Un câmp

Te implor, dă-mi secunda care nu are genunchi,
nici istovire, nici slavă, nici gesturi de cădere!

Înainte îmi ședeau la-ndemână nişte faetoane lustruite de timp,
unde morţile celorlalţi aveau dinţii mici şi râdeau cu măsură,


unde moartea mea le venea prea mare şi ei se simţeau prea strâmţi
în morţile lor semeţe.

Dacă razi cu o mână oraşele, rămâne un câmp,
dacă razi cu cealaltă lumea, rămâne un câmp.

Iar, dacă-l îmbrăţişezi cu amândouă
pe cel care-a făcut toate acestea,
rămâne un câmp.

Înţelegi acum de ce te iubesc eu cu amândouă mâinile?

Pentru că, dacă Dumnezeu nu e iubire,
o să rămână ne-mbrăţişat.


Nu-i nimic                   

Dimineţi când simt mâna care se lasă.
Eu mă bărbieresc şi ea se lasă
trecând prin lamă şi nu curge sânge,
nu curge nimic,
doar eu mă-ntâmplu

şi mă topesc de fericire sub mâna somnoroasă,
care cade peste tăişuri
şi nu-i nimic.

Nefericirea este parcul
unde mâinile noastre merg
cu picioarele.


Isihie urbană

Am întâlnit pe lume iubiri
unde chiar sfintele se sfiau să deretice,
când se ivea de ziuă,
îngerii îţi măturau sânii de oraş.

Cine ar avea tupeul să spună
că e noapte sau dimineaţă?



Mesajul pierdut


Mi-ai lăsat vraişte inima ta, cu ferestre ţăndări, uşi date la perete,
cu gâze buimace în lumină, cu o nuntă urcându-ţi pe gleznă.
Dar eu, bietul, ce să fac cu ea, dacă trăiesc după colţuri?

Şi mi-am zis: las-o acolo să bată, iar eu să fiu aproape de colţ.
Şi i-am închis ferestrele, i-am zăvorât uşile,
le-am mai dăruit efemeridelor încă o zi dintr-ale mele,
nunţii-încă o gleznă, încă o nuntă, încă o moarte.

Pentru oameni colțul e foarte simplu:
de-acolo se poate iubi şi se poate ucide la fel.

Şi ce să fac eu cu inima ei
decât să calc mai senin prin noroaie?

Unde s-o las şi cui s-o las, ca să rămână a mea?

Numai pe fundul mării e bine, cu epavele,
e-ntuneric, şi frig, şi peşti carnivori.

Ce să fac eu cu inima ta?

Aerul din orgi nu are nevoie decât de tine,
dacă te vei întâlni cu Dumnezeu, transmite-i salutări
şi spune-i că suntem aici, aşa cum ne-a lăsat,
puţin mai fericiţi decât la naştere. Puţin, amândoi.

Şi cu inima dumitale ce să fac?

O s-o ţin pe vârful degetelor, mult deasupra capului,
deasupra pieţelor, deasupra oraşelor prin care trec,
deasupra destinelor şi chiar deasupra păsărilor.

Aceasta ne va salva: sunt oameni care nu iubesc femei,
ci femeile lor. Din acele femei iese numai primăvară
şi acei bărbaţi rodesc numai pe măsura lor.

Dar eu ce să fac eu cu inima comună?
O să mi-o pun în călcâi, ca să aibă strivire şi nedumerire
de nunţi.

Să nu mă mai lase să zbor, dacă sunt greu,
să crape călcâiul şi să se mute în dintele cu care-ţi muşc sânul,
cu care-ţi mângâi tâmpla, cu care te sfârtec când pleci,
cu care te-aduc înapoi, să te sfârtec iar ,
să te pun în loc de mine, de tine însăţi,
dar nu în loc de noi.

Rămâne o mirare în inima ta și a mea:
cât se dumireşte placenta că e o rădăcină?

