Desăvârşirea unităţii statului român a reprezentat începutul unei noi epoci şi pentru istoriografia românească, în general, şi îndeosebi pentru cea din Transilvania. În noua conjunctură politică, istoricii români şi-au dublat eforturile pentru motivarea şi menţinerea unităţii României în faţa acţiunilor revizioniste din vest, sud şi est, iar cei maghiari, îndeosebi, pentru influenţarea opiniei publice internaţionale în vederea anulării Tratatului de la Trianon.

Literatura străină, care abordează problema minorităţilor etnice din spaţiul fostului Imperiu Austro-ungar, a fost inspirată, în majoritatea cazurilor, fie din memoriile înaintate de către reprezentanţii acestora Consiliului Ligii Naţiunilor, toate defavorabile statelor nou formate sau întregite la 1918, fie din rapoartele întocmite de către oficialii forului european, după vizite de documentare făcute în Transilvania, în mod deosebit.

Realitatea falsă, sau intenţionat deformată, care îşi găseşte locul în multe dintre aceste scrieri, este rezultatul  parţialităţii autorilor lor, care se opreau, fie la Budapesta, culegând informaţii de la autorităţile ungare, fie străbăteau Ardealul stând de vorbă numai cu reprezentanţii minoritarilor. De cele mai multe ori, cărţile acestora sunt reproducerea fidelă a clişeelor puse în circulaţie de către birourile şi agenţiile oficiilor maghiare răspândite în întreaga lume. Lipseşte din  aceste lucrări nota personală de sinceritate care să contureze o opinie proprie. Lipseşte, de asemenea, aparatul critic, atât de important pentru a se putea verifica precizia informaţiilor.[1]

Spaţiul temporal afectat unei asemenea comunicări fiind restrâns, doresc să mă opresc doar asupra unora dintre aceste lucrări, care sunt mai puţin cunoscute şi citate de către istoricii fenomenului, fie ei români, maghiari sau germani, şi a căror invocare poate servi unei istorii sincere privind perioada asupra căreia facem recurs. 

Dintre lucrările în limba maghiară, care abordează un asemenea subiect, amintim, pentru început, pe cea intitulată Metamorphosis Transylvaniae 1918-1936, aparţinând unui colectiv de 18 autori maghiari din Transilvania, care, inspirându-se din iniţiativa baronului Apor de a scrie, în 1736, o lucrare cu acest titlu, schiţau transformările survenite în viaţa politică, economică, socială şi intelectuală a maghiarilor din Transilvania în decursul celor 18 ani de după Unire.

Sentimentul care i-a inspirat pe autorii volumului amintit, aşa cum reiese din introducerea acestuia, este acela că: „după marile erori ale trecutului, venise momentul înlăturării obstacolelor care se opuneau unei sincere înţelegeri dintre românii şi maghiarii care trăiesc pe pământul transilvănean.“[2] Preocuparea izvora şi din convingerea că: „această ţară de coline este o forţă de iradiere care, dincolo de schimbările istorice şi de transformările politice, a accentuat apartenenţa comună a acestor popoare de limbi diferite care locuiesc provincia.“[3]

În capitolul privind viaţa politică, autorul acestuia aminteşte faptul că în timpul marilor transformări care au condus la Unirea de la 1 Decembrie 1918, liderii maghiarilor din Transilvania au lipsit de la datorie, unii dintre aceştia adăpostindu-se în palatele lor din Budapesta, aşteptând, alţii plecând mai târziu, fără a face nici un gest pentru apărarea populaţiei maghiare. În conjunctura disoluţiei Monarhiei austro-ungare urmată de revoluţia comunistă din martie 1919 şi proclamarea republicii sovietice la Budapesta, „maghiarii transilvăneni îşi puneau speranţe în armata română, care avansa în unităţi compacte pentru a restabili situaţia. Astfel, se explică un fapt aparent incredibil. Cetăţenii maghiari din mai multe oraşe transilvane, care au cunoscut teroarea roşie, i-au salutat pe soldaţii români ca pe eliberatorii lor (la Satu-Mare, Oradea etc.).“[4] În aceste împrejurări, continuă autorul, dacă s-ar fi găsit un conducător prevăzător pentru a da cuvântul de ordine: „Nimeni nu pleacă, toţi să depună jurământul (de fidelitate faţă de statul român - n.n.), soarta maghiarilor transilvăneni ar fi fost cu totul diferită.[5]

