Ninsese o zi şi o noapte; un adevărat blestem peste mahalaua pestriţă şi plină de gropi.
Dimineaţa s-a arătat strălucitoare ca un joc de lumini. Pe scaun, rochia mea albă, luată cu împrumut de la „Articole pentru nunţi şi botezuri”, voalul lung, bogat, prins într-o cununiţă argintată, buchetul, plastic şi hârtie creponată, de-a valma; cale, asparagus, trandafiri.
Nu le probasem. Soră-mea alergase prin mahala, apoi prin centru, acolo unde se mai puteau lua cu împrumut astfel de articole, cu măsurile mele în buzunarul sacoşei de piaţă.

Îmi erau străine, ostile chiar, atât de albe, false şi ademenitoare; o puritate îndoielnică şi ostentativă, aruncată în mijlocul încăperii pestriţe, cu icoane şi fotografii de familie pe cei patru pereți.
El padre, cu favoriţi şi mustăţi stufoase, încruntat, bănuitor, gata să te ia la palme pentru orice fleac.
Anciana, pierdută în volane şi baticuri brodate, toate negre, austere, impunându-ţi respectul faţă de neam, pogoane de pământ şi viţă de vie.
Mica, osoasă, ştearsă, firavă în acelaşi timp, model perfect de specie pe cale de dispariție. Cu mutra ei nebăgată în seamă o fi dat mult de furcă severei Anciana, care, obosită, scârbită şi sătulă de propria-i creaţie, a dat-o slăbănogului Gabor de nevastă. Gabor era tatăl meu şi avea portretul aproape de sobă, unde nu trăgea nimeni cu ochiul. Într-un fel, acest bărbat zăpăcit şi beţiv reuşise să facă ceva util: un copil şi un aparat de radio. Copilul îi păstra trăsăturile şi îndărătnicia. Radioul se stricase de mult şi zăcea, din porunca Ancianei, în podul casei, acolo unde se afuma porcul şi se păstra porumbul pentru iarnă.

Mica şi Gabor plecaseră cu noaptea în cap, să aducă vasele de prin vecini: patru coşuri mari, pentru strâns porumbul (luate și ele cu împrumut de la rudele lui Gabor, nişte ţărani zăpăciţi, dar plini de bunăvoinţă), pline cu material fragil, dat cu ceară roşie pe fund pentru recunoaştere.
Soră-mea ieșise de câteva minute, o auzisem trântind poarta, cu bigudiurile şi fierul Jenicăi, ultima mireasă din mahala. Era supărată, nu îndurerată, cum afirmase Luca, vecinul şi prietenul familiei; trudise o noapte întreagă, sub o ninsoare straşnică, să spânzure panglici de hârtie creponată peste curte şi la intrarea în casă; nişte șerpi lungi, coloraţi ca la bâlci, înmuiați din pricina fulgilor de zăpadă.
Mi-am trecut degetele prin păr; era sârmos, întărit cu lămâie şi zahăr. M-a cuprins groaza. Părul meu rebel, tuns bărbăteşte, care flutura la cea mai mică pală de vânt, semăna, după o singură noapte, cu blana unui câine; creţ, cleios, tern.
- Eşti adorabilă, strigase vară-mea, după ce-mi scoseseră bigudiurile din cap şi-mi aranjaseră buclele, adevărată păpuşă!
Naşa, o croitoreasă corpolentă, cu sânii ca nişte ghiulele de tun şi-o perucă adusă de onorabilu-i soţ dintr-o deplasare peste graniţă, a scos un oftat greu, de nemulţumire, apoi a ieşit din odaie.
- Asta, a chicotit vară-mea, era bună pentru Verdun, nu crezi? Ducea singură tunul...
Mi-a pus coroniţa, apoi voalul.
Când s-a întors Naşa cu nişte mărgele de sticlă în două şiruri, eram gata pentru ceremonie.
- Roşii?
- Asta-i, a ţipat Naşa, doar n-oi fi vrând perle?! Merge şi roşii, ţâfnoaso!
- Pune-le, a gângurit vară-mea, mulţi văd, puţin pricep...
Am auzit lăutari la poartă şi vocea lui Gabor, gravă, foarte joasă, de parcă se temea să nu-i cadă cuvintele din gură, invitându-i în camera mare. Mărgelele sclipeau batjocoritor în mâna grăsanei; ca nişte ochi de peşte.
