Filosofia lui Emil Cioran este mai aproape de mitologie decât de creştinism pentru că el respinge constant orice credinţă care îl desparte pe om de natură şi care susţine ideea separării trupului de suflet.[1] Ceea ce în mod obişnuit se numeşte religie este, în realitate, o confruntare cu moartea, văzută ea însăşi ca o eliberare din constrângerile existenţei umane. În acelaşi timp fiecare existenţă umană este o dramă profundă, legată în mod esenţial de întruparea divină, o dramă ce reclamă, iniţial, victoria asupra morţii şi care ne aduce, în cele din urmă, în faţa unei morţi purificate de propria-i agonie, de violenţa şi puterile ei htonice.

            Moartea, afirmă Cioran, este marea Problemă. Dacă există argumente, doar ea le deţine, pentru că „nu există argumente pentru a trăi”.[2] În cazul său, el acceptă să trăiască fără ele, convins, dar (totuşi) nu învins de gravitatea morţii şi a neantului.

Moartea e tensiunea maximă, iar virtutea creatoare o include în mod natural. Cioran crede cu tărie că nimic nu poate fi mai prezent într-o conştiinţă omenească decât gândul morţii. Sănătatea, mediocritatea, normalitatea sunt lipsite de experienţa agoniei. Oamenii care intră în această categorie nu sunt conştienţi de unica certitudine, aceea a morţii, „singurul lucru sigur în această lume”[3], astfel că destul de rar este posibilă existenţa morţii ca parte intrinsecă a vieţii. Mult mai simplu este să priveşti moartea ca pe un element exterior care invadează viaţa, distrugând-o. În acest mod moartea poate fi evacuată în neaşteptat şi necunoscut, atribuindu-i totodată soarta noastră asupra căreia nu avem, niciun control: „oamenii sănătoşi, normali şi mediocri, nu au o experienţă a agoniei şi nicio senzaţie a morţii (...), de aceea, ei consideră moartea ca venind din afară, nu dintr-o fatalitate lăuntrică a firii (...) este una din iluziile cele mai mari ale omului normal în a crede în definitivul vieţii şi în a fi dincolo de sentimentul prizonieratului vieţii în moarte”.[4] Această incitantă formulare a lui Cioran repune în discuţie chiar concepţia obişnuită despre moarte, pentru că, iată, ne putem pune problema dacă nu cumva şi moartea este prizoniera vieţii. Într-o zi prizonierul îl va copleşi şi-l va învinge pe temnicer. Dacă iniţial viaţa închide moartea în graniţele ei, totuşi, în cele din urmă, prizonierul va pune lanţurile pe temnicer, iar acesta va fi nimicit. Din clipa următoare prizonierul va ţinti spre o altă viaţă. Moartea învinge de fiecare dată fără nicio excepţie. Viaţa cunoaşte foarte bine prezenţa morţii şi de aceea a învăţat viclenia şi şiretenia propriei supravieţuiri.

            Ce sens ar avea viaţa fără moarte, se întreabă Cioran, dar şi ce sens are viaţa cu moarte? Pentru că „nu are nicio noimă să spui că moartea este ţelul vieţii. Dar ce altceva să spui?”[5] Atâta timp cât „moartea e tot ce a inventat viaţa mai temeinic până acum”[6]. Când, în una dintre interogaţiilor sale chinuitoare, filosoful se arată total dezorientat faţă de imposibilitatea vieţuirii, sesizăm veşnica circularitate a vieţii şi a morţii: „dacă moartea este imanentă în viaţă, pentru ce conştiinţa morţii face imposibilă vieţuirea?”[7] Oricum, indiferent dacă viaţa este subjugată de moarte sau moartea este robită de viaţă nu ne vom putea imagina o lume fără moarte. Moartea este cea care conferă lumii singularitate, care îi stabileşte specificul. Ea impune caracterul de muritor al omului, hotărând limite asupra a ceea ce el poate face şi, evident, pentru cât timp. Dacă este o realitate conştiinţa morţii, atunci este foarte greu pentru om să-şi suporte existenţa cotidiană. Filosoful notează că „unde conştiinţa a căpătat o autonomie de viaţă, revelarea morţii devine atât de puternică încât prezenţa ei distruge orice gen de activitate, orice elan de bucurie şi orice voluptate naturală. Este ceva pervers şi infinit decăzut în a avea conştiinţa morţii.”[8] Suntem profund conştienţi de zbuciumul dureros care însoţeşte gândirea, de greutatea ce apasă sentimentele noastre şi de constrângerea pe care o foloseşte pentru a ne domina pasiunile. Acestea din urmă se află într-o nesfârşită şi absurdă revoltă, care dă fascinaţia vieţii.

