Pe coridoarele spitalului a mers singur. Până în ultima clipă, a fost și a încercat să rămână conștient, privind moartea în față, vrând să înțeleagă… Nichita Stănescu a murit la puțin timp după ora 2 noaptea, în urma unui stop cardio-respirator, diagnosticul oficial.
Însă Nichita Stănescu se lupta de ani întregi cu alcoolul și cu boala. Poetul Cezar Ivănescu, un prieten de-al lui, avea s-o spună ceva mai târziu: „La autopsie, s-a constat că nu mai avea nici măcar o celulă de ficat. Şi-l băuse pe tot“. Viața boemă pe care o ducea Nichita nu era un secret pentru nimeni. Așa cum nu era un secret faptul că în ultimii ani alcoolul i-a ros viața încet, încet și că niciuna dintre încercările celor din jur de a-l face să se oprească nu a dat rezultate.


Dora, ultima lui mare iubire, care i-a fost și soție până la final, s-a luptat să-i convingă pe toți prietenii lui să-l ajute să lupte cu alcoolul. Ar fi existat, se pare, un fel de conjurație semnată de ei toți. Însă Nichita avea deja ciroză la acel moment. Iar toți cei care intrau în casa lui erau percheziționați de Dora să nu-i aducă vreo sticlă de băutură. „Nichita nu era un tip pretențios. Umbla cu o cămașă și cu un pantalon de stofă, nu făcea paradă, nu avea mașină”, și-l amintea muzicianul Johnny Răducanu, cu care a fost prieten bun.

„Soru-sa, Mariana, se ocupa de menaj și-i aducea rufele spălate. Și el ouă fierte mânca și cu slănina, că asta îi plăcea lui. Și bea vodcă. Pe urmă, când s-a însurat pentru ultima oară, Dora l-a obligat să mănânce mai bine, să se îmbrace mai bine, că până atunci el nu era așa. În ziua când și-a pus telefon și a început să mănânce mâncare gătită nu mai era el. Îmi spunea: „Bătrâne, ai văzut ce mi-a făcut nevastă-mea?!… Mi-a pus telefon și îmi dă să mănânc mâncare gătită!”.
Nichita n-avea clanță la ușă

Cum era, de fapt, acasă la Nichita Stănescu, în acel mic univers boem, în care viața lui a ars intens, până la 50 de ani? „Totul era magic la el”, își amintește pictorul Mircia Dumitrescu, un alt bun prieten al poetului. „De când intrai. Te întâmpina normal un om total sărac care, până să se însoare cu Dora, avea o saltea aşezată pe jos şi o masă cu şase scaune bonanza, pe care şi alea cred că i le dăduse cineva, şi un dulăpior bonanza, dar bătălia, vorbele, ideile… Era un loc unde te informai şi puteai să ştii tot. Din afară. Brusc. Erai în plin cancan. Mi-aduc aminte… Veneau şi generali de Securitate şi oameni foarte mari, erau şi mediocri mulţi care se vânturau pe acolo. Vă daţi seama că, dacă era un om care n-avea clanţă la uşă… Împingeai uşa şi intrai în casă, pur şi simplu. La fel se întâmpla şi când locuia dincolo, pe Grigore Alexandrescu, la dna Covaci, avea o căsuţă în spate pe strada aia, dar viaţa se petrecea în spaţiul public. Ţin minte o imagine când cineva a venit şi i-a zis: «Fii atent, că ăsta e general de Securitate»”.

La care Nichita a zis: «Păi, mai bine să audă un general de Securitate decât să audă vreun mic căţel care cine ştie cum îmi răstălmăceşte vorbele… ».”

Așa a trăit Nichita până la sfârșit. Cu un fel de libertate pe care și-a creat-o singur și la care n-a vrut să renunțe. Iar alcoolul care l-a ucis a făcut, de fapt, parte din ea. „În vara lui 1977, atunci când m-am împrietenit cât de cât cu Nichita, era deja dependent de alcool. Mai bine zis, de vodcă”, a povestit și Ștefan Agopian.