- Aşa, scumpo, a pleoscăit Naşa, când te-o vedea mirili...
- Deschideţi uşa, a strigat tata, s-a strâns lumea!
Vară-mea a dat uşa la spate; în prag, lăutarii luaseră un aer grav, de parcă asistau la decernarea Oscar-ului; aveau viorile îndreptate în jos şi, în fiecare buzunar drept, câte un sfert de şliboviţă.
- Salut, le-am spus, fluturându-mi mâna înmănuşată în aer, voi veţi cânta, nu?
- Trăiască mireasa! a strigat unul din ei, cel mai mărunt, îmbrăcat în negru şi cu o mutră măslinie, de cioclu; ceilalţi au ridicat viorile, ca la comandă şi-au început să cânte ceva vesel, în ritm de marş; mai auzisem cântecul şi altădată, la nunţile din mahala: „Darul miresei”.
Am simţit că mă sufoc. Rochia, cununiţa, voalul, pantofii, toate mă incomodau; parcă eram strânsă în, cercuri.
Una din femeile de la bucătărie a început să ţipe asurzitor, ca o locomotivă, cu aburi.
- Zâmbeşte, toanto, m-a înghiontit Naşa, ăştia plăteşte ca să vadă o mireasă veselă!
Zâmbetul a venit singur, s-a aşezat în colţul gurii şi-a încremenit acolo, ca în urma unui machiaj iscusit. Apoi mi-a venit să râd în hohote: de mine, împopoţonată ca la bâlci, de hârtia creponată, fleoşcăită, spânzurând peste tot, de ţiganii cu mutre de ciocli şi papion roşu sub bărbie; numai Naşa se unduia printre invitaţi, purtându-şi ghiulelele de tun şi supraelasticul nemţesc ca pe-un blazon regal.

...Pe scaun, aşezate cuminţi, după o zi obositoare şi inutilă, hainele aveau ceva jalnic şi trist; parcă plângeau. Florile din buchet se turtiseră; doar calele, de plastic, luceau dulce-amar în lumina zilei. Ţinusem buchetul în braţe, vreme de o zi încheiată, foarte la vedere, amalgam de culori, plastic şi creponată; dansam strâns, mai ales cu Naşul, iar sârmele florilor îmi zgâriau pielea.
- Sus buchetul, şuiera Naşa, ori de câte ori încercam să-l fac scăpat printre picioarele nuntaşilor, nu merge fără, şi se supără ăştia, că d-aia dă oamenii bani, să vadă...
Trecuse de prânz când s-au dus după mire; cu căruţa lui Antal, zarzavagiul. Doi ţigani, naşii, Gabor şi soră-mea. Ningea dulce, ca într-un vis cu fluturi uriaşi, de zăpadă; soră-mea îşi pusese căciula albă şi, nu ştiu de ce, semăna cu o oaie. Gabor era serios şi grav; toată dimineaţa tânjise după patina linişte, dar, măcar o dată în viaţă, îl avertizase Mica, era necesar să arate lumii că merită să fie ginerele Ancianei şi tatăl progeniturii cu haine de închiriat.
Casa a rămas pustie şi tăcută; camera mare, cu mesele lipite de pereţi şi scaunele naşilor, tapiţate, cu spătar şi periniţe pluşate; camera mea şi-a soră-mi, plină de paltoane, cizme şi pachete; curtea, împodobită cu vreji uscaţi de viţă şi aceeaşi creponată. În mijloc, lângă fântână, stâlpul improvizat, acoperit cu crenguţe de brad, globuri şi flori de plastic, în vârful căruia va arde un bec de 100, toată noaptea; lumina va ricoşa în fereastra odăiţei pentru chiriaşi, unde, în aşternut curat, vom dormi eu şi mirele, un băiat din mahala, urât şi destul de tăcut.
M-am aşezat în dreptul uşii, de unde puteam vedea până departe în staţia de autobuz. Câţiva copii se jucau în zăpadă; nici ţipenie de om. Câinii vagabonzi, ciorile, copiii... Și eu. Am vrut să intru puţin în odaie, atât cât să-mi pot vedea chipul în oglindă. Să-mi zâmbesc şi să-mi spun: „Curaj, ce dracu, nu se moare din asta...” Apoi mi-am amintit că Mica acoperise oglinda, din superstiţie, cu o seară înainte. Din dosul depozitului de cherestea se auzeau clopoţeii cailor; inima mi s-a făcut mică-mică de tot, apoi a început să bată repede, din ce în ce mai repede, că-mi ţiuiau urechile.