            Nimeni nu ia moartea îndeajuns de în serios, crede filosoful. De aceea el caută să zăbovească cât mai mult în gândul morţii, convins fiind că numai astfel omul îşi va înţelege viaţa şi însemnătatea acesteia. Dacă admite un adevărat criteriu, moartea i-l oferă.[9] Dacă există perfecţiune, evident, tot în ea o află, moartea fiind chiar unica perfecţiune.[10] Dacă există ceva care impune profunzime vieţii, nu vede ce altceva ar adânci viaţa mai mult decât cea mai veche şi apăsătoare dintre spaime.[11] E negaţie absolută? Oferind adevăratul criteriu, unica perfecţiune, profunzimea existenţei, din punctul său de vedere ea este şi ... pozitivă: „Dacă moartea n-ar avea decât laturi negative, ar fi un act irealizabil”.[12] O anumită parte a fiinţei sale convieţuieşte bine cu moartea, pentru că altfel nu ar scrie, cu ironie macabră, despre prospeţimea morţii: „murim de la începutul timpurilor şi totuşi moartea nu şi-a pierdut defel prospeţimea. Aici e taina tainelor”.[13] Despre moarte privită ca regenerare s-a mai scris, dar nu ezită să repete, cu aceleaşi reflexe de ironie tragică, ce i se potriveşte: „a muri înseamnă să-ţi schimbi modul de a fi, să te înnoieşti...”[14] De viu, îşi trăieşte moartea, experimental, la fel ca iubirea, savurându-le cu extremă voluptate: „în dragoste, ca şi în moarte, ne scufundăm, nu medităm asupra lor; le savurăm, le suntem complici, şi nu judecători. Căci orice experienţă neconvertită în voluptate e o experienţă ratată”. [15]

            Descrierile pe care Cioran le face agoniei morţii sunt, de multe ori, înspăimântătoare. Ele ne plasează extrem de aproape de o realitate pe care încercăm adesea să o ignorăm sau să o înfruntăm numai pentru o clipă. Filosoful este convins că „cine nu a avut sentimentul acelei teribile agonii, când moartea se înalţă în tine şi te cuprinde ca un aflux de sânge, ca o forţă interioară imposibil de stăpânit şi care te domină până la sufocare” atunci, fără îndoială, că „acela nu cunoaşte caracterul demonic al vieţii şi efervescenţele interioare din care răsar marile transfigurări. Este necesară o astfel de beţie neagră pentru a înţelege de ce ai vrea cât mai apropiat sfârşitul acestei lumi”.[16] Ne descoperim, astfel, profund separaţi de zeii antici şi de ineluctabila lor circularitate care leagă viaţa de moarte şi de fenomenele naturii, conferindu-i în acest mod veşnicie. Cioran ne introduce în lumea tensionată a celui care a căzut din această circularitate. El este o fiinţă în întregime însingurată şi disperată, care nu mai are enormul privilegiu al mângâierii date de oglindirea divinităţii, o fiinţă care nu mai poate simţi înrudirea dintre cer şi pământ. Un asemenea om nu mai are speranţa nemuririi şi încrederea în mântuire pe care o aduce zeul-om. Până la urmă agonia morţii trebuie înfruntată într-o perfectă singurătate, şi acest lucru îl înspăimântă pe om cel mai mult. Singura sa alinare şi-o poate găsi doar în uitare, în absenţa conştientizării, în „acea identificare dintre ceea ce face şi ceea ce consideră a fi adevărat. El este mulţumit cu afirmaţia că percepţia este adevărul”.[17] Or, tocmai percepţia morţii este cea care îi stăpâneşte imaginaţia, iar dorinţele nu-i lipsesc în această privinţă. Astfel, spaţiul morţii ar putea fi, eventual, ales: pe câmpul de luptă sau sub vraja unui astru.[18] Sau moartea ar putea fi un alt „tărâm de exil” pentru cel care va „fi căutat în zadar o ţară de adopţie”.[19] Însă ce bine ar fi, exclamă filosoful, dacă ar putea să moară aruncându-se „într-un gol infinit”[20] sau dematerializat „în lumină”.[21] Iar în altă parte îşi exprimă „regretul de a nu fi viaţa din mine (...) o moarte de lumină”.[22] În acest fel moartea reală se poate îndepărta. Cioran scrie ca să-şi descânte de moarte, de alungarea ei. Aici el deprinde o propedeutică, învăţând să se dezveţe de moarte: „trebuie să învăţăm a muri mai rar. De ce n-am folosi toate experienţele prin care uităm moartea sau în care ea ne apare eterică? De ce n-am folosi contopirea în lumină, experienţa integrală a luminii ca o îndepărtare de moarte? Lumina (...) ne avântă departe de timp, de fatalitate şi materie. În ea, uităm de un început şi mai cu seamă de un sfârşit (...)”.[23] Extraordinara formularea lui Cioran în ceea ce priveşte „contopirea în lumină”, adică uitarea începutului şi a sfârşitului (deci a morţii), pentru că aici avem o uimitoare similaritate cu modul în care faimoasa teorie a universului superluminos a fizicianului Roger Dutheil descrie fenomenul morţii şi trecerea într-o altă lume sau într-o altă dimensiune. Extinderea teoriei relativităţii la particulele luminoase (tahionii) l-a condus pe Dutheil la o viziune tripartită a universului: universul sub-luminos, unde timpul se scurge guvernat de separabilitate şi cauzalitate; universul luminos sau zidul de lumină, graniţă ce delimitează cele două universuri; iar cel de-al treilea, universul supra-luminos, în care timpul nu se mai scurge, dirijat de instantaneitate, eternitate, non-separabilitate şi a-cauzalitate. În teoria lui Dutheil[24], universul superluminos ar fi zona originară din care orice conştiinţă individuală emerge, în clipa naşterii, pentru a evolua în cadrul unei experienţe a încarnării într-un corp supus câmpului gravitaţional subluminos. Ea s-ar putea întoarce acolo fugitiv, după cum notează omul de ştiinţă francez, cu ocazia unui accident de genul NDE[25] sau orice alt gen de experienţă „mistică”, însă re-integrarea totală se poate împlini numai în momentul veritabilei morţi a corpului fizic. Atunci conform acestui model avansat de Dutheil, înţelegem mult mai bine ideea cioraniană de „contopire în lumină” ce reprezintă, în fapt, o „îndepărtare de moarte” şi o revenire în universul primordial (universul supra-luminos). Intuiţie extraordinară a filosofului care, iată, primeşte confirmarea din partea teoriilor fundamentale din fizica de astăzi.

