PERSONAJE:
- VOCI PRINCIPALE:  * Berthelot, general * Godeaux - bucătar * Paul Rollet - ordonanţă * Averescu - general * Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg şi Gotha - mare prinţesă a Marii Britanii şi Irlandei, fiind nepoata reginei Victoria, regina României *  Grădişteanu - senator   - VOCI SECUNDARE: * Foch, general * Mathilde * Monsieur Coton * Căpitan Pirounet * Tartelin * Nanette * Ţăţica * Moş Miluţă * Căpitan Costescu
* Ziaristul * Gazetarul
* Alte voci

       PROLOG Rumoare: se aude un grup conversând amestecat şi muzică de paradă militară, mai estompată. MATHILDE: Vaaai, dar aici e ca la război! Oamenii ăştia te strivesc, nu alta! MONSIEUR COTON: Mon Dieu, da´, la parada de 14 Iulie sunt întotdeauna mai mulţi decât au fost la război! Mai ales acu´, că s-a isprăvit. MATHILDE: Mai întâi să ne daţi voi, bărbaţii, drept de sufragiu, nu de sufragerie, da?, apoi să ne împiedicaţi voi să ne bucurăm şi noi de victorii! Vot şi pentru femei, da?! Sufragiu universal! TARTELIN: Nu vorbea de dumneata, cumnată, da´ uită-te câţi dintre cei din tribune şi-au luat un aer atât de demn, de parcă ar fi  ţinut în mână măcar un făcăleţ pe timpul războiului! Mais voila: în 1918 erau încă „bolnavi” de moarte, iar acu´ s-au şi vindecat - într-un singur an! De aia eu respect numa´ şi numa´ uniforma! Mulţi foşti soldaţi, cu un singur braţ, fără picioare, cerşesc azi în faţă la Grădina Luxembourg, da´ nici nu trebuie să-i vedem aci, să nu ne strice, vorba ceia, bucuria victoriei!

TARTELIN: Lasă, Marcel, să nu te pui iar cu careva! Ştii c-ai mai luat-o! Doamnă, măcar dumneata vezi? Ia zi mai bine: vezi ceva de la dumneata d-acolo? MATHILDE: Nu prea, Tartelin prietene, că, la dracu´,  e unu´ ´nalt chiar în faţa mea. Şi prea sus, şi cu chipiu înalt de mare ofiţer! Nimic nu văd de el, mon cher Antoine! MONSIEUR COTTON: Taci, domnişoară Mathilde, e generalul!  MATHILDE: Care general, monsieur Cotton? Că aci e plin de generali, ca peşteoaica dă icre! TARTELIN: Cum care general? Berhelot! (bucurie) „Papa Berthelot” vezi bine! General dă general adecă, cum s-ar zice – nu vezi că şi ăia cu epoleţi mari îi cam mâncă din palmă? Nu că n-ar fi dumnealui  băiat bun, da´ ştiu că-i cunoaşte lumea şi dă frică! MONSIEUR COTTON: Henri Mathias Berthelot, general. Englezii l-au făcut Sir, aud că şi românii ăia l-au numit cetăţean. De onoare… MATHILDE: Te cam dai mare conaisseur, chere dom´ Toto! Parcă nu citim şi noi  gazetele, că crez´ că noi n-om fi ştiind carte… ROLLET: E cel mai înalt bărbat pe care să-l fi văzut eu vreodată la Paris sau aiurea şi oamenii înalţi se impun fără să ridice tonul, numai din sprinceană, numai zburlind musteţile. Ei, eu l-am cunoscut bine, prin vara lui ´914, chiar pe Marna, am servit binişor sub comanda dumnealui şi m-am tot ţinut în urmă sa: a fost Şeful Statului Major al domnului mareşal Joffre pe frontul de Vest. Şi a dat Dumnezeu să scăpăm cu viaţă amândoi – 250.000 francezi au căzut numai în bătăliile de pe Marna!… MATHILDE: Şi ălălalt cine-i, ha?  