De fapt, ce să fac eu cu locul inimilor noastre
rămas pustiu, fiindcă ni le purtăm amândoi
către locurile inimilor noastre
şi ce să fac eu azi, acum, aici, între blocuri, între câini,
 
femeia mea, cu inima ta?

Scriu cu toți mieii
pe care-i duc la tăiere
și ei se bucură.




A mai muritcineva în oraș?

Uneori părem o pădure ce iese din asfalt,
printre cuburi cu destine ştiute de la naştere.
Câteodată vin morţii să ne ajute să părem vii.
 
Irisul unui amărât a văzut asta cândva:
în palma lui întinsă tu făceai piruete
şi-ţi lăstăreau pe buze lemne de foc.

Pădurile ne învaţă ce este liniştea de sub frunte,
apoi îşi întind asfalturi cu păsări cântătoare
cu tot.

Oraşele se năruiesc din cauză că nu devin,
ele au destinele în genunchi ale târfelor
pe care le poartă la subsori.

Niciodată nebunii nu întreabă dacă a mai murit cineva,
însă numai ei pot vedea când venim de sub oraş
cu bucăţi de bitum pe pleoape, ca şi cum am dormi.

Nebunii nu se au decât pe ei
şi pe cei care măcar par
că visează.

Multe oraşe trăiesc fără să ştie:
au murit de mult, iar noi le ţinem loc de umbră
cu vietăţile noastre cântătoare.


Doamnelor şi domnilor, în nefericirea voastră,
puteţi să juraţi că nu aţi simţit
cum mâinile noastre fericite ies la răstimpuri,
să vă şteargă pantofii
cu frunze?


Revoluția continuă

Fiecare cuvânt are gât.
Printr-însul înţelesul respiră,
se hrăneşte şi se exprimă.

Fiţi atenţi, Robespierii mei,
la gâtul cuvintelor!


Inutili de noi

Cât de important e că suntem calzi,
când ne prelingem pe străzile de sânge
ale propriei existenţe?
Să nu ne mai plângem că nu primim înapoi!

Noi suntem aceia care nu avem nevoie de noi,
noi ne tragem în tâmplă, ca pe nişte perne,
epocile de gheaţă!



Și ce?

Şi dac-am rămas copii, ce?
Câtă bucurie o să aibă moartea?


Nu de veşnicia ei mă tem,
ci de veşnicia ei care iartă.


Corecție fizică

Îţi e somn, doamnă!
Legea lui Arhimede e falsă.

Niciodată, când păşesc prin beznă, egretele
nu dislocă un spaţiu egal
cu propriul picior.



Cucerirea Ierusalimului

Dacă ar fi fost să fim întregi,
întreg ar fi fost adevărul,
fără ca noi să ne gândim la asta,
cu un fel de panică a gândirii.

Nu ştiu încă dacă adevărul este alcătuit din drame,
dar, sigur, tragedia are adevărul surâsului.

Nu în laşităţile imperiilor,
ci în iubire trebuie să intrăm
cu arme.


Gramatici simple

Dimineţile, când ne izbim frunţile de câmp, vina cui e?

A visului prin care trec dropii, a visului fără oameni?
În fond, unde s-ar termina şi unde ar începe lumea
dacă vinurile noastre n-ar visa?

În fond, unde suntem noi toţi faţă de aceste întrebări simple,
propoziţii cu subiectul inclus?

Cât ne vom mai ascunde după predicate?

Cât timp vom mai mişca lumea după verbe ajutătoare?

Căci în noi sunt un substantiv şi un verb care ne confirmă.
Nimeni nu va şti vreodată dacă verbul acela
se conjugă înăuntrul sau în afara substantivului.

Mântuirea vine când predicatul ţi se conjugă în substantiv,
fără să devină subiect.

Rataţii istoriei sunt nişte nume

predicative.








Trecutul continuu

Alteori cred în gramatici: ştiam
că-mi eşti doar trecutul continuu.