            Când Cioran afirmă că „a vedea moartea cum se întinde peste această lume” înseamnă a ne plasa „dincolo de posibilitatea lacrimilor şi a regretelor, dincolo de orice categorii sau forme”[26], atunci trebuie să ne întrebăm unde ne aflăm. Ca oameni nu vom putea fi niciodată dincolo de lacrimi; doar moartea ne eliberează de ele, atunci când a nimicit viaţa şi ne lasă tăcuţi şi indiferenţi. Suntem dincolo de lacrimi când moartea devine masivă şi copleşitoare. Există un anumit prag al suferinţei şi al morţii care ne anulează facultatea de a simţi şi de a comunica, astfel încât nu mai suntem preocupaţi nici de viaţă, nici de moarte, înţelegând că suntem parte a unui mecanism pe care am refuzat să-l acceptăm ori am dorit să-l eludăm.

            Cioran nu doreşte să fie privit ca un filosof, el caută doar să ne fie o umilă călăuză în călătoria sa de la viaţă la moarte; nu are nevoie de discipoli, bucurându-se că poate fi însoţitor pentru atâţia oameni ai îndoielii. Reacţionând vehement faţă de valorile pe care le-a întâlnit, faţă de raţionalismul lumii contemporane, s-a decis să urmeze un alt drum. Lăsându-se purtat de instinct, şi-a proclamat mânia faţă de Dumnezeu pe care nu îl crede nici bun, nici drept. Ipocrizia credinţei automate îl revoltă; credinţa neclintită într-un univers logic şi raţional îi produce o nebunie chinuitoare care nu-l părăseşte nicio clipă. Nu este nicio reconciliere între răul ce a cuprins existenţa şi căutarea disperată şi inutilă a dreptăţii şi compasiunii. Clamarea dreptăţii nu este decât o altă nebunie ce pune stăpânire pe om. Orice minte pătrunzătoare este provocată de un Haos primordial (universul supra-luminos?) care se află la fundamentul existenţei, ţintuit pe loc de cele opuse, dar, uneori, izbucnind înfricoşător înspre noaptea ucigătoare. Astfel, scrie Cioran, putem privi „viaţa ca pe o lungă agonie şi ca drum înspre moarte” nefiind altceva „decât o altă formulare a dialecticii demonice a vieţii, după care aceasta naşte forme pentru a le distruge într-o productivitate iraţională şi imaterială. Iraţionalitatea vieţii se manifestă în această expansiune debordantă de forme şi conţinuturi, în această pornire frenetică de a substitui aspecte noi celor uzate (...)”[27] Ce poate fi această dialectică demonică a vieţii, ce acţionează dincolo de legile necesităţii, care le elimină şi ajunge la iraţionalitate, căutând să descopere în aceasta calea înspre misterul omului? Misterul omului este creaţia morţii, acea conexiune primordială dintre viaţă şi moarte. Nimic nu ne permite să ignorăm că moartea acompaniază viaţa în fiecare aventură pe care aceasta o încearcă. Viaţa reprezintă realizarea faptului că reuşitele şi nereuşitele sale depind de moartea care este prezentă în ea. Această putere nu este numai exterioară, ci şi interioară. Ea nu poate fi exorcizată; nicio forţă din Cer ori de pe Pământ nu o poate elimina. Înfăţişarea ei este demonică; însăşi legătura ei cu viaţa constituie o dialectică demonică. Dialectica indică o dependenţă, însă una total nedeterminată, neconfigurată şi arbitrară. Nicio lege, nicio necesitate nu guvernează legătura dintre viaţă şi moarte. Dacă viaţa este ţinută în captivitate de către moarte, atunci „prezenţa morţii introduce un element de neant în fiinţare”.