Noua apartenenţă statală a provinciei impunea, încă, din primele momente schimbări în normele administrative de sorginte maghiară, care au fost iniţiate şi aplicate chiar de către Consiliul Dirigent, primul său guvern provizoriu, prin Decretul nr. II, iniţiative de tip legislativ care aveau doar un caracter de provizorat.

După desfiinţarea acestui organism tranzitoriu, în 10 aprilie 1920, directivele au fost date de către guvernul de la Bucureşti, atât pentru administraţia de stat cât şi pentru cea locală.

De subliniat este şi faptul că, în lipsa unei legi de unificare administrativă, care va apare în 1925, nu s-a trecut direct la o conducere centralistă, toate actele administrative care emanau de la puterea centrală fiind rezolvate şi puse în practică de către Secretariatul General pentru Transilvania, cu sediul la Cluj, fără ca acesta să aibă, însă, competenţe proprii.

În martie 1921, Secretariatele generale de la Cluj, Cernăuţi şi Chişinău au fost transformate în Direcţii Generale, sau Directorate, detaşate din departamentele centrale, având în fruntea lor funcţionari cu prerogative, drepturi şi obligaţii identice cu cele ale directorilor generali din ministere. Împreună cu delegaţii departamentelor centrale, aceştia formau Comisia Regională de Unificare, care era prezidată de un preşedinte, delegat de guvernul de la Bucureşti.

Un rol deosebit în elaborarea şi punerea în practică a transformărilor administrative l-a avut Secretariatul de Stat al Administraţiei Teritoriilor Alipite şi al Unificării Administrative, care a funcţionat pe lângă Ministerul de Interne, în anii 1921-1922. În timpul acestuia, s-au tradus şi publicat, ca suplimente la Buletinul Ministerului de Interne, principalele legi administrative maghiare care se aflau încă în vigoare în Transilvania: legea XXI/1886, referitoare la municipii; legea XXII/1886, despre administraţia comunelor; legea XX/1901 privind simplificarea procedurii administrative etc. La acest secretariat, unde colaborau, alături de funcţionarii superiori ai ministerului, cele mai distinse personalităţi din administraţia Ardealului, s-au elaborat studii importante, mai ales în ceea ce priveşte administraţia locală, care au fost inserate în primul proiect de lege asupra unificării administrative, întocmit, în 1921, de Constantin Argetoianu, fost ministru de interne.

Prin desfiinţarea, la 1 mai 1922, a Directoratului General al Internelor din Cluj şi apoi, la scurt timp a Secretariatului amintit, s-a creat o situaţie şi mai dificilă pentru administraţia transilvăneană, în sensul că organismele centrale trebuiau să decidă în baza legilor maghiare aflate, încă, în vigoare, pe care nu le cunoşteau îndeajuns, fapt care a provocat întârzieri în procesul unificării şi uneori chiar haos. Menţinerea unor prevederi din sistemul  administrativ maghiar a fost legiferată chiar  prin Decretul I al Consiliului Dirigent, singurul dintre organismele temporare regionale, adoptarea acestora ducând la naturalizarea lor, în unele cazuri. Prin urmare, acestea vor fi consacrate şi de Constituţia anului 1923, fapt  ce domonstrează că statul român a încercat să respecte  tradiţiile locale regionale.

În această situaţie confuză, însăşi Legea pentru unificarea administrativă din 13 iunie 1925, a însemnat doi paşi înainte şi unul înapoi, pe de o parte, punând capăt dezordinii legislative care luase naştere ca urmare a modificării sau înlocuirii dispoziţiilor din legile antebelice, prin altele noi, extinse în teritoriile alipite pe cale de decrete, jurnale ale Consiliului de Miniştri sau prin ordine şi instrucţiuni ministeriale. Pe de altă parte, însă, unele dispoziţii ale acestei legi  au fost aplicate cu destulă întârziere sau niciodată din cauza dificultăţilor de implementare a noii proceduri administrative, care presupunea schimbarea a numeroase dispoziţii din legile aflate în vigoare la vremea respectivă. Aşa se explică, pentru Transilvania, perpetuarea şi aplicarea unor legi maghiare pe toată perioada dintre cele două Războaie Mondiale.

