Antologia schimbare de sânge  (Editura Grinta, 2017) alcătuită, selectiv, din primele două volume de versuri – Noi, cameleonul (1998) și Ce-i pe sus? Ceru-i pe sus… (2003) – plus un număr semnificativ de poeme inedite, de Gabriel Cojocaru îmi oferă temeiuri pentru o lectură ”corectată” a poeziei acestuia. Cu atît mai mult cu cît autorul a publicat relativ puțin și la intervale mari de timp, însă dublat fiind de un laborios editor, această activitate – avem ”semnele” acestea acum – a contribuit discret, dar ”în adânc”, la limpezirea și personalizarea poeticii sale.

Pentru a argumenta această primă afirmație, voi compara evoluția poeziei lui Gabriel Cojocaru cu aceea a unui copac care, o vreme, pare a nu-și modifica arhitectura coroanei, dezvoltîndu-și, întărindu-și însă, nevăzute, rădăcinile. Pînă cînd, vine ”anotimpul” în care acestea vor fi hrănit îndestulător, pentru a le face mai vizibile, liniile de rezistență ale coronamentului. Este momentul în care, poetul ca și silvicultorul sau horticultorul, poate trece la ”toaletarea” arborelui său poetic. Imaginea nouă ”trădează” o renunțare la ”ramurile” poetice, considerate de critică la data apariției ”lăstarului”, ”ușor infatuate”, favorizînd expunerea la lumina lecturii hermeneutice a ”ramurilor” care s-au dovedit ”roditoare”. O simplă punere față în față a titlului primului volum, Noi, cameleonul, cu acesta, al antologiei, schimbare de sânge, sugerează deja această retragere a poetului dintr-o mască agresivă, asumată cu sarcasm ironic sub protecția unui plural al majestății, într-o impersonală, aproape smerită sine a sa redescoperită sau chiar renăscută, mai puțin spectaculară, dar mai apăsat oraculară.

Pentru a continua această prefațare pe care prietenul și fostul coleg de editură, poetul Gabriel Cojocaru mi-a oferit prilejul s-o fac la antologia lui, voi împrumuta (cu toată prudența și limitarea necesare) un concept explicativ teoretizat de criticul Virgil Podoabă: anume, experiența revelatoare. În cei cîțiva ani în care am lucrat împreună la editarea a zeci, poate sute de cărți, am putut observa o trăsătură care îl individualizează pe poet în asimilarea livrescului în propriul discurs. Pentru Gabriel Cojocaru au fost și au rămas esențiale nu numai lecturile din autori mai mult sau mai puțin ”consonanți”, dar și întîlnirile, uneori prieteniile și, în calitate de editor, editarea unor autori de care, apoi, în mod dramatic, a trebuit să se despartă  fizic, în această lume. Am să dau doar cîteva exemple: Ion Stratan (căruia i-a editat ultima antologie, prima alcătuită de autor dar care apare… postum); Simion Șuștic (pe care, după lungi insistențe și repetate amînări, îl ”debutează”, de asemenea, într-o neașteptată postumitate); Alexandru Hălmăgean (care ”cedează” greu să accepte publicarea unui adevărat volum de debut, după o primă încercare compromisă și apoi se ”retrage” și el în postumitate); la fel se petrec lucurile cu poetul, prozatorul și istoricul Marian Nicolae Tomi, cu prozatorii Gheorghe Crăciun și Alexandru Vlad (fiecare cu cîte un volum, sugerat și solicitat de editură, de eseuri critice dar și puternic îmbrăcate de un abur poetic); cu ”povestașul transilvan” Lucian Pop…  sau, în alt plan, colaborarea la  prezentarea grafică a unor cărți editate de el și prietenia cu regretatul lui (și al nostru) prieten, Emilian Nicula, graficianul „profan”, convertit la pictura de icoane și biserici, cel care avea să fie numit de presa italiană (după ce a executat pictura murală în mai multe biserici catolice din peninsulă) un „Giotto rumeno”… Toate aceste apropieri și aproprieri, urmate de dispariția autorilor au lăsat în poetul Gabriel Cojocaru urme, nu răni, ci chiar epifania poetică a ”armelor” care le-au provocat: palmele lui nu sîngerează, ci în ele chiar ”cresc cuiele” răstignirii. Fiecare despărțire generează un haos, ca după o retragere a zeilor, poetul fiind nevoit să ”se mute” periodic ”într-o altă lume”, dar aflată mereu în același ceremonial de dezintegrare. O lume ce ”nu printr-un ochi de sticlă/ci cu un ochi de metal ar/trebui privită…”.  Deși trimiterile ”bibliografice” – adesea directe, alteori sugerate -, nu lipsesc, aș spune, după Basarab Nicolescu, că avem în cazul acestei poezii de a face cu un translivresc, în care, de pildă, femeia e o creație geologică sau în care atît condamnarea la moarte cît și salvarea de la moarte pot fi ”pronunțate” în contumacie. Translivrescul este, în poezia lui Gabriel Cojocaru, un procedeu care-i permite să atașeze confesiunii personale sensul ascendent al sacrificiului întemeietor. Restabilește poetic integritatea unei ființe sfîșiate între a ”împinge iarba cu pieptul” și ”a dezlega Cerul”. O continuă tensiune antigravitațională se opune (de)căderii Lumii.

schimbare de sânge este antologia unor poeme, dar și o mărturisire autobiografică. O penitență. Sau, cum spune poetul, o ”prismă cumințită de-adevăr”. Prisma, o replică micșorată ”la scară” și translucidă a opacelor și colosalelor piramide, ne ajută să vedem, cînd cu un ochi, cînd cu altul, arareori cu amîndoi  rogvaivu’  vieții.

Dacă în unele sporturi (cum ar fi ciclismul), transfuziile de sînge proaspăt, oxigenat la sportivii aflați în cursă se pedepsește aspru, pentru un poet înnoirea sîngelui e, cel mai adesea, salutară (în sensul originar al cuvîntului).

Dar și de salutat. Ceea ce, sper, am și izbutit în aceste cîteva cuvinte pregătitoare pentru cititor. Și, pentru a nu deveni cumva prea prețios, mă voi opri aici, sprijinit pe versurile poetului Gabriel Cojocaru:

”cu priviri de peşte academic

refuz momeala din preajma năvodului.”

https://vasilegogea.wordpress.com/2017/11/23/gabriel-cojocaru-un-editor-la-ora-confesiunii-poetice/