Din Maramureș până-n Bucovina

                                             Am citit cândva
                                           că florile de colț
                                           plâng rar sau niciodată
                                          ca-ntr-o fereastră de sub munte,
                                          ascunsă și uitată...
                                           Și în biserica interioară
                                         prin Constelația luminii,


                                         cântă poem fără hotare
                                         de ieri,de astăzi și de mâine...
                                           Iar la întoarcerea spre casă
                                         în locu-n care ne vorbește Dumnezeu,
                                         sub cerul meu din cerul tău,
                                         se-aude o vioară
                                         cum pipăie și ține
                                         o moarte ascunsă
                                         în struna cea de mâine...
                                          Și-ngenuncheați de-un Maramureș
                                         doar al lumii,
                                         sub Clopotele Învierii,
                                         ne strigă gol pământul,
                                         pe marginea răbdării...
                                          Îmbrățișați fără de trup
                                        lângă un cimitir la Cernăuți,
                                        plângem de teama lunii mai
                                        și a iubirii ,care nu s-a spus...

                                                                                                                      





                                                                  În Memoria Durerii
 În închisoarea de la Sighet
pereţii cu osânde-s scrijeliţi                                                                                                                                                                                                                                      și rănile mi-au zugrăvit                                                                                                           cărarea până la sfârșit…
 Mă ridic moarte-n faţa ta                                                                                                           să mă rog pe gratii…
 Că în biserica din satul meu
sunt viu fără de loc şi mort pe jumătate.

  Uitat e gustul mărului de-acasă
 și sunt umilul agoniei
 când nopți și zile toate-mi cer
 și vamă grea, dar și simbrie
 din măduva ce se topește-n mine.

   Sunt plin de boli în talpă și la mână,
  curând mă sting din viață fără nicio vină                                                                                                                                    
  și martore-mi stau cuiele bătrâne
  ce-au început să ruginească-n mine.

    Averea mea e sângele rămas
   și sacră-mi pare Rugăciunea
   ce stă ascunsă după al meu glas
   adulmecând aromă cu miros de pâine.

     Când nu mai pot sta în picioare
    vin cei care îmi pun zăbrele,
    puteți să-mi ardeți zdreanța de pe mine,
    dar nu și gândurile mele!

     

      Coboară, Doamne, ploaie cu potop,
     să nu m-audă cei ce-mi stau la ușă
     când strig nevinovat întruna
     ţării miresei mele şi conştiinţei
că toate-s prinse într-un trup
îngenuncheat eu le-am jurat credinţă.                                            
  Mă-ntreb sleit în așteptare,
 de câte ori un om poate muri
 și câte primăveri și câte toamne
 îmi cere viața pentru a mă spovedi?
  Atâta cât cocoșii mai cântă de trei ori
 am să mă-ncred în mine că nu sunt muritor.

   Mă sting răpus când piere și speranța
  și până ce mai am credință
  să fie cum nu va fi alta,
  memoria-n durere-i prinsă
  de sora ei îngemănată
  ce-şi spune simplu Suferinţă.
 Să nu uitați să-mi scoateți la lumina zilei
crucea cât acul ,ascunsă-n rogojină,
că ea mi-a fost batistă noaptea                                                                                                     
şi singura ce mi-a purtat de grijă.
 Să știți de cei din groapa cea comună,
nu sunt săraci că n-au fost îngropați                         
cu onor,drapel şi jerbele din flori…
Ei sunt sărmani cu inima română
ce-au vrut s-atingă un cer comun
să ni-l dea-n dar prin jertfa lor.

Mi-aplec genunchii-n fața ta
sfântă țărână plâng ,și-ascult…
 În Cimitirul cel sărac,
eroii noștri s-au mutat demult
și-au ridicat scara la cer
 Dalbă-i floarea cea de  măr.

       

 Crăișorul Munților

            În ţara Ardealului
           trece Craiul Munților
           din Avrig până la Blaj
           trece Iancu supărat,
           codrii cei bătrâni s-apleacă
           să-i facă loc ca să treacă
           cu fluierul din șerpar
           zice numai de amar,
           plânge și vița de vie
           și florile din câmpie.
            Preoții se roagă tare
           de la nord până la mare,
            pentru Ardeal, pentru dreptate
            Iancu nu se dă de-o parte,
            strigă tare românește
            că românul nu cerșește
            și de-i plin cu suferință
           tot moare pentru credință.
                                                                     



Lună plină

Lună luniță
surâs de durere
când te-nclini pe stele
lasă-te-n cosiță
să mă-ntrec cu ele.
Mă-ntrebi de cu seară
dacă-s iarbă verde,
albastră neamară
pentru cel ce vede.
Tu ești curioasă
cu ochii-n fereastră
cu păr de-ntuneric
în ie albastră
păzești ca un sfeșnic
așteptând mireasă…
Minune puțină
vreau să rămâi plină
pe noapte și vânt
ca a mea inimă
pe cer și pământ
cu cheile-n mână.
Și mirosul serii dulci
l-ai lăsat în coji de nuci
mai spre dimineață
să te ia soarele-n brață
ca să te topească.





Ispita

De-aș prinde dorul
i-aș tăia aripile
și cu pedeapsă
l-aș ispiti să bea...






Dor etern

Să mai trec odată pragul
zilei ce se-ntoarce mâine
văd urma bătrânei mame
cum se uită după mine.
Mi se pare că icoana
e în amintiri deșarte
prin fereastra ce se uită
după mine de departe.
O femeie toarce-n negru
fir de lână răsucită
aud coasa cum cosește
din tăiș nu se oprește.
Va mai trece înc-o vreme
și-am să plec de-atâta bine
casa mea am să mi-o fac
maică dragă lângă tine.
Clopote din turla-naltă
prind câte-un fior prelung
sparg văzduhul , strâng durerea
inimii din lemn de rug.
Fiecare dintre noi
are acolo în grădină
cel puțin un cunoscut
căruia să-i dea lumină.
Câte-un dor stă-nchis în piept
deacum sau mai demult
dorul tot așa se cheamă
lacrima-i din el născut.


Dor ,doruțule

Să treacă noaptea dulcie
și de mâine îți pun prag
dor, doruțule
nu vreau să mă spele ploaia
când cenușă mă despart.
Să m-arunc înălțată
în crengile primăverii
măr ,măruțule
vieții să-i fac reverențe
să-i spun bună ziua serii.
Umbra cea de sub perdea
stă să meargă nicăieri
nor, noruțule
să-mi pot face pod albastru
călimară arunc spre cer.
Când mă uit spre dimineață
dor născut din dor ce-i dus
drag ,drăguțule
vreau să pot schimba cuvântul
într-un dor ce nu s-a spus.




Pe sărite

Acest poem nu-i pentru oricine
când gândurile omului
sunt în neputință
de a le căuta în cuvinte,
asemenea poamelor împărătești...




Am mai ascuns

Am mai ascuns
o zi în poală
prin cuvinte
ce nu-s dezlegate
și tac în ochii mei
clipe de astă vară
sub umărul stâng
am o piatră de moară
căreia nu-i găsesc o culoare,
dar o simt
curgând noaptea
numărând mărgăritare
picătură cu picătură
ca pe toată beția lumii
și te strig să le iei…

Când luna doarme în neștire
prinsă pe rochia de voal subțire
sub tălpile mele
prin amintirile ei...



 Crucea

    M-am pus de cu seară
s-aud cum susură norii
atinşi de stelele uitate
din carul cu boii
ce treceau bătrâni
către noapte.
 Pe-a cărării
frunză de toamnă,
o fadă şi târzie doamnă
prinsă-n caravane
cu juguri de oţel,
trâgând pe cerul
tău şi-al meu,
sculptată
o cruce din lemn
ce se opreşte-n cer.