„Cu toate că bea foarte mult, peste două sticle de vodcă pe zi, Nichita nu era aproape niciodată beat. Alcoolul îi producea o stare de efervescenţă intelectuală vecină cu geniul“. Dar efervescența și geniul l-au costat viața. Nichita reuşea întotdeauna să înşele vigilenţa Dorei şi îşi găsea tot felul de ascunzători pentru sticlele cu votcă: în pendulă sau în cutia televizorului.
De la nuntă, pe drumul spre mormânt

Deși s-a simțit tot mai rău în ultima perioadă și deja își dădea seama că îl trădează corpul, nu-i mai plăcea cum arată în fotografii, a continuat să trăiască la fel ca până atunci.

Pe 9 decembrie 1983, sfârșitul era aproape. Se afla la Drobeta Turnu-Severin, martor la căsătoria prietenilor Ofelia Rotaru și Alexandru Condeescu. S-a bucurat de călătorie, dar le-a spus că se simte cam obosit din cauza unor nopți nedormite. La cină, urmându-și obiceiul, îi scrie un poem gazdei, apoi se retrage în cameră, mai devreme decât obișnuia. Ficatul lui era măcinat de ciroză.

Duminica, pe 11 decembrie, Nichita se trezește târziu, pe la prânz. Mai avea de trăit doar o zi. Și totuși, împreună cu cei doi tineri căsătoriți și cu Dora face planuri de viitor. Deși inițial stabiliseră să stea mai mult, poetul hotărăște să se întoarcă cu toții, a doua zi la București.

Luni de dimineață nu se trezește însă la timp ca să prindă trenul. Doarme din nou până spre prânz și refuză să mănânce. Spune că nu se simte bine. Nu se ridică deloc din pat până când vor pleca, a doua zi, cu un alt tren. În tren, într-un compartiment unde călătoresc singuri, se întinde pe canapea și doarme agitat până la București. Trenul intre în Gara de Nord după ora 10 noaptea. Când ajunge acasă, Nichita se culcă…

Noaptea, însă, durerile devin tot mai puternice. Același Mircia Dumitrescu își amintește o întâmplare despre care spune că l-a bântuit de-atunci în fiecare zi: „Mi-a dat telefon şi a zis «Vino repede!». Avea salteaua pe jos şi îi ţâşnea sânge din buze şi din limbă şi murdărise deja peretele. Şi mi-a zis: «Mircia, stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora». El neştiind că mie mi-e cumplit de frică să văd pe cineva care moare… Dar am stat. Atunci aşa s-a întâmplat. Că din atâta lume care avea maşină nu s-a găsit nimeni şi am chemat eu un prieten cu o maşină şi l-am dus la spital. I-am spus că e vorba de Nichita, dar nu ştia cine e Nichita. Şi atunci m-am trezit la realitate. Nu cultura e aia pe care o ştie lumea…”

Până la mașină și apoi pe coridoarele spitalului, Nichita a mers pe picioatele lui, tot timpul conștient, dar criza s-a repetat, din ce în ce mai violentă. La câteva minute după ora 2 noapte, lupta s-a sfârșit și Nichita a murit. Stop cardio-respirator.

„Ce din poem îţi place mai mult?”, îl întrebase amicul Aurelian T. Dumitrescu. „Odă în metru metru antic”, pentru că începe cu cel mai frumos vers care s-a scris vreodată în limba română: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, i-a răspuns Nichita. „Viaţa asta trece prea repede, îngrozitor de repede. N-apuci să te naşti, c-ai şi îmbătrânit.” Și punct. Prietenul lui Johnny Răducanu, căruia îi spusese oarecum premonitoriu „când oi muri, am să fiu un amărat de poet, care n-o să aibă nici cruce!”, ani întregi a mers la mormânt, unde vărsa câte o sticlă de vodcă pe pământ…

https://www.ziarulmetropolis.ro/ultima-seara-pe-pamant-de-ce-a-murit-nichita-stanescu/