Referitor la evoluţia socială a maghiarimii transilvănene, demnă de reţinut este ideea că populaţia de această etnie a acceptat cu greu trecerea de la poziţia de element dominant, pe care o avea înainte de 1918, la cea de minoritate, în statul român. De fapt, arăta autorul capitolului, ea nu a fost pregătită de către oamenii săi politici să înţeleagă şi să suporte transformarea. „Această minoritate politică restrânsă (autorul se referă la elita politică maghiară - n.n.) care, înainte de război avea în propriile sale mâini întreaga putere politică şi economică, a cultivat în rândul maselor populare câteva dogme politice. Una dintre ele a fost şi supremaţia maghiară, considerată drept o lege naturală, o predestinaţie divină. Când Jászi Oszkár a atras atenţia  poporului asupra faptului că soluţionarea democratică a problemei naţionale este necesară pentru menţinerea unităţii ţării, acesta a fost închis şi considerat trădător.“[6] Aristocraţia, se scria mai departe, a devenit în scurt timp stăpâna vieţii bancare şi politice. Fără să consulte masele, ea şi-a arogat conducerea politică a maghiarilor în numele trecutului care le-a refuzat maselor muncitoare maghiare dreptul la progresul economic şi spiritual.

Autorul capitolului privind literatura maghiară din Transilvania interbelică, scria că, înainte de război, viaţa maghiarilor din această provincie se derula lent, mediocru şi fără iniţiativă, centrul cultural fiind la Budapesta. Maghiarii ardeleni se mulţumeau dacă ştiau să scrie şi să citească. Guvernele maghiare, pentru care problemele culturale din această parte a ţării nu prezentau vre-un interes deosebit, nu doreau să vadă în această provincie o viaţă spirituală specifică. Odată cu înlocuirea regimului politic, continua autorul, totul s-a schimbat. Presa a cunoscut o puternică dezvoltare, luând naştere şi o literatură maghiară cu specific transilvănean. Totodată, însă, a apărut şi „transilvanismul“ ermetic, ai cărui întemeietori se temeau să privească realitatea concretă, refugiindu-se în romantismul istoric sau în literatura  castei aristocrate. Autorul considera această cale ca fiind greşită, întrucât aristocraţia, funcţionarii şi marii proprietari reprezentau trecutul, depăşite fiind ideile şi obiceiurile care aparţineau acestei caste. În opinia acestuia, prezentul aparţinea burgheziei, micilor proprietari, salariaţilor, proletariatului etc. Prin urmare, literatura naţională maghiară din Transilvania trebuia să reflecte gândirea, obiceiurile şi problemele vitale ale acestora.[7]

Viaţa politică a maghiarilor din Transilvania unită cu România a constituit subiectul unei voluminoase lucrări scrisă de Mikó Imre şi publicată la Budapesta, în 1941.[8] Cartea analizează prezenţa minoritarilor maghiari în toate structurile vieţii politice româneşti, autorul ei fiind contemporan cu perioada pe care o analizează.[9]

În general, lucrarea prezintă cu obiectivitate devenirea politică a etnicilor maghiari din această provincie. După ce juristul maghiar afirmă, la începutul cărţii, cum că perioada pe care o investighează reprezintă o „şcoală educativă fără pereche pentru oricine ar fi pus în faţa vre-unei probleme minoritare, să afle cum nu trebue făcută politica de naţionalităţi într-o ţară cu populaţiune poliglotă", analizând reforma agrară din 1921, mărturisea că “nimeni nu poate contesta faptul că au fost ajutaţi prin efectele sale şi micii proprietari maghiari! Nu uită, însă, să reproducă dintr-o scrisoare deschisă, făcută publică prin ziarul Patria din Cluj, afirmaţia nefericită a cunoscutului istoric şi diplomat englez Robert William Seton-Watson, cunoscut şi sub pseudonimul de Scotus Viator, un mare prieten al românilor, de altfel, cum că uneori felul cum a fost pusă în practică aceasta ar fi produs „aparenţa unei răzbunări naţionale".

In ultimul capitol, tratând despre România ca Stat corporativ, autorul afirmă că în cadrele dictaturii regale li s-au asigurat maghiarilor adevăratele ,,privilegii”, încât nu erau exagerate afirmaţiile, că ei se bucurau în statul român de mai multe drepturi decât românii înşişi.

Maghiarii s-au grăbit să intre în Frontul Renaşterii Naţionale, primul care a aderat fiind Prugly László, cumnatul regentului Horthy, realizându-se, astfel, pentru întâia oară, după expresia autorului, solidarizarea deplină a maghiarimii transilvănene. În acest context „minoritatea maghiară a progresat aşa de mult, încât, după Budapesta, a devenit Bucureştiul cel mai mare oraş maghiar, săvârşindu-se aici o muncă de organizare cum nu s-a mai întâmplat niciodată. Astfel, organizarea FRN, în loc să fi prilejuit o renaştere naţională în sens românesc, a deschis largi posibilităţi pentru renaşterea minorităţii maghiare”.[10]

Despre parlamentul F. R. N.-ului, autorul scria că acesta înfăţişa „parodia parodiilor", iar membrii lui maghiari, îmbrăcaţi în uniforme albastre , deşi trebuiau să rabde ponosul impopularităţii, au fost nevoiţi să-şi asume acest rol, spre a putea smulge de la guvern tot ce era necesar pentru minoritatea maghiară.

Poziţia lui Mikó Imre, care a fost unul dintre cei consultaţi la redactarea Statutului minorităţilor, în 1938, deci persoană oficială, apropiată, de altfel, de regele Carol al II-lea,  este de apreciat şi prin prisma faptului că şi-a păstrat, într-o oarecare măsură, obiectivitatea, chiar şi atunci când a scris această carte, respectiv în condiţiile anului 1941.

Din mulţimea lucrărilor străine apărute în perioada amintită, majoritatea  favorabile Ungariei interbelice, se desprind câteva care abordează, într-o altă tonalitate şi cu alte mijloace de investigaţie, realitatea din statele succesorale cu minorităţi naţionale, etnice sau religioase.

Una dintre acestea aparţine autoarei americane Henriette M. Tichner, care a locuit în România între anii 1922-1925.[11] După ce afirmă că autorii de dinaintea sa au abordat subiecte referitoare la România, fără să cunoască limba română, Henriette M. Tichner, fostă studentă în Elveţia, Franţa, Germania, Cehoslovacia şi România, scrie că lucrarea sa este o replică dată altor cărţi cu acest subiect, ai căror autori s-au lăsat influenţaţi de punctele de vedere ale minoritarilor[12]. Pentru a-şi elabora lucrarea, autoarea a străbătut toată Transilvania, alături de reprezentanţii guvernului român.

Cartea, cunoscută sub titlul „Minorităţile din România“, a suscitat interesul presei internaţionale şi româneşti. Ziarul „Naţional Zeitung“, din Basel, de pildă, scria, în numărul din 29 octombrie 1925:

România se prezintă mai bine decât îi merge vestea /.../ Schimbarea rolurilor în Ardeal, unde, altădată, ungurii stăpâneau mai aspru decât astăzi românii, îi umple de o firească  amărăciune. Tocmai a apărut o broşură de 100 de pagini a unei americance /.../ care cunoaşte bine România. Observaţiile pe care le face asupra acestui subiect le încheie cu următoarea frază: „pot da asigurări: 1. că greutăţile, lipsurile şi abuzurile practicate în România şi care sunt rezultatul războiului, vinovat de mizeria din întreaga lume, există în toate ţările; 2.că atât majorităţile cât şi minorităţile suferă, deopotrivă, de pe urma lor, şi că nu este vorba aici de o politică de opresiune din partea guvernului român, după cum se afirmă destul de des; 3. că majorităţile şi minorităţile ar ajunge uşor la o înţelegere paşnică /.../ dacă conducătorii minoritari nu s-ar lăsa prea mult influenţaţi de inspiraţii din afară“.[13]

O altă lucrare, de data aceasta scrisă din perspectivă mai amplă, aparţine englezului C.A. (Carlile Aylmer) Macartney, o personalitate cu o reputaţie incontestabilă în literatura dedicată fostei Monarhii Austro-ungare şi a minorităţilor etnice din Europa interbelică.[14] Apărută sub auspiciile Institutului  Regal pentru Afaceri Internaţionale, cartea are ca obiect de studiu Tratatul de la Trianon şi consecinţele sale pentru geografia politică a părţii orientale şi sud-est europene.

În urma unei călătorii de documentare prin noile state naţionale, C. A. Macartney prezintă, în linii generale, şi situaţia minorităţilor din Transilvania (p. 291-330); mai întâi condiţiile politice care le-au fost asigurate, cât şi raporturile acestora cu organele administraţiei româneşti, apoi problemele culturale şi religioase, îndeosebi situaţia şcolilor minoritare, iar spre sfârşit, un tablou al situaţiei lor economice şi sociale. Cu toate că simpatiza cu revizionismul ungar, autorul formulează un set de concluzii care s-au confirmat în urma unor studii mai amănunţite. Astfel, el constată că: 1. statul român s-a arătat într-o mare măsură generos cu funcţionarii maghiari pe care i-a moştenit în noile provincii; 2. niciodată folosirea limbilor minoritare nu a fost împiedicată în relaţiile dintre particulari; 3. minorităţile întâmpinau foarte puţine dificultăţi din punct de vedere religios; 4. bisericile minoritare erau mai bogate decât cele româneşti; 5. cifrele bugetelor arătau că, efectiv, Biserica ortodoxă a primit subvenţii mai mici, pe cap de credincios, decât bisericile minoritare; 6. statul român a admis, de bună voie, sistemul şcolilor confesionale, le-a extins în teritoriile alipite şi le-a acordat libertăţi relativ numeroase; 7. situaţia culturală a germanilor din România a fost  mult mai înfloritoare decât în timpul regimului maghiar; 8. România avea o lege a presei  extraordinar de liberală, care făcea un contrast foarte favorabil cu cea care exista în Transilvania înainte de război; maghiarii şi germanii beneficiau de un număr considerabil de periodice, dintre care, cea mai mare parte, fuseseră fondate după Unirea din 1918; 9. România a fost cea mai generoasă dintre toate statele succesorale pentru că a permis difuzarea literaturii maghiare pe teritoriul său, absorbind, în medie, 50% din operele literare exportate de Ungaria; 10. în ceea ce priveşte aplicarea reformei agrare, nu s-a făcut nici o deosebire între proprietarii maghiari şi cei români şi, în general, România a perseverat în principiul raţional de a rezerva pământul pentru populaţiile locale; 11. structura socială şi politică a Transilvaniei a fost mai democratică decât cea din Ungaria.[15]

 

 

 

Hungarian and foreign historians about the situation of ethnic minorities in Romania interwar

 

-summary-

 

The author presents several works of literature addressing  the ethnic minority regime in interwar Romania, with special reference to those presented in an objective situation

 

 

[1]Vezi, de exemplu, în acest sens, Aldo Dami, Les nouveaux martyrs. Destin des minorités, Paris, 1937; Robert Gower, The Hungarian minorities in the Succession States, London, 1937; Lilio Cialdo, La Transilvania. Aspetti diplomatici e politici, Milano, Instituto per gli studi di politica internationale, 1940.

[2]Metamorphosis Transylvaniae 1918-1936, Cluj, Ed. Uj Transylvania, 1937, p. 5.

[3]Ibidem, p. 6.

[4]Ibidem, p. 7-8.

[5]Ibidem, p. 9.

[6]Ibidem, p. 16.

[7]Vezi şi recenzia semnată de I. Moga în “Revue de Transylvanie”, IV, nr. 1-2, 1938, p. 156-161.

 [8]Mikó Imre, Huszonkét év. Az Erdélyi Magyarság Politikai Története. 1918 December 1-töl- 1940 Augusztus 30- ig, A Studium kiadása, Budapest, 1941.

[9]Vezi şi recenzia lui Ioan Lupaş, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională, 1943-1944, p, 533-537.

[10]Mikó Imre, ibidem, p. 247; vezi şi Gheorghe Hristodol, ibidem, p. 113.

[11]Henriette M. Tichner, Roumania and her religious minorities, Beacon Press of Boston, 1925.

[12] Lucrarea la care face referinţă scriitoarea americană este, de fapt, raportul întocmit de o comisie americană pentru drepturile minorităţilor religioase, condusă Beach W. Silvester, care, în vara anului 1924, a vizitat Transilvania. Raportul a fost încredinţat spre publicare lui Cornish C. Louis, care, la rândul său, a făcut parte din această comisie.

[13]Vezi în acest sens şi „Viitorul Mureşului“, Târgu-Mureş, 15 noiembrie 1925.

[14]C.A. Macartney, Hungary and her successors, 1919-1937, London, 1937.

[15]Vezi şi recenzia făcută de Silviu Dragomir în „Revue de Transylvanie”, Cluj, 1938, nr. 1-2, p. 90-98.