[28] Această prezenţă a neantului loveşte existenţa; este un şoc teribil, uneori devastator, dar totuşi viaţa îşi reface echilibrul şi trimite moartea în graniţele ei . Putem oare accepta ideea că „imanenţa morţii în viaţă este un semn al triumfului final al neantului asupra vieţii, dovedind prin aceasta că prezenţa morţii nu are alt sens decât să actualizeze progresiv drumul înspre neant”.[29] O judecată dificil de acceptat. De ce trebuie, oare, să fim de acord cu această victorie, de ce să-i lăsăm neantului dominaţia asupra vieţii, stăpânirea asupra valorilor ei? Şi totuşi, de ce n-am face-o de vreme ce ştim cât sânge a însoţit istoria umanităţii.

            Adevărata credinţă a lui Cioran oscilează permanent între două stări bine determinate: „iniţierea întru neant” şi „ridicolul de a fi viu”. Reformatoare prin excelenţă, atitudinea sa în faţa morţii exacerbează privilegiul de a fi disperat. Filosoful accede la „conştiinţa morţii intravitale”[30] şi trăieşte pe cont propriu, într-o singurătate totală, deznădejdea acestei revelaţii. Reforma morţii pe care o experimentează Cioran în cărţile sale îşi are originea în incertitudinea pură şi disperare, componente esenţiale în această arhitectură a suferinţei pe care o construieşte filosoful. Gândul morţii cu miros de „sânge şi carne” impune o acuitate de început de lume a privirii, cu acel amestec de detaşare, mirare şi dezinteres ce îl fac pe gânditor să vadă totul ca manifestare simultană a plinului şi a golului, ca eternă unduire. Civilizaţia începe prin mit, adică printr-o „închidere”, în fond, prin autodezarmarea în definitivări, aceeaşi civilizaţie sfârşeşte, crede Cioran, în îndoială, în deschiderea nesăbuită, în sensul nesupunerii, obţinută prin înlăturarea credinţelor şi speranţelor. Promisiunea eternităţii odată abolită, deschide calea adevărului, adică a disperării. Emil Cioran refuză tabuizarea morţii; aceasta nu trebuie să fie abordată cu discreţie şi nici cu jenă, pentru că numai astfel oamenii se pot ridica de la rangul de muritor la cel de muribunzi. Diferenţa este esenţială: muritorul, pe jumătate ignorant, înaintează spre clipa finală într-o stare de somnolenţă şi abulie. Pentru un muribund toate lucrurile sunt dintr-o dată departe şi învăluite în adevărata lumină. El se află sub presiunea „teribilei agonii” clipă de clipă. Lumea de apoi se transformă într-o simplă promisiune fără consistenţă şi credibilitate. Moartea primeşte substanţă, iminenţa ei anulează spaima. Starea de veghe implică disperare, deci forţă. Viaţa ca o agonie e o dureroasă victorie. Muribundul îşi continuă agonia primindu-şi forţa de la prospeţimea inalterabilă a morţii, iar vorbele sale sunt reflexele suferinţei. Pentru muritorul de rând moartea este un dat de o implacabilitate care o face transparentă, adică invizibilă şi incapabilă să valoreze clipa care trece. Doar pentru cel ajuns pe culmile disperării moartea are corporalitate. Mai mult chiar, substanţa morţii dobândeşte plasticitate, permiţând forme şi tipare într-o metamorfozare uimitoare a raportului de forţe; până la urmă, cel dominat de disperare va ajunge să-şi domine propria moarte.

            Atunci când gânditorul afirmă că „filosofia este o artă de a-ţi masca sentimentele şi chinurile lăuntrice”[31], ce altceva am putea aştepta de la filosofie dacă nu un răspuns dat realităţii morţii. Moartea se află dincolo de cunoaştere, este graniţa pe care cunoaşterea nu o poate surmonta. Moartea îngrădeşte filosofia şi pune capăt căutării de către aceasta a cunoaşterii. Cunoaşterea ori îşi declară eşecul în înţelegerea Haosului abandonându-se indiferenţei, ori imaginează o credinţă potenţial capabilă să folosească cunoaşterea pentru a devoala drama care l-a eliberat pe om de moarte. O asemenea filosofie pretinde reconcilierea dintre credinţă şi raţiune, forţând moartea să intre între graniţele raţiunii, ale unei raţiuni sinonime cu revelaţia.

            În ce mod am putea evada din agonia care se aşterne continuu în timp şi spaţiu, hrănită de natura muritoare a omului şi de moartea lui? Iată o întrebare obsedantă care trebuie mereu reiterată.

Bibliografie:

Cioran, Emil, Lacrimi şi sfinţi, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993

Cioran, Emil, Pe culmile disperării, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990

Cioran, Emil, Sfârtecare, trad. Vlad Russo, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995

Cioran, Emil, Tratat de descompunere, trad. I. Mavrodin, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992

Dutheil, Robert, Brigitte Dutheil, L'homme superlumineux, Ed. Sand, Paris, 1990

Kluback, William, Vălul morţii, în W. Kluback, M. Finkenthal, Ispitele lui Cioran, trad. A. Arvatu, C. D. Ionescu, M. Moise, Ed. Univers, Bucureşti, 1999

Petraş, Irina, Ştiinţa morţii, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1995

[1]    William Kluback, Vălul morţii, în W. Kluback, M. Finkenthal, Ispitele lui Cioran, trad. A. Arvatu, C. D. Ionescu, M. Moise, Ed. Univers, Bucureşti, 1999, pp. 145-148

[2]    Emil Cioran, Pe culmile disperării, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 14

[3]    ibidem, p. 59

[4]    ibidem, p. 34

[5]    Emil Cioran, Sfârtecare, trad. Vlad Russo, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 153

[6]    ibidem, p. 167

[7]    Emil Cioran, Pe culmile disperării, op. cit., p. 35

[8]    ibidem, p. 36

[9]    Emil Cioran, Tratat de descompunere, trad. I. Mavrodin, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 20

[10]  idem, , Sfârtecare, op. cit., p. 81

[11]  idem, Cartea amăgirilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 57

[12]  idem, Despre neajunsul de a te fi născut, trad. Fl. Sicoie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 11

[13]  idem, Mărturisiri şi anateme, trad. E. Marcu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 135

[14]  ibidem, p. 141

[15]  idem, Ispita de a exista, trad. E. Marcu, Ed. Humanitas, 1992, p. 193

[16]  idem, Pe culmile disperării, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 37

[17]  W. Kluback, M. Finkenthal, op. cit., p. 147

[18]  E. Cioran, Lacrimi şi sfinţi, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 137

[19]  idem, Silogismele amărăciunii, trad. N. Bârna, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 119

[20]  idem, Pe culmile disperării, op. cit., p. 27

[21]  ibidem, p. 31

[22]  idem, Cartea amăgirilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 13

[23]  ibidem, p. 56

[24]  Robert Dutheil, Brigitte Dutheil, L'homme superlumineux, Ed. Sand, Paris, 1990, pp. 10-28

[25]  Experienţă în apropierea morţii

[26]  E. Cioran, Pe culmile disperării, op. cit., p. 37

[27]  ibidem, p. 38

[28]  ibidem, p. 41

[29]  ibibem, p. 41-42

[30]  Irina Petraş, Ştiinţa morţii, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1995, p. 180

[31]  E. Cioran , Pe culmile disperării, op. cit. , p. 44