- În stradă, a ţipat mama, ţâşnind din bucătărie, ia buchetul şi ieşi la poartă!... Mi-am pus şalul Ancianei peste rochie şi-am deschis uşa; o stradă albă, curată, pustie; parcă eram la capătul lumii.
- Scoate şalul, a sărit bucătăreasa, fă, Mică, spune-i să-şi dea jos gioarsa aia de doliu că vă râde lumea, fa...
Căruţa a oprit sub ferestrele noastre; erau atât de liniștiți, aproape macabri, că aduceau, mai degrabă, a convoi funerar.
- Nu-i, a izbucnit soră-mea, vârându-se cu capul în şalul negru, brodat, rărit de-atâta purtare, nu-i...
Cioclii aveau ceva jucăuş în ochi, o sclipire veselă, ca un foc de artificii.
- Golanu, lepădătura, ruşinea lumii, ţipa Naşa, din ce în ce mai aprinsă la faţă, făcând ghiulelele să salte în sus şi în jos, periculos, de parcă pregătea un atac la sol, îl nenorocesc, fino, pe cinstea mea că-l scot din rândul oamenilor!
- Taci, fa, Eugenio, taci că-ţi urcă tensiunea, fa, o liniştea Naşu, mângâindu-i braţul vânăt de frig, şi nu merită să mori din cauza unui pârlit...
Am vrut să întind mâna spre părul grăsanei, s-o alin cumva, dar am băgat de seamă că are un coc enorm, plin cu agrafe lucioase şi confeti; m-am mulţumit să-i zâmbesc, puţin mai afectat, după cum cerea împrejurarea; era, într-adevăr, teribil de nenorocită.
- La dans, m-am pomenit strigând, de parcă nimic nu se întâmplase până atunci, muzica! Cioclii au săltat viorile în sus şi-au început să scârţâie pe toate notele posibile.
- Primul dans este pentru mireasă, am spus, fericindu-mă pentru ceea ce-mi hărăzise ninsoarea, Naşule...
- Nu se cade, toanto, mi-a şuierat Naşa în urechi, plângi, smulge-ţi părul, boceşte, ăştia plăteşte gras pentru aşa ceva...
Am dansat, sclipind de bucurie, aşa cum sclipeşte orice mireasă; doar buchetul artificial îmi zgâria pieptul, dar m-am făcut că nu bag de seamă. Adus de spate, de parcă îmbătrânise cu zece ani, Gabor umbla printre nuntaşi, îmbiindu-i cu ţuică. Mica privea mirată în jurul ei şi nu pricepea de ce nu-i ieşiseră pasienţele, mai ales că făcuse goluri serioase în bugetul de iarnă.
Pielea Naşei se învineţise de tot; până şi sânii luaseră o tentă albăstruie.
- Dansează, Eugenio, chicotise Naşu, uite, conu Paul de la Carne stă pe tuşă, fă mişcare, Eugenio, c-am dat două mii şi mă ard rinichii văzându-te în halul ăsta...
Am început să râd; la început uşor, de parcă s-ar fi pornit ninsoarea din înaltul cerului...
- Ce-ai, fa, m-a întrebat Naşu, din ce în ce mai contrariat, ori nu ţi-e bine?
...apoi mai tare, în cascade cristaline, coborând o mare de fluturi albi peste lume, tare, tare de tot, că mă dureau plămânii.
- Săraca, a şoptit cineva, nu-i întreagă...
...se întunecase şi Gabor a aprins becul de 100. Cioclii trăsneau a şliboviţă şi cântau cu ochii închişi şi capetele date pe spate.
- Trăiască mireasa! a strigat cel mai pitic dintre ei şi papionul i-a săltat scurt în sus, apoi a coborât cuminte la locul lui.
- Salut, i-am spus, aruncându-i o cală de plastic din buchet, eşti în formă, băiete, mă bucur!
Naşu a făcut o piruetă, l-am urmat, cu o graţie deplorabilă; pe cer erau toate stelele şi ningea dulce, ca un vis cu fluturi şi flori albe, curate, inaccesibile.
- Să mă ia dracu, a sughiţat cioclul pitic, asta-i cea mai trăsnită afacere din viaţa mea. Papionul i-a săltat iar şi, curios, semăna cu arătătoarele unui ceas pestriţ, din hârtie creponată.