Înlocuirea administrației maghiare cu cea românească presupunea, în primul rând, un corp nou de funcționari care aveau obligația, înainte de toate, de a  cunoaște limba română pentru a putea oferi servicii întregii populații care se prezenta în fața oficiilor administrative. Cazul municipiului Târgu-Mureș, oraș cu o puternică preponderență maghiară (12,5% români și 75,8% maghiari, în 1920) este identic, din punct de vedere administrativ, cu al celorlalte comune și orașe din Transilvania, fapt pentru care îl vom folosi drept  paradigmă.

În fosta capitală secuiască, administraţia românească s-a instituit,de jure, la 29 ianuarie 1919, Consiliul Dirigent numindu-l în funcţia de primar pe avocatul Valer Ghibu. Administraţia efectivă, însă, a rămas încă un an în sarcina fostului consiliu orăşenesc al cărui corp funcţionăresc era în totalitate de etnie maghiară. Rolul primarului român se restrângea la scurte vizite de control şi informare, care nu aveau nici un rezultat de fond şi nici vre-o influenţă serioasă asupra lucrărilor edilitare, acesta fiind considerat doar un “comisar al guvernului”, cu toate că mai exista, încă, până la 1 ianuarie 1926, instituţia prefectului oraşului, care, ca reprezentant al  guvernului în comitat sau oraş cu rang de municipiu supraveghea şi controla administraţia locală.

Situaţia s-a perpetuat şi în timpul primariatelor lui Cornel Albu, numit la 9 februarie 1920 şi al urmaşului său, Ioan Harşia, care a ocupat fotoliul de edil-şef între 22 octombrie 1920 şi 22 decembrie 1922, dată la care Emil Aurel Dandea îşi începea primul său primariat la Târgu-Mureş. Primii primari români ai municipiului nu înregistraseră rezultate apreciabile în opera de transformare a oraşului într-un centru românesc, dat fiind faptul că niciunul dintre ei nu era, în practică, administrator de carieră, iar pe de altă parte toţi funcţionarii maghiari moşteniţi nu făceau nimic peste rutina administrativă, o parte dintre aceştia chiar sfidând realitatea românească care dorea să se impună, devenind, nu de puţine ori, chiar elemente infracţionale.

Din răspunsul la o întrebare adresată lui Dandea de către un reporter al ziarului maghiar din Târgu-Mureş, „Ellenzek”, dacă măsurile de disponibilizare din serviciu a funcţionarilor maghiari ar fi fost identice şi în cazul în care aceştia ar fi fost români, rezultă că iniţiativele primarului român în acest domeniu nu se datorau nicidecum aşa zisei sale atitudini şovine, ci la baza lor se aflau cu totul alte motive: „Răspundem bucuros, întrucât s-ar întâmpla ca unul să delapideze, altul să estrădeze certificate false, altul să vândă în folosul unui jurnalist în dauna oraşului, al patrulea să refereze în consiliu inexactităţi, al cincilea să calomnieze statul român, dacă la 9 oare aproape nimeni nu ar fi în birouri, dacă şi-ar depăşi atribuţiunile, dacă nu ar şti limba statului /... / dacă nu ar împiedica abusuri şi dacă nu ar îndeplini ordinele – fapte care toate, accentuez toate s-au întâmplat la această primărie în scurte 4-5 luni – sigur ca să-i fie fraţi şi tot aşa ar trebui să purceadă contra celor vinovaţi orice om cinstit

 

Dr. Emil Aurel Dandea, primar al municipiului Târgu-Mureș

(1922-1926: 1934-1937)

 

Limba oficială, verbal şi în scris, era în continuare cea maghiară, şeful de cabinet al primarului, care era român, făcând traducerea corespondenţei dintre primărie şi autorităţile româneşti superioare. Decretele venite de la acestea se traduceau, mai întâi în maghiară şi apoi se distribuiau diferitelor servicii ale instituţiei, care,la rândul lor întocmeau rapoartele tot în ungureşte, urmând a fi traduse în româneşte şi înaintate autorităţilor în drept.

Aşadar, o problemă dificilă pentru administraţia românească a Transilvaniei a constituit-o, pe parcursul întregii perioade interbelice, situaţia funcţionarilor publici maghiari care nu cunoşteau limba statului. Era, fără îndoială, corect şi în conformitate cu angajamentele internaţionale asumate de statul român, ca în localităţile cu populaţie preponderent minoritară, situaţie în care se afla şi municipiul Târgu-Mureş, locuitorii acestora să se poată folosi de limba lor în faţa instituţiilor administrative şi juridice locale. Pe de altă parte, a fost apreciată ca inadmisibilă situaţia în care populaţia românească era nevoită să se adreseze oficiilor administrative în altă limbă, sau cu translator, atâta timp cât limba română era recunoscută, prin Decretul I al Consiliului Dirigent, ca limbă oficială a statului pe teritoriul Transilvaniei.

“Am sistat posturile de translatori cari traduceau rarile rezoluţii date de consiliu şi înaintate Ministerului;- afirma Dandea într-un raport către Comitetul Administrativ- am redus şi reducem personalul, sistând sinecurile moştenite în număr destul de mare/…/ Cu toată “persecuţia” maghiarilor, starea de fapt la Primărie e şi aci  f. tristă; din cei 409 funcţionari, nu avem niciunul care să nu ştie ungureşte şi încă vre-o 250 cari nu ştiu româneşte. E drept, că înainte de opt luni, era la Primărie numai un român şi abia 4-5 oameni cari ştiau ceva româneşte”.

            Pentru înlăturarea acestui neajuns, începând cu anul 1922, s-au fixat termene, considerate a fi destul de scurte de către cei în cauză, pentru însuşirea unor cunoştinţe elementare de limbă română, în caz contrar, funcţionarii urmând a fi îndepărtaţi din funcţii. Pentru a se  împiedica unele abuzuri izvorâte din explicabile atitudini naţionaliste, Regulamentul Legii pentru statutul funcţionarilor publici, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1924, prin art. 31, preciza, o dată în plus, că această categorie bugetară era obligată să cunoască limba oficială a statului român. Drept consecinţă, cei care se aflau în această situaţie trebuiau să se prezinte la un examen de stabilire a gradului de cunoaştere a limbii române, examen care s-a ţinut în toamna anului respectiv. Testele s-au desfăşurat în condiţii de maximă înţelegere din partea examinatorilor români, astfel încât toţi funcţionarii consideraţi ca fiind ataşaţi statului român în urma depunerii jurământului de fidelitate,  în special cei cu vârstă înaintată, chiar şi cei absenţi, au fost menţinuţi mai departe în serviciu, cu toate că nu ştiau decât formule stereotipe de limbă română, pe care le repetau, indiferent de situaţie. Totodată, foştii funcţionari, care fuseseră înlăturaţi anterior din serviciu, din cauza necunoaşterii limbii oficiale, aveau dreptul să se prezinte la acest examen, urmând  a fi numiţi din nou pe posturile vacante, dacă erau declaraţi promovaţi. Drept dovadă, în spiritul celor afirmate, stă un raport de anchetă, întocmit de inspectorul general administrativ Dumitru Tomescu, la sfârşitul anului 1926, prin care semnala că o bună parte dintre funcţionarii propuşi pentru avansare în şedinţa Delegaţiei permanente din 23 noiembrie, nu cunoşteau deloc limba română, iar ceilalţi o înţelegeau foarte puţin. Cauza se afla, în opinia celui amintit, în inducerea în eroare a comisiei de examinare.

La preluarea funcţiei de primar de către Emil A. Dandea, personalul primăriei număra 450 de angajaţi care nu cunoşteau limba română, deşi înaintea sa la conducerea municipiului s-au mai aflat, după cum aminteam, 3 primari români, începând cu anul 1919. Înainte de anul 1918, doar un singur român ocupa un post de servitor, după ce în prealabil se maghiarizase prin căsătoria cu fata unui alt servitor ungur, trecând, apoi, la religia reformată.

Primul “proces-verbal” al Consiliului a fost redactat în limba română chiar de către Dandea însuşi, după prima şedinţă din ianuarie 1923, astfel că, se poate spune, că data amintită reprezintă debutul administraţiei reale româneşti la Târgu-Mureş.

            Primele măsuri de natură administrativă ale primarului român au fost luate nu din resentimente faţă de populaţia maghiară sau din considerente politice, ci pentru repararea, în limitele legislaţiei româneşti, a tuturor omisiunilor şi inegalităţilor din  trecut: „ După cum am dovedit şi am spus de repetiţe ori încă din 1923 – scria Dandea în Darea de seamă pe anul 1934 – nu facem altă politică decât politica românească, ce ne este sfântă datorie. Căci, necondiţionat, minoritarii au dreptul să rămână credincioşi neamului şi credinţei lor. Dar nu mai puţin drept este că noi nu ne putem mulţumi cu recunoaşterea din partea lor a faptului istoric, că prin forţa împrejurărilor au devenit cetăţeni români, ci mai voim să vedem  că şi făptuiesc în consecinţă /.../ Dar poporul susţinător de stat trebuie să se instituie în drepturile lui indiscutabile.”

                        Atitudinea autorităţilor române, explicabilă în 1924, ar fi fost considerată drept o slăbiciune vinovată în 1934 şi 1937, când s-a constatat că numeroşi funcţionari din sistemul administrativ transilvănean, departe de a face progrese, pierduseră şi cele câteva cunoştinţe de limbă română, confundând toleranţa cu slăbiciunea. Practica acestor examene a fost calificată, după cum era de aşteptat, drept un atentat împotriva minorităţilor etnice. Prin numeroase petiţii, înaintate Societăţii Naţiunilor, s-a încercat acreditarea ideii că aceste examene constituiau o violare flagrantă a Tratatului Minorităţilor (art. 8şi 9), iar eliminarea limbilor minoritare din exerciţiul administraţiei ar fi  echivalat cu un atentat împotriva minorităţilor etnice. Exagerarea nu se susţine documentar, dacă analizăm rezultatele examenelor de limba română la care au fost supuşi funcţionarii minoritari din serviciul administraţiei publice a municipiului Târgu-Mureş de-a lungul întregii perioade analizate.

Tabel nr. 1

 

 

Autoritatea care

a organizat examenele

 

Anul

Candidaţi

 

 

Absenţi

 

Reuşiţi

 

Respinşi

 

Primăria municipiului

Târgu-Mures

1924

65

14

13

1934

48

26

5

1937

27

-

-

Total

140

40

18

 

Din acest tablou rezultă că, din cei 198 de funcţionari minoritari care au fost supuşi examenelor organizate în timpul primariatelor lui Emil Dandea, 70,8% fuseseră declaraţi admişi şi doar 20,2% respinşi, 9,9% neprezentându-se pe motivul că nu cunoşteau deloc limba oficială a statului. Realitate infirmă alegaţiile de tot felul care sprijineau părerea minoritarilor şi chiar a cosângeniilor din opoziţie că Dandea ar fi purificat etnic administraţia municipiului. Faptul că în 1934 mai existau încă funcţionari maghiari care trebuiau examinaţi demonstrează că statul român renunţase la deciziile pripite  luate, la început, dintr-un explicabil puseu naţionalist, lucrurile intrând pe un făgaş normal al înţelegerii interetnice. O dovadă în plus este şi aceea că, în 1934, din cei 218 funcţionari ai primăriei, peste 100 erau de origine etnică maghiară.

Din anuarele vremii, rezultă că, în timpul celor două mandate ale lui Emil Dandea,  în urma examenelor de limba română şi a eficientizării serviciilor instituţiei, numărul funcţionarilor publici minoritari din primărie era, în 1925, aproape egal cu cel al românilor, ceea ce demonstrează lipsa de fundament privind şovinismul ce-l caracteriza, după afirmaţiile presei maghiare, pe edilul român, dar şi lipsa funcţionarilor români calificaţi, care trebuia suplinită prin transferuri din Vechiul Regat. Numărul funcţionarilor maghiari va scădea vertiginos în al doilea mandat al său, după examenele din anii amintiţi, fapt ce demonstrează  că statul român îşi formase propriii săi specialişti, care se dovedeau mult mai fideli intereselor naţionale decât colegii lor de altă naţionalitate.

Tabel nr.2

 

 

 

Anii

 

Total

Din care

Români

Minoritari

Nr.

%

Nr.

%

1925

165

 84

50,91

81

49,09

1937

145

105

72,41

40

27,59

 

După cum era de aşteptat, atitudinea lui Dandea faţă de funcţionarii minoritari a avut urmări în plan politic şi administrativ, maghiarii refuzând colaborarea cu el. Pentru alegerile comunale din primăvara anului 1926, de pildă, organizaţia locală a Partidului Liberal făcuse alianţă cu Partidul Maghiar. Întrucât, singurul candidat aflat pe lista liberalilor, pe care maghiarii nu-l acceptau, era Emil Dandea, la sugestia celor apropiaţi, primarul român îi trimite, în 8 februarie 1926, lui Bernády György, preşedintele Partidului Maghiar din Târgu-Mureş, deputat în Parlamentul României şi primar al municipiului (1926-1929), următoarea scrisoare,: “Mult stimate D-le deputat. Când mă adresez Dv. a doua oară cu o scrisoare, întocmai ca şi în cazul prim, rog tot o declaraţie sinceră. Cunoscându-vă caracterul cavaleresc de neexcepţionat, sunt sigur că tot aşa ca în primul caz o veţi face şi acum. Este vorba de aceea informaţiune a prietenilor mei că Dv.  şi ca preşedinte al partidului maghiar, aţi avea obiecţiune ca partidul liberal să mă candideze  de consilier comunal pentru un loc care revine românilor pe lista comună cu partidul maghiar. Considerând că eu totdeauna am executat numai intenţiunile partidului meu-întocmai cum odinioară în locul pe care-l ocup azi eu o aţi făcut şi Dv.- şi acum în împrejurările politice schimbate, în calitate de consilier municipal voi face tot aşa spre binele patriei şi al oraşului, conştiu de aceea că Dv. vă revine partea leului pentru înţelegerea dintre cele două partide. Este natural ca şi partidul liberal intenţionează să candideze de consilieri pe cei mai pregătiţi oameni. Cum, după părerea cu care mă onorează prietenii mei, şi modesta mea persoană este între aceştia, pentru orientarea mea, cu onoare vă rog să binevoiţi a-mi arăta pe scurt motivul în cazul când excepţionaţi într-adevăr candidature mea”. Răspunsul lui Bernády a fost scurt, fără posibilitate de replică : „ Prea stimate D-le primar! Cu referire la scrisoarea adresată mie în ziua de ieri vă comunic că informaţiunea aceea conform căreia eu şi în calitate de preşedinte al Partidului Maghiar din Târgu-Mureş am luat poziţie contra candidaturii domnului primar pe lista comună a partidului liberal şi a partidului maghiar, este întemeiată”.

Revenirea liberalilor la putere, după alegerile parlamentare de la sfârşitul anului 1933, a produs noi schimbări în conducerea municipiului. Una dintre acestea a fost şi numirea lui Emil A.Dandea în demnitatea de preşedinte al Comisiei Interimare. în conformitate cu dispoziţiile art. 16 şi 21 din Legea pentru modificarea unor dispoziţii din L.O.A.L. Potrivit acestora, Comisia trebuia completată cu noi membri, români şi minoritari, astfel ca numărul total al consilierilor să fie de 11, între aceştia aflându-se şi cei doi vicepreşedinţi fixaţi prin lege pentru municipiul Târgu-Mureş. Astfel formată, Comisia cuprindea 6 români şi 5 minoritari. Ministerul de Interne a acordat şi demnitatea de al doilea vicepreşedinte unui reprezentant al maghiarilor, respectiv lui Rádo Sándor. În felul acesta, pretenţiile şi susceptibilităţile Partidului Maghiar fuseseră satisfăcute şi menajate. În primul rând, pentru că membrii desemnaţi, deja, de conducerea maghiară se păstrau fără cea mai mică modificare, pe lângă faptul că se mai numise unul în plus, respectiv Bustya Béla; în al doilea rând, se acorda şi vicepreşedenţia unui membru maghiar, lucru ce constituise una dintre arzătoarele dorinţe ale partidului respectiv.

Surprinzător, însă, la depunerea jurământului, membrii minoritari, atât cei vechi, cât şi cei noi numiţi, au declarat că refuză această formalitate şi că nu vor lua parte la lucrările Comisiei Interimare, întrucât conducerea Partidului Maghiar nu-şi  dăduse agrementul.

După mai multe încercări nereuşite de rezolvare a crizei administrative, Emil Dandea a fost nevoit să ceară Ministerului de Interne, după două luni, înlocuirea celor 5 reprezentanţi maghiari cu alţi membri. Drept urmare, în locul acestora au fost numiţi alţi 5 fruntaşi români ai urbei ( avocatul Petru Stoina ca vicepreşedinte, iar ca membrii  : dr. Ioan Florian -medic, dr. Ilarie Şogan -avocat, Arthur Dupont -profesor, Nicolae Oprean –comerciant).

Cauza supărării Partidului Maghiar este dezvăluită chiar de Dandea, într-un articol publicat în 1934. Conducerea locală a acestei organizaţii politice, în prim-planul căreia se afla tot Bernády György, îl acuza că a concediat „în masă” funcţionarii maghiari şi că a trecut fără cruţare peste orice interes echitabil, prin urmare, activitatea sa excluzând o colaborare paşnică. Drept pentru care, în acelaşi comunicat de presă, elaborat după şedinţa Partidului Maghiar din 10 mai 1934, se aducea la cunoştinţa cetăţenilor că se hotărâse o intervenţie la structurile administrative centrale pentru a se fixa noi alegeri comunale şi la Ministerul de Interne pentru o eventuală schimbare a componenţei Comisiei Interimare. Răspunsul lui Dandea a fost unul de bun simţ, documentat şi fără violenţe de limbaj. Faptul că celor 371 funcţionari şi angajaţi minoritari li s-au alăturat, între anii 1922-1926, şi 112 români, iar sinecurile au fost desfiinţate, nu poate fi numit o concediere „în masă” a funcţionarilor maghiari, ci o palidă reparaţie pentru români. Nu se putea vorbi, spunea Dandea, despre încălcarea vre-unui  interes echitabil, atâta timp cât se vorbeşte cu fiecare în limba lui, iar ¾ din lucrările edilitare erau executate de către muncitori minoritari. Faptul că activitatea preşedintelui Comisiei Interimare ar fi exclus colaborarea se dovedea a fi o afirmaţie de rea credinţă, dacă se avea în vedere doar lucrările edilitare făcute în interesul întregii comunităţi: repararea străzilor, repunerea în funcţiune a uzinelor comunale de interes obştesc, a apaductului etc.; pe de altă parte, aprecia Dandea, între conducerea municipiului şi toţi cetăţenii săi exista perfectă colaborare şi înţelegere.

 Analizând cu atenţie şi discernământ opera administrativă a celui mai vrednic primar roman al municipiului, rezultă că atitudinea lui Dandea faţă de minoritari a fost aceea a unui patriot român transilvănean, animat de spiritul european al epocii sale, aşa cum ilustrul său înaintaş, Bernády György, primar antebelic al oraşului, fusese omul  timpului său. Istoricul Nicolae Iorga, încerca să explice într-o modalitate psihologică atitudinea maghiarilor faţă de români, îndemnându-şi conaţionalii din Transilvania la o atitudine ponderată şi îngăduitoare faţă de nemulţumirile acestora: “În ce priveşte pe unguri trebuie să recunoaştem că au şi ei o inimă de om şi aceasta a fost deprinsă a bate într-un anumit ritm şi e o durere tragică în sufletul lor, aşa că pentru a le vorbi trebuie să le facem cunoscut că noi nu-i considerăm ca străini pe pământul în care, de la 1100 se găsesc ca lucrători şi apărători”. Emil A. Dandea, într-un Mesaj către Tron, încerca să-şi convingă colegii parlamentari că patriotismul său nu era sinonim cu şovinismul şi că nimeni nu era mai presus de lege.“Toleranţă,da! Însă nu toleranţă în dauna intereselor româneşti şi nu toleranţă chiar de-a dreptul contra legilor în vigoare şi nu toleranţă fără reciprocitate. Ar fi o neghiobie, ba o crimă dacă de dragul unor fraze bombastice am înlătura o nedreptate faţă de naţionalităţi, cu preţul unei nedreptăţi mai mari, care am comite-o faţă de Stat sau de idea naţională /…/ Dacă în România nu ar simţi românul, la tot pasul, cu mândrie, că este în ţara lui, cum o simte germanul în Germania, ungurul în Ungaria, italianul în Italia, englezul în Anglia ş.a.m.d., care ar fi rostul acestei ţări unică în lume?”