ROLLET: Celălalt de lângă dânsul, e chiar generalul Foch. Dar altul mai impozant, mai uriaş ca „papa” Berthelot n-ai să vezi! Dar pe cât de uriaş, pe atât e de bun la suflet! MONSIEUR COTTON: Monsieur Paul, ce noroc ai avut! Chiar ai luptat lângă domnul general Berthelot? ROLLET: Ei, mă rog… I-am fost… ordonanţă. Dar m-a respectat, e un om fin, de familie... (încet) Ştiţi, eu am notat aunci… într-un jurnal. Cândva… Zumzet de voci, simţim că s-a schimbat grupul. CĂPITAN PIROUNET(şoaptă): Poftiţi, poftiţi! Domnilor, faceţi loc ! Domnii colonei, la domnii colonei, domnii maiori, la maiori… Monsieur le general, s´il vous plaît… Excelenţa Voastră, vă rog, vă rog rogu-vă, poftiţi aici, chiar lângă domnul general Foch. Aici este locul dumneavoastră. BERTHELOT (şoaptă, agasat): Ia nu-mi spune mie unde mi-e locul şi unde nu mi-e şi pe unde să stau! Văd bine şi de aici! CĂPITAN PIROUNET: Dar de acolo, domnule general Berthelot, excelenţă, nu vor putea vedea. ştiţi, de… escuse-moi, nu vor putea vedea nimic de capul dumneavoastră…Sunteţi cu un cap mai înalt… BERTHELOR:  Ei, nu mai spune, căpitane Pirounet! (râde) Şi să ţin adică… capul plecat? Nu l-am ţinut niciodată plecat mai mult decât trebuie… şi doar când am sărutat mâna unei doamne distinse. Bine, bine, pardon atunce, pardone-moi… Ei, Foch, cică-i musai să stăm iar alături, ca odinioară… NANETTE: Da´ cine e domnu´ ăsta mare?  TARTELIN (şoaptă): E chiar domnul general Berthelot, eroul de pe Marna! Pe urmă l-au luat din Franţa şi l-au dus… l-au trimis… nu ştiu, pe unde-a înţărcat Sarsăilă copiii, pe unde se termină Dunărea… MATHILDE: Aha… Şi ce ochi albaştri mai are!
TARTELIN : Parc-ai mei, căprui, ce cusur au ?! FOCH: A, dumneata erai, generale… Pofeşte Henri, pofteşte-ne alături! BERTHELOT: Mon general… FOCH: Mon general… Dar ce se întâmplă, Berthelot? Nu prea pari să te bucuri de ziua asta. Doar este chiar ziua victoriei, bătrâne, uite cum mai trec regimentele noastre! BERHELOT: Ei… A… murit bietul Godeaux… FOCH: Îmi pare rău. Din ce regiment era?… A… stai, acesta nu era… bucătarul dumitale? BERTHELOT: Ba da. L-am avut peste tot! Parcă aş fi pierdut acum o companie întreagă în luptă, nu un singur om! Mde, noi, celibatarii, ne ataşăm de oamenii noştri… MATHILDE: Uitaţi-vă şi ce pas au! Şi ce tineri! Pariez că mulţi nici nu sunt încă foarte căsătoriţi…  Ăştia or fi din Paris, ori de la ţară? Sau… din altă ţară? Or fi… belgieni? MONSIEUR COTTON: Mda, au ceva diferit… Mai sălbatec… Or fi algerieni? MATHILDE: Nu vezi că-s şi blonzi printre ei?  BERTHELOT: Căscaţi ochii, domnilor, ăştia vin de departe! De la Dunăre vin! Au ţinut acolo pe nemţi, să nu calce încoace prea mulţi! Am fost împreună, pe mulţi îi cunosc după nume… TARTELIN: Ne scuzaţi, domnule, ne puteţi lumina din ce armată sunt aceştia care tocmai trec? Or fi normanzi? Sau belgieni? BETRHELOT: Ca şi francezi, domnişoară sau doamnă ! Să vedeţi cum au făcut şi nemţălăii ochii cât cepele când au dat chiar peste ei chiar acolo, în tranşeele pe care le credeau pustii!  