dar place...dar după un timp durerea
chiar doare rău nu alta.O dureau şi şalele,de-acum începea să o doară şi capul.
--Gata mă prostule gata!
Mihai parcă surzise...
--Mihai te rog lasă-mă că mă doare!
--Mihai lasă-mă că ne-ntâlnim mâine din nou!
-- Mihai lasă-mă că nu mai pot!Mă doare rău de tot.
  De acum trecuse aproape o oră şi jumătate şi Mihai continua să-şi facă treaba!
Lipica a înţeles că nu e chip cu prostul şi-a început să ţipe,să urle până s-a auzit în sediul CAP.Când a
venit Lica şoferul Lipica aproape că leşinase.
-- Mă prostule ce-ai făcut?Şi-l trage pe acesta de pe femeie,îi dă două palme...
--Am f....o pe Lipica am f....o pe Lipica!
 -- Ia şi te îmbracă măi prostule.Îi mai dă câteva palme,iar după ce-l vede îmbrăcat îi dă un şut în fund
şi-l dă jos din maşină.
 Cât s-au petrecut toate astea Lipica s-a îmbrăcat şi ea ca vai de ea,şi a coborât ajutată de câţiva oameni
ce apăruseră datorită zarvei.
  Deacum se adunase lumea ca la spectacol.O femeie îngrozită cu mâna la gură le şoptea tuturor la
ureche:
 -- Anunţa-ţi miliţia c-a violat-o prostu.
Alta:
-- Şi ce să-i facă ţaţă dacă nu-i sănătos?
-- Măcar să-l sperie,că dacă s-a învăţat nu mai putem nici una fi sigură că nu ne călăreşte prostu!
-- Da cine l-o fi învăţat ţaţă să f....ă?
-- Mă da ce cap sec ai!Asta ştie tot prostu.Nu trebuie şcoală multă!
Mihai a fost dus la postul de miliţie,a primit o bătaie zdravănă,dar prea multe nu s-au putut scoate de la
el.Apoi au venit părinţii de l-au luat;care i-au mai dat o mamă de bătaie.Mihai stătea la bătaie de ca şi cum nu ar fi simţit nimic.Parcă cine mai ştie ce simte un prost...
 Lipica a fost şi ea chemată la postul de miliţie,să dea o declaraţie;dar nu a făcut-o.
-- De!...domn şef!Parcă ce mai pot face.Oi trăi cu ruşinea şi gata.Nu fac nici o reclamaţie că mi-e ruşine de părinţii lui;numai să-i puneţi în vedere să nu se mai apriopie de mine.Şi nu s-a mai apropiat.
 Pe Mihai ori cine îl zâdărăşte:
-- Ce-ai făcut cu Lipica?
-- Am f....o pe Lipica am f....o pe Lipica.                                                                                                           
Lipica n-a putut ţine în ea păţania.Zâdărâtă de muieri a povestit-o în mare secret...Aşa am aflat-o şi eu.
Eu n-am mai vazut-o în aceşti trizezeci patruzeci de ani care au trecut;cine ştie dacă o mai trăi!?...                                              
Pe Mihai l-am mai întâlnit de câteva ori când mi-am înmormântat bunicii...apoi sora,în acelaşi   ţintirim,la umbra aceloraşi biserici pe care le-am descris.Îmbătrânit;aplecat sub crucea alor mei...i-a
petrecut după ce le-a săpat garsunierile.Discursul şi-l-a modificat:
 --Oioi!N-ai v-un leu n-ai v-un leu.
  De!oameni! muritori cu toţii...
   Şi-acelaşi pârâu al copilariei mele,spală şi mâleşte şi astăzi aceleaşi lunci sărăcăcioase de pe Valea
Tutovei.