Mie, bietul, cine să-mi spună şi mie, doamnă,
despre substantivele-predicat
sau despre părţile tale nominale,
care se acordă la timp
cu a deveni, a fi, a fi fost,
a fi fiind?

A fi fost fiind.

Tu ai fluturarea de steag a oamenilor
ce susţin că fac dragoste
cu predicate compuse.

Iar eu îţi spun că destinele sunt verbe
cu persoană, cu adăugare, cu buzunare,
dar niciodată cu frunte.

Verbele duc fără-habarul
nici al substantivelor,
nici al adjectivelor
în starea de abdicare.



   
Cu pinioane şi lanţuri

Poveştile de iubire sunt ca un ins pe bicicletă,
care a plecat prin oraş fără gânduri
şi s-a trezit că bea apa mării.

Îngerii şi poştaşii au roţi.

Spiţele mele trecând printre spiţele tale,
Doamnă, ce poveste cu pinioane şi lanţuri,
cu sonerii şi ghidoane, ce poveste!

Într-o zi, o să-ţi bată la geam un peşte
purtător de scrisoare.

Vei afla că mă aşteptai într-un acvariu.


Ignifugarul


Timp cu gheare până la inima ta,
unde clipesc des şi te-aştept.

Puţini pricep că femeile sunt case-n flăcări
din care n-ai voie să fugi.









Alo!, doamnă, se-aude?


Ca să afli şi tu, ultima, că te iubesc,
te-aş iubi într-o cabină telefonică,
apoi aş dansa acolo, lângă tine,

fără să-mi pese dacă am sunat pe cineva,
dacă m-a chemat cineva

sau dacă, într-adevăr,
afară plouă,
 
dacă ploaia stă.



Levitație

Ce frumoşi suntem,
când ne purtăm pe braţe
în acelaşi timp!



Crimă cu de-a binelea                  

Mai ştii zvonul de vrăbii din respirarea fiarelor
adormite la pândă? Ca o felină cu aripi,
se-apropie de pasărea cu dinţi!

Aşa vine mirarea că suntem singuri.

Ucidem cu de-a binelea
abia când punem în raft
iubirea,
ca pe-o vinovăţie cu cotor.

Taci,

asurzitor se crapă de ziuă.



Mai întâi frunţile

Eşti, ca un fel de-a-mi fi părinte.
Ce stă-ntre noi, doamnă, nu are picioare,
ci este un fel de-a fi la jumătate.

Noi suntem atenţi; este un fel al întunericului
de-a intra în oameni.

E o fetiţă într-o copaie, un câmp în amurg,
deasupra soarele şi tatăl ei ivindu-se din umbre.

Întotdeuna, Dumnezeu călăreşte umbra tatălui.

Întotdeauna, după noi vine potopul de viaţă
care nu ne recunoaşte.
Întotdeauna din sicrie
se ridică mai întâi frunţile.

Iată de ce nu avem nici prunci, nici trecut:
viaţa e timpul pe care îl petrecem
privind în palme.




De ce nu putem muri

Doar cei care trăiesc au viziunea pământului,
moartea e totdeauna sus,
mormintele sunt în cer.

Deci să nu te miri, femeie, dacă uneori plouă
cu oasele frunţii. Suntem mici în lume
fiindcă nimeni nu ştie că lumea este deasupra.

Când naşti, dai afară pământul din tine,
ca să devină aer.

Sinele nostru profund
are rădăcini în copii.

Ei vin aici să ne povestească.

Trăim povestiţi de pruncii care stau să vină
şi distilaţi de pietre.

Din pricina asta, uneori,
nu putem muri.

Când murim, avem senzaţia
că nu suntem singuri.

Din pricina asta fericirea
vine mereu ca o lopată de pământ.






A fi gotic

Femeie, într-o lume de fluturi în genunchi.

Ei bat
şi ni se pare
c-avem aer proaspăt.

Între timp, oamenii
fac lumea
în care trăim.

Ne plictisim cu vulturii pe umeri
dar ochii noştri oare suportă
munţi dedesubt?

Între munţi, orgile
ţin păsările deasupra.

A fi gotic înseamnă
să refuzi câinii.


Morţile noastre, surori

Va veni lumea la noi şi-o să ne roage să ucidem.
O să vină moartea la noi, în genunchi, pe cioburi,
şi-o să ne roage să dăm viaţă.

O să venim noi la noi şi nimeni n-o să-şi dea seama
că între ei şi noi
a mai trecut ceva timp.

Şi-o să murim cu morţile noastre împotrivă!

Până atunci o să trăim cu morţile noastre,
ca nişte surori.

Or să aibă grijă să fie aşa,
or să ne sune
când ne mor părinţii.

Or să fie surorile triste de deasupra noastră.

Noi nu ne avem decât pe noi!

Dacă tu nu eşti acolo, cine o să pună
mâna mea peste mână?


Atletul care mănâncă stupori

E frig, l-aș opri pe alergător,  
să-i dau de-o mentă,

dar mi-e frică,
mi-e tare frică

de Dumnezeu.

Noi nu am venit către nimic.

Nici unul, nici altul.

Noi suntem cei care am căzut,
ca un var nou
peste fiecare în parte,

și am făcut o casă.

Casa șade-ntr-un mort,
din care a-nviat întreg cimitirul
și din care Dumnezeu a fugit cu-n artist,

dar mă roagă să-L las
măcar o duminică să-și ungă și El mâna
cu liturghia concretă
a sânului tău,

cum fac eu,

în fiecare duminică.


Moarte rujată în pripă

În prostia noastră de-a crede
că pământul e rotund
stă tristețea cubului.

Niciodată noi n-am iubit de la un capăt anume.
Doar ne-am oprit buimaci în iubire,
la intersecția dintre a crede că suntem cumva,
fiind altfel.

Și ne-am unduit în linii curbe,
crezând că dansăm,
că dansăm începutul lumii
sau exodul, sau așezarea.

Într-o inimă curată de om nu încap cercuri:
ea este alcătuită din unghiuri.

Omul vertical are mâna stângă
Croită din segmente de dreaptă
și picioarele dintr-o înduioșare
a geometriei,
la capătul unui drum
care nu începe.

A crede în cerc este un fel de-a fi sigur
că te vei întoarce la tine,
vechiul.

Dar, știi, cum arată
o întoarcere în cub,
o revenire în linii?

Îți jur:
ca răstignirea pe scris,
ce aduce odihna puiului de om,

ca pomenirea mea cu tine,
plină de-nțelesuri bătute în cuie.

Fii atentă la tablă!

Dacă avem două drepte paralele
care se intersectează la infinit,
ele vor face, cu timpul,
o cruce.

Un bărbat nu se întâlnește cu o femeie!

Ei doi se încrucișeză.

Iar, la încrucișarea dintre un bărbat și o femeie,
nu iubire este,
nici nemurire.

Ci, pur și simplu, un segment de dreaptă,
intrat cu capul într-un segment de stângă.

Punem egal:
șansa vieții de apoi,
pentru care nu s-au inventat marșariere,
adică privitul în apoi.

Trăim alături de cerc,
ca lângă semnul morții,
și în sferă - ca-n anularea ei
prin multiplicare de cerc.

În rest, aerul din piept ne mimează respirarea,
clipa de clipă lucrează
la minciuna metronomului,
care pare că te întoarce la tine.

Definitivă și rujată în pripă
este moartea în cerc,
dacă ne-am întoarce la aceiași noi.

Moartea are imaginație!

De câte ori, s-a întors ea până acum,
acasă,
de sărbători?

Dânsa știe numai să ne poarte
de mâna stângă,
alcătuită din segmente de dreaptă,
până la pomul de Crăciun.

În pachetele cu funde ne pândește
o sală de Judecată
plină cu surprize.

Toate înmormântările se fac în centrul cercului.

Ai văzut tu vreodată, un cimitir curbat
după voința cuiva de-a muri?