Câteva companii ruseşti tocmai trădaseră cauza, ca şi altele înainte, şi-o şterseseră de pe front, iar românii aceştia, care tocmai trec acum, au acoperit imediat şi poziţiile lor. Iar acei boche de nemţi au crezut că românii sunt francezi, că au un coşmar, şi-au fugit înapoi! Iar românul, se zice că are zvâc la baionetă! La Mărăşeşti – nu ştii dumneata unde este asta, dar vei afla! – românii ăştia au contraatacat, la baionetă, ca la Verdun! Ca nişte diavoli au fost, ştiau că vor muri! Şi unii, mulţi, au şi căzut acolo! Au înaintat spre mitralierele germane numai în cămăşi, ca să „zboare” mai uşor spre moarte! Cinci, numai cinci divizii româneşti, aproape cu mâinile goale, au ţinut piept cu unsprezece divizii germane înarmate! În loc să tragă gloanţele pe care nu le aveau, gloanţele au fost ei, terminaţi în vârf de baionetă !  “Pe aici nu se trece” – a spus atunci generalul Eremia Grigorescu, românii se mândresc cu asta!  FOCH: Mda, dar… asta sună ca şi al nostru... „On ne passe pas!”- "Nu se mai trece!",  asta a spus-o Pétain, salvatorul Verdunului! BERTHELOT: Ba a spus-o Nivelle, dar la Mărăşeşti au şi făcut-o! Dar, indiferent dacă a spus-o sau n-a spus-o, dragul nostru  Henri Philippe Benoni Omer Joseph Pétain va rămâne oricum în Istorie, dacă îşi va păstra decenţa... (încet) . Se  spune că... atunci, chiar înainte de bătălia Verdunului, l-ar fi adus pe front direct din casa metresei. Ei, două victorii una după alta sunt cam mult pentru orice bărbat... Dar să nu fim invidioşi pe virilitatea sa, de la Pétain, recunosc, am învăţat ceva important, chiar de la Verdun: deşi situaţia era disperată, a reorganizat transporturile şi a însufleţit trupele, ajungând să întoarcă soarta spre noi. Aşa m-am străduit şi eu în România. Am aprovizionat cu oameni, efecte, alimente, armament şi furaje, cu bani francezi am achiziţionat de la ruşi ce le trebuia românilor ca să nu dea nimic altceva decât viaţa lor. Ştii, m-am ocupat personal şi de instalarea legaturilor telefonice între companiile de pe front şi punctele de comandă – îţi imaginezi?, nu aveau aşa ceva! M-am străduit să-i ţin cât mai mult pe ruşi în război şi să-i împiedic cât mai mult pe români, epuizaţi,  să renunţe la luptă... Misiunea militară franceză din România, pe care am avut onoarea să o conduc, a avut şi ea victime printre medici, asistente medicale, experţi militari şi soldaţi. Am fost 1.600 de francezi, la un million de soldaţi români. Englezii şi americanii au fost mult mai puţini în România… Sper că am rămas la fel de pentru românii mei ca şi Pétain pentru noi... FOCH (tare - schimbă vorba): Ziceai  că românii se pricep la baionetă. Hmmm, e o treabă cam murdară să spinteci de aproape, pe când glonţul... mai modern. De ce naiba să te stropeşti de sânge pe manta? Să simţi, bănuiesc, mirosul duşmanului… E mai modern să tragi, e şi mai omenos să ucizi aşa. BERTHELOT: Generale, glanţele trebuie să le ai că să le tragi cu ele! De ce naiba crezi că dezertorii ruşi care atacau în bande oraşele româneşti prerferau să se predea nemţilor şi nu românilor?   MATHILDE: Ce spune, ce spune? La baionetă? Adică, s-au apropiat faţă în faţă cu duşmanul şi, vai de mine, au înfipt…? Oh, mon Dieu, câtă atrocitate! BERTHELOT: V-am auzit, doamnă sau domnişoară! Că nemţii or fi fost nişte sfinţi! Ne tocau de la distanţă cu mitralierele lor! Ei, Foch dragă, dar  am şi eu mândria mea: uită-te  numai puţin la uniformele românilor, la caschete! Echipament modern francez, eu l-am adus! Asta i-a dus în eroare şi pe nemţălăi, când au crezut că au în faţă francezi nebuni, puşi pe atac, nu nişte ţărani a căror ţarini au rămas în zona ocupată!  