Începutul de octombrie, controversat meteorologic tot mai puțin, pe măsura apropierii de soroc, avea să se dovedească mai generos decât închipuirea. Gândindu-mă că încalc nevinovat, deci iertat, sanctuarul Marthei Bibescu, am ales să-mi invit prietenii pe Calea Posadei, într-o mirifică poiană la poala muntelui, stăpân al luminii. Învăluită de misterele creației artistice și consecințe ale istoriei, o treaptă a infinitului posibil, palpabil doar prin recunoașterea omenească.

O carte nouă,  încifrată ,,nouă"  în panoplia mea poetică, era unul din motivele  întâlnirii, dar și colecția de grafică ,,Nostalgii de Comarnic",  răbufnire artistică la preaplinul amintirilor și la firavul perspectivei. Cartea ,,Ecoul dintre umbre", venind dinăuntrul creației neprogramate, avea, pe de altă parte, o sumedenie de motivații și, mai ales, corespondențe. Ar fi trebuit prefațată de mentorul meu într-ale poeziei, profesorul Ion Floricică, între timp ales unei alte lumi, de unde mă veghează, sunt convins, ca un zeu, așa cum m-a vegheat printre oameni și cuvinte. Dedicațiile  și omagiul ,,Ecoului" rămân, ca întotdeauna, tardiv de târziu în conștiința noastră. Am înlocuit atunci prefața,  refuzând alternativele, cu un fragment din cartea de microeseuri promisă. ,,Pretextele poeziei", atașament voluntar, ori detașare creaționistă, stârnind comentarii pro și contra, ceea ce  n-ar fi o noutate în contextul provocator de limbaj propus. Pe de altă parte, dualitatea ecou-umbră, imaterială până la identificarea cu ea însăși, are corespondent formal în succesiunea de poeme-poezii din volum, ca un periplu prin schemele de construcție și regăsire implicită, poetică până la limita intransigenței. Toate acestea n-am fost în stare să le spun atunci, în cadrul  ,,șuetei" literare bine...cuvântată de critici cu renume, Mioara Bahna, Christian Crăciun, Ștefan  Mitroi, Romeo Ioan Roșiianu, Dinu Grigorescu, Florin Dochia. În mijlocul cărora am redevenit cel mic și inhibat de obicei, cu o răspundere sub  așteptări, oricum în afara lor. Paralel traiectoriei cuvenite, pierdut printre uzanțe și ezitări, am resimțit încărcătura tuturor amneziilor posibile, cu ecouri cu tot. Poate că nu m-am expus evidenței pe cât percepției în sine, ceea ce îmi lasă o portiță deschisă altor întâlniri, viitoare cândva. Deturnarea de la normalitatea percepției a fost, însă, amplificată de un minor și previzibil amănunt sentimental, reîntâlnirea peste timp a unora dintre cei implicați în nostalgiile mele. N-a fost să fie așa, numai bibliotecara dintotdeauna a Comarnicului a reînviat anumite amintiri, a umplut atâtea goluri câte doar cărțile sunt în stare. 
Totodată, începutul acestui octombrie urma să însemne împlinirea a 60 de toamne răzbite pe meleagurile natale. S-a   întâmplat așa cum a decurs până acum, unui eu confundat decorului, echidistant poate doar spațiilor, dar marginalizat timpului. De parcă, un asemenea popas existențial, îngăduit altfel fărădeștirii, nici nu ar fi fost necesar pe cât de bine primit.  Disocierile temporale, deja un tertip al cuvântării prin prisma mentală, pot dirija atenția oriunde exceptând subiectul. Și dacă subiectul am fost eu, înseamnă că nesfârșite începuturi, de priveliști, de contururi, de păreri, mi-au rămas suspendate, într-o fluență rezonabilă, înăuntrul crezului artistic. Cel care reglează, uneori chiar nefiind cazul, derapajele și poticnirile conjuncturale. Parametrii lumii în care vrem să încăpem necondiționați libertății noastre și, mai ales, a celorlalți. Prieteni și alții care îmi vor fi iertat, sper, întâmplarea de-a nu fi fost eu atunci când trebuia să fiu.