Extrem de original, marcat în egală măsură atât de intuiție, cât și de cerebralitate, Daniel Dăian face notă distinctă în peisajul poeziei actuale, poziționându-se în totală contradicție cu viziunea abruptă și cu vulgaritatea ce a stigmatizat ani la rând poezia tânără. Recenta sa carte de poezie, *), bine fixată între propriile repere (iluzii, certitudini abia atinse, fulgurații de gând și de conștiință, degradări, surmontări ale posibilului, temeri și frici) e, după cum a și intenționat autorul, purtătoare de adevăr. În fond, un sincer și atotcuprinzător demers inițiatic, lecție de ontologie în care viul de conștiință, dar și eul carnal sunt, rând pe rând, negate, remodelate și urcate pe piedestal în mod deliberat.

Arhitectura cărții, aerisită, rămâne fixată între pilonii estetici, chiar dacă poetul preferă să nu lase să se recunoască acest aspect. Impresia transmisă e aceea de dicteu automat, de curgere tumultuoasă, ceea ce stă bine unui volum-experiment. După cum era de așteptat, cartea reprezintă un exercițiu al reflecțiilor, dar mai ales al tatonărilor, jocul imaginației rămâne factorul omnipotent. O verbalizare ce are ca punct final supunerea realului, căci relativizarea pândește la fiece pas.
         Legat ca vârstă de momentul literar 2010, Daniel Dăian se dovedește a fi, cum s-a și observat de către mulți, un scriitor dificil de încadrat într-un anume curent, pentru că scrie „altfel”. Posesor al unui condei lejer, poetul dă la iveală un exercițiu mereu surprinzător, cu stări abisale plasate lângă notații ce reflectă trăiri intimale. O anume notă de narcisism se întrevede în toate paginile volumului. Autoanaliza nu putea lipsi nici de aici, din poeme, cum nu lipsește nici de pe tărâmul prozei ( a se consulta și recentul volum intitulat Mărturisirile unui câine, Ed. Punctul Pe Azi, Deva, 2017: „Sincer să fiu da, sunt un bărbat în lucru. Peste mine au fost construite formele cele mai devastatoare ale verbului. Și din toată credința mea asumată nu am reușit să salvez nicio rugăciune. Sincer să fiu da, sunt un câine aruncat la capătul lesei de un bărbat acoperit de fericirea lui ...”). Ca în mai toate scrierile, D. D. are intenția să cuprindă totul, chiar dacă acest „tot”, după cum se știe, nu poate fi niciodată surprins.
          În poemele din Eu, animalul! sunt surprinse stări diverse, diferite ca intensitate și textură, stări printre care se strecoară continuu viziuni asupra întâlnirii cu puterea ordonatoare universală, cu moartea. Moartea se află mereu în preajmă, tentantă, salvatoare, distrugătoare, feroce, vizibilă sau ascunsă mereu sub alte imagini: „iernile cu uși deschise în locul gurilor” (PRIMUL CÂNTEC RUGĂCIUNE AL FRICII), „Orice încercuire te ajută să capitulezi, nu să supraviețuiești!” (AL DOILEA CÂNTEC RUGĂCIUNE AL FRICII), „o pasăre încruntată deasupra căreia zborul nu a existat niciodată” ( AL TREILEA CÂNTEC RUGĂCIUNE AL FRICII), „în palmele mele forma era goală pe dinăuntru/ întunericul urca și cobora ca o respirație din adâncurile celorlalți vii„ ( AL PATRULEA CÂNTEC RUGĂCIUNE...), „cuvioșii iubitori ai loviturii de sabie/ noi frica de frică a fricii și norul radioactiv al/ exploziei care arde din rădăcină/ lumina celor care își lasă privirea în ea” ( AL CINCILEA...), „Iar EU, ANIMALUL!, văd cel mai bine asta. Văd viul și neviul lucrurilor. Văd forma discreționară a realului, dispus să-și schimbe oricând înfățișarea...” ( Epilog sau scurt-metraj despre a fi un model de distanță pentru ceilalți).
           Poetul are forța de a crea un topos inconfundabil, un loc sau un punct din care timpul poate, în viziunea sa, să se scurgă. Deși D. D. nu mărturisește intenția de a se substitui Creatorului, întreaga realitate ia ființă din acel moment sau punct zero din care vrea autorul. Pornind da la această stare de constructor de universuri, D. D. nu poate rezista tentaţiei de a absolutiza și esenţializa puterea expresiei, aceasta din urmă devenind piatra unghiulară a edificiului acestui volum. Firul roşu al cărţii se învârte în jurul câtorva motive ordonatoare, cum ar fi: timpul, reconfigurarea realului, dansul lumii acesteia pe o sârmă subțire, limitările, sublimările. La fel ca Orfeu în Infern, scriitorul se inițiază în sesiunile plurivalente ale viului, cu toată manipularea, impostura, adevărul sau neadevărul său și totodată cu toată splendoarea și copleșitoarea senzație de (i)realitate. Când simte presiunea existenţială, stampele sunt desprinse din arealul cenuşiu, tribulaţiile fiind ale unui oprimat al propriei conștiințe: „Ascultă-mă cum tac din tot sufletul tău/ căci a ta este iertarea frânghiei/ a ta este calea prin întuneric/ scările zguduindu-și lemnul după fiecare plecare// lasă-te sedus în inima călăului/ în inima furtunii lasă-te de tine...” ( eu sunt trecutul trecutului tău). Strigăte în pustiu, dialoguri ( cu cine? ) sau mai degrabă solilocvii, mărturii ale eului dizolvat în Marele Tot. Viziunea e atotcuprizătoare și transgresează datele realului, spațiul și timpul: „ demult când toate necinstitele/ se ridicau pe vârfuri ca să ajungă durerile unor alte dureri/ care nu aveau nici timp/ nici gură să strige/ sfârșitul a început să se sfârșească în ultima/ lună de sarcină când Mater/ redevine naștere și zeu deopotrivă/ când toate fricile se transformă în fecioare/ și dansează dezbrăcate în mijlocul străzii/ dansul nupțial al morții/ când/ EU, OMUL/ EU, BĂRBATUL/ am fost trimis să-i trăiesc animalului cele două picioare/ cele două mâini care se împreunau/ într-un singur piept/ cu o singură inimă vie la dispoziție ”.
          Cartea se citește dintr-o singură răsuflare. Fiind o situare lucidă în fața condiției umane (termenul Animalul, ce vine din latinescul „animare”: „a da viață”, „a însufleți”, duce către o pistă falsă), propune o multiplicare infinită, prin care Eul se autodevorează: „EU, ANIMALUL/ TU, ANIMALUL/ EI, ANIMALUL/ NOI, ANIMALUL”. Un volum-manifest, între copertele căruia scriitorul te poartă dintr-o parte într-alta a viului, spre Universul la care se raportează constant, schimbând energii şi stări, pe de o parte, şi către tenebroasa lume interioară, o lume a extremelor, a furtunilor și a luptelor cu himera, pe de o alta. Din acest punct, de la această luptă cu sine, şi până la starea de elevare spirituală nu mai e decât un singur pas.
*) Eu, Animalul!, Ed. PUNCTUL PE AZI, Deva, Hunedoara, 2016