MONSIEUR COTTON: Am auzit că până şi Roosevelt zicea pe-atunci că "singurul punct sigur pe frontul Orientului este locul în care se afla Armata română"! FOCH: Da, cu vitejia lor şi cu echipament francez. Ştii, chiar şi suveranul lor, regele Ferdinand, apărea totdeauna în pozele de pe front pe care le-am văzut în ziare cu casca noastră pe cap, simbol militar al cuşmei frigiene, a libertăţii…  BERHELOT: Foch, saluez ! C'est la famille. Salutaţi, Foch! Aceştia, românii, fac parte din familie! Să duci, ca ei, un front de 1.500 de kilometri lungime, cu doar 400.000 de oameni, a a fost curată sinucidere! Dar una frumoasă!   Marş militar FOCH: Mda… ei au stat într-adevăr la poarta Europei. Poate că nici nu-i opream noi pe boche de la  Verdun,  dacă nu erau atât de ocupaţi în România…
BERTHELOT: Un million de români mobilizaţi, 340.000 de morţi şi dispăruţi pe care numai pământul îi mai ştie, 300.000 de răniţi, peste  100.000 martitizaţi de un prizonierat sălbatec, în lagăre nemţeşti, austriece ori bulgăreşti, peste 300.000 civili morţi şi răniţi, pagube enorme, foamete, epidenii…
FOCH:  (mai încet, curios, insinuant dar şi cu grijă să nu pară indiscret) Am auzit că… ţi-au oferit şi o fermă, în Transilvania…  BERTHELOT: Într-un sătuc din Transilvania, Farcadin, pe un râu, Galbena… Am vreo 60 de hectare, ca să am şi o ocupaţiune civilă la bărâneţe, să am păhăruţul meu de vin, pâinea mea, găinuşele mele, viţeii… Da, şi grozav ce-mi mai plac ţăranii de acolo! Nici acum nu le vine să creadă că s-au unit în sfârşit cu fraţii lor de peste munţi. Îmi spun, săracii de ei,  „taica Bertelău”, se vede că mă plac, chiar dacă uneori ehe-he, e nevoie cam de trei voinici ca să mă urce pe cal – deh, întotdeauna am apreciat bucătăria românească şi am şi eu o vârstă… După ce mor… N-am copii, am să las moşia Academiei Române, să mai are şi ei, să semene, ha-ha... Auziţi? Am şi un permis gratuit pe căile ferate române, ălea construite de nemţi înainte… Şi când te gândeşti că nici n-am voit la început să conduc Misiunea Militară în România… Îmi amintesc perfect, era ianuarie, 15 ianuarie 1916, când m-au primit la Ungheni cu „Marseilleza”, cu steaguri… Eram atunci pregătit să le spun: „Cea mai bună apărare e atacul!” Să atacăm deci Transilvania sau Bulgaria şi să-i aruncăm dracului pe acei boche înapoi în Balcani, în loc să-i aşteptăm să vină de peste Dunăre! Dar dezastrele ne-au prins când eram încă pe drum spre România: românii au fost măcelăriţi la Turtucaia, iar ruşii au abandonat încet-încet! Trebuia stăvilită ideea retragerii din război a românilor şi pentru aceasta eram bun eu! Erau dezamăgiţi, dar aşa fuseserăm şi noi până la bătălia Marnei… Românii mă priveau ca pe un salvator, dar ştii proverbul: „Ajută-te singur şi Dumnezeu te va ajuta!” I-am ajutat… să se ajute. Ţin minte ziua când am ajuns… Mă tot uitam înapoi, de parcă încă aş mai fi văzut în spate Franţa, deşi venisem prin Rusia nesfârşită… (vocea i se pierde) Cortină muzicală: Marseilleza, cântată la acordeon, se topeşte încet în Hora Staccato, din 1906,  a lui Grigoraş Dinicu. Ultime acorduri,  de ţambal.    SCENA 1 Berthelot, Godeaux BERTHELOT: Godeaux! Godeaux! Am ajuns să-mi caut bucătarul prin tot Iaşiul?! (zgomot de scaun tras, scârţâit – cineva greu se aşează, gâfâie niţel – după glasul la început gâfâit, ştim că e Berthelot) Dar aici s-a refugiat în faţa boche-lor lui Mackensen întreaga Românie, să cauţi deci un singur bucătar e ca şi… cum se spune, cum spun EI? Să cauţi un car într-un ac cu fân; sau aşa ceva…  (exasperat) MONSIEUR Godeaux! DOMNIA VOASTRĂ BINEVOIEŞTE?   Monsieur Godeaux! Ăsta se mişcă chiar mai încet decât un general rus mort de beat! (dulce) Godeaux, hai băiete, orele sunt deja înaintate… GODEAUX: Domnul a chemat cumva? Ştiţi că fac totul pentru a vă servi aşa cum vă place: în galop, cu sprijin… BERTHELOT (salvat, vesel): … de artilerie pe margini… GODEAUX: Adicătelea o baterie de vin buuun. Bunuţ măcar, că, vorba ceea, „à la guerre, comme à la guerre”…   BERTHELOT: Atunci, „foc”! Să înceapă odată canonada! Nu mă tem de tunuri, dar umple-mi şi tranşeele cu carne – hai, avangarda bucătărească să înainteze! GODEAUX: Cuuum?! Să vă mai plictisesc oare cu banalele mele feluri de mâncare? Mon general… MI S-A SPUS că aţi fi mâncat înainte… Unde anume? Raportez şi unde anume: la Palatul Regal…  BERTHELOT: Băiete, chiar ăăă… ăă… ă, am avut într-adevăr treabă pe strada Lăpuşneanu… Am intrat parcă ŞI la Palat,  doar pentru că mi-am amintit… Helas! Da´ cui dau eu socoteală?! Cine-i general aici?! Şi generalul, bien sur,  nu raportează soldatului!  GODEAUX: Păi, eu… nici măcar soldat nu sunt. În loc să strălucesc în luptele din marea bucătărie de la „Maxims”, buricul bucătăriilor din lumea întreagă, Papa gastronomiei de la Paris, să compun acolo simfonii de artă culinară, fac aici haleală cătănească din te miri ce şi mai nimic! Am ajuns şi eu acolo un bieeeet servitor rechiziţionat, văz eu bine, o slugă… un… o… BERTHELOT: Ia nu mi te mai fasoni, eşti mai mult decât un soldat, nu-mi fă acum istericale!  GODEAUX: Să vă pun atunci măcar ceva modest, sub onoarea mea de artist bucătar,,, BERTHELOT: Aşa, aşa! Ei, hai, mai pune, mai pune, mai pune!  GODEAUX: Abia am făcut rost de el! BERTHELOT: Hai, nu te zgârci! Şi toarnă! (gâlgâit) Ei, toarnă elegant, nu umple paharul, parcă-mi vorbeai de „Maxims”! Da… da… Ei, pentru mine, dragul meu, ai devenit mai mult decât un maior cu experienţă, pe acest periculos front… al bucătăriei franceze în lume! Ce gust, ce aromă! Lucruri simple, domnule, însă… mmm! Noi, dragul meu, suntem o mare putere, una colonială, şi în privinţa mâncării, care face cunoscută şi cultura, căci poezia merge fericit cu vinul, iar vinul nu trebuie să se plictisească singur în pântece! Dar, iată, în lume mai gustăm şi din ce se găseşte… Ei, pe unde-mi mai umblă şi ordonanţa asta? Băiat bun, băiat citit, dar cam împrăştiat… ROLLET, viens ici! Immediatement! Vino dragul meu să mă ajuţi cu cizmele astea, că doar nu ies singure! Doamne, de ce oare nu mergem la război în papuci de molton? Rollet! GODEAUX: Şi vă închipuiţi că nici nu se găsea… la vedere… Puteam fi chiar acuzat de jaf şi executat pe loc, nu credeţi?! BERTHELOT: Da, desigur, dar acum pune, mai pune, că nu împuşcă nimeni pe omul lui Berthelot! Aşa că merită SĂ RĂMÂI omul lui Berthelot, da?! Ufff, n-am mâncat de ieri dimineaţă! (Godeaux mârâie uşor) Ei, mă rog, ce atâta exactitaţiune cu fleacurile? Mda, n-am mai mâncat cam de aseară… Şi puţin noaptea, că m-am trezit cu nişte griji, am sunat să aflu de vagoanele ălea cu fân priponite de la Herson… (Godeaux suspină) Mă rog, şi nu se pune ce-am servit şi acum la prânz, puţin… Căpitane! Între bucătari, eşti chiar… mai mult decât căpitan, aproape colonel, chiar mai mult decât… Pune, pune! Unge pe pâine! Colonel, chiar colonel cu înalte decoraţii, asta-mi eşti! GODEAUX: Eih, vous exagerez, mon general – eu, desigur, nu fac nici cât un căprar râios, nici cât o capră crăpoasă râioasă, din moment ce… BERTHELOT: Ba da, ba da, chiar un locotenent-colonel la Marele Cartier General Gastronomic al generalului tău… Numai aşterne odată complect masa aia, nu mă mai ţine numai în antreuri! Sunt hămesit! N-ai să mă ţii doar cu nişte pâinică  cu unt!  GODEAUX: De când?   BERTHELOT: De când cu unt? Păi, de când ai făcut minunea să-l descoperi – unt adevărat în plin război! GODEAUX: Pardon, mon general: adică, cam de când m-aţi considerat… colonel… cu… decoraţii late, ăăă, înalte?     BERTHELOT: De… Dintotdeauna! Godeaux bătrâne, eu am doi metri înălţime de nutrit şi o grămadă de treburi pe cap! Trebuie să duc repejor în continuare un război pe care pe aici nu-l vrea nimeni şi toţi abia aşteaptă s-o întindă! Şi chiar pentru asta am nevoie de tine, aşa cum automobilul are nevoie de petrol… Deci, fără tine se blochează totul pentru front, sunt învins de birocraţii şi nepăsătorii ăştia!
GODEAUX: Sigur, monsieur: de aceea aţi şi mâncat astăzi la Majestatea Sa! Trădare! S-o spunem deschis: caz de Curte Marţială… Gastronomică! BERTHELOT: Nu, am mâncat doar la Mârzescu. Ei, şi ce? Am gustat şi eu un pic, nu era politicos să refuz chiar pe primarele Iaşului… Nici nu m-am putut atinge, de fapt… Ei, dar unde-i Rollet acesta? ROLLET! Paul-băiete, vien ici! (în şoaptă, complice)  Auzi, Godeaux? Auzi, băiete? N-ai să mă crezi: aveau doar două feluri de mezeluri la antreu! Dar, of, e aproape normal la vreme de război, când sărăcimea moare de foame pe capete. E foamete – şi tu abia ai putut cumpăra ieri, pe bani buni, un ou, un singur ou, şi tu doar te pricepi să faci rost din pământ, din iarbă verde şi din piatră seacă! Aşa că şi mezelurile alea… GODEAUX (nu crede): Nu, nu se poate! Asta-i blasfemie! Două feluri?! Păi, doar două feluri de mezeluri la ditai primarul Iaşului?! În casa căruia se adună  tot guvernul? BERTHELOT: Dou-uă fe-luri. Două feluri!  GODEAUX: Doar două feluri… BERTHELOT: Doar două, numai două! Acum îţi dai seama de ce am venit acasă în tot sufletul, credincios bunelor noastre obiceiuri. GODEAUX: Ei, aici nici măcar nu e acasă aci, e… BERTHELOT: Trebuie să recunoşti că avem o gazdă foarte, foooarte primitoare. E curat, e încălzit, e ceva mâncare, au şi pianul acesta, aşa că noaptea pot şi eu să mă destind un pic, după ce fac toate socotelile, cu vagoane de marfă cu fân, de cămăşi, praf de puşcă, izmene, decoraţii… Iar doctorul George Bogdan, gazda noastră ieşeană, este un om fin şi un prieten total… Aici e perfect!  
SECENA  2 Berthelot,  Godeaux, Ţăţica, Rollet Se aude o sonerie.
BERTHELOT: Rollet ! Rollet, au nu auzi sunând telegraful la uşă?
GODEAUX: Nu-i nimic, domnule, o fi având capul în ală parte, e băiat tânăr… Deschid eu.
BERTHELOT: Merci, Godeaux, merci, apreciez asta…
Se aude apropiindu-se Ţăţica,  îngânând  melodia „Cine iubeşte şi lasă”  BERTHELOT: Asta o fi romanţă, mon cher. Spune-i să intre, dacă ai mai învăţat ceva pe româneşte…
GODEAUX : Sigur, domnule: „merci", „pardon" şi „adio"… Nici nu-ţi trebuie altceva ca să trăieşti bine în România. (încet) Dacă asta se cheamă să trăieşti, pe foametea asta…
ŢĂŢICA: Săru-mâna, conaşule! Bună ziua, domnule! (încet) Ce mai aere la domnu´ - ditai omu´ şi găteşti, ca o muieri !  Poate şi spalî, deretică… îi numa bun, bre, AŞA CEVA la casa omului ! Ba poati ştie şi faci plozi în locu´ nostru… (tare) Îîîî, boieri-dumneavoastrî, m-a trimiseră madama, să… (încet) Că n-o să-i zâc c-o trimis-o pi Mărăndiţa me! Las´ cî-i bunî şi găina bătrânî la şorbî – dacă vinea hicî-mea, iar o chişcau di… Di si ruşâna, sireaca !  (tare) O! Ooo! Oooo! Păi, conaşule, cu cizmile pi sfintili covoare?! Sî puati aşe şeva ?! Doamna o să hie numa´  foc şi parî! Păi fiţi binevoitor matali şi leapâdî degrab cizmile aiste murdari cât nu vă vede madama me!   BERTHELOT: Ce naiba zice-acolo? A, o fi adus vin, că prea se agită, vrea să arate cât de tare-i vinul. Am cerut vin înfundat, pentru cazul unei victorii zilele astea. Dea Domnul!  Godeaux, cheamă-l aici imediat pe Rollet, să ne fie interpret! Ordonanţa asta prinde limbile străine ceva de speriat! Deja o rupe binişor pe româneşte. De, e profesor în civilie… GODEAUX (încet): Cel puţin aşa pretinde el… În schimb, nu l-am putut face să deosebească pătrunjelul de lobodă, ca să-l trimit măcar la piaţă. Mă rog, când s-o mai găsi pătrunjel la ţărani. ŢĂŢICA: Musiu, vă scoateţ au nu cizmoaicile alea?! Uf, franţuzii ăştia nu pricep şi ei o limbă omeneascî! Daaa, n-ari dicât sî si supiri doamna pi iei, cî pi mini nu mă ascultî neam! Ei, ia mai bini sî videm ci mai ieste di robotit p-acile… Domnu´, să-mi daţi şi dacă aveţi ceva de spălat di la şefu´ mătali, că cu mânuşiţele mele voi sluji oastea! Că domnu´ Bogdan mereu zice cî doar Franţa, adicătelea domniile voastre, sunteţi salvaţiunea noastră şi cî vă puneţi vieţile la mijloc pentru noi şi cî… BERTHELOT: Ce que vous dites?  Ce naiba mai spui acolo, femeie? Sper că nu ceri iar bani pentru vreun neam bolnav de tifos! Rollet! (tare) Hei, Rollet!!! Ar putea fata asta să mă ajute să-mi scot cizmele – pur şi simplu mă ucide asta stângă! Am şi botezat-o cisma Mackensen! Asta-i de la inimă, ha-ha, că inima-i pe stânga… Dreapta îmi scârţâie, am botezat-o Averescu. Godeaux, îmi dai o mână de ajutor? Ştiu, e sub demnitatea ta de maestru bucătar, dar îmi salvezi viaţa de la moarte, cum spune poetul…  GODEAUX: Sigur, vă ajut şi eu cum mă pricep: vă mai pot aduce de pildă un tacâm. Sau să stau în faţa dumneavoastră dacă s-ar trage cu pistolul încoace. La altceva nu cred să mă pricep… BERTHELOT: Nu vreau încă un tacâm, vreau încă o porţie şi să vină (strigă) Rollet! Jur că am să tai cizmele astea cu satârul tău cel mai mare! Roleeet! ROLLET (tare, de parcă ar fi fost ascuns lângă noi): