Întro zi, o luase-m de nebun pe malul Dunării. Cum  nu cunoşteam locurile mă lăsasem dus de instinct. Soarele dogorea. Era o zi minunată  de  vară. Se auzea ciripit  de  păsărele, iar Dunărea curgea liniştită în albia ei spre vărsare.  Am intrat în valsurile apei din  “ValurileDunării.”  Pluteam şi dansam.
De mult părăsisem oraşul, nu mai erau nici sate, pustietate peste tot. Dunărea avea malurile golaşe. Pe multe locuri timpul îi mutase albia. Ici şi colo câte un pescăruş  de  apă fâlfâia  din  aripi după  care  se  arunca în valuri precum  o săgeată şi ieşind apoi la suprafaţă cu câte un peştişor în cioc.


Departe, am zărit pe malul apei un copac. Cum de a reuşit să rămână în picioare la atâtea vitregii ale timpului. M-am îndreptat spre  el  cu gândul de a mă odihni la  umbra lui. Dar nu mică mi-a fost mirarea să constat că era un bătrân stejar, care poate depăşise demult suta de ani. Falnic şi impunător stătea strajă timpului si Dunării.  M-am aşezat la umbra lui şi priveam razele de soare printre frunzele bătute de vânt. Era linişte şi atât de bine. Deodată am auzit un foşnet de parcă copacul  s-a cutremurat şi o voce groasă m-a împietrit:
- Ce faci micuţă floare de crin, a întrebat copacul
- Bună dimineaţa stejarule, i-a răspuns floarea de crin, cu o voce subţire şi atât de caldă, precum o melodie dusă de vânt de pe clapele unui pian imaginar
M-am ridicat în picioare să văd ce se întâmplă. În spatele meu, dar şi dincolo de copac, apăruse un crin, un crin alb şi imaculat, darimpunător,  strajă şi el timpului bătut de vânt, de ploi şi ars de soare. M-am aşezat din nou la locul meu aşteptând să văd ce se întâmplă. Pe cer apăruse un nor alb ce luase forma unui bărbos ce ducea de căpăstru un cal la fel de alb ca barba moşului.
Mă trecuseră fiori reci pe şira spinării. Mă gândisem că poate Dumnezeu care ştie de această minune şi-a luat calul de căpăstru şi a plecat să dea o raită împrejurimilor .
A început muzica, frunzele dansau iar Valurile Dunării valsau între maluri.  Am închis ochii şi m-am lăsat cuprins de vrajă. Îngerii treceau peste apă,  ţinându-se de mâini. Totul era feeric, natura dansa, natura se mişca. Dialogul a continuat în toată această feerie. Am rămas nemişcat, ascultândul.
- Astăzi, parcă eşti mai frumoasă, roua ţi-a împrospătat faţa. Pe zi ce trece întinereşti .
- Vai stejarule, mă faci să roşesc, ce e cu tine în această dimineaţă.
- Fiindcă suntem doar noi doi în pustietăţile astea îmi place să îmi îngrop singurătatea în puritatea şi candoarea gingăşiei  tale.
- Stejarule, stejarule, ce noroc am eu cu tine altfel demult mă ardea soarele şi mă prăpădeam în pustietate.
Ca răspuns stejarul şi-a scuturat crengile. O frunză mi-a căzut pe faţă şi m-am trezit din visare.
Totul revenise la normal, chiarşitimpul s-a reîntors din celălant timp.
M-am ridicat, am salutat maiestuosul copac, am sărutat cu privirile albul crin, apoi am pornit cu Dunărea la vale, pierzându-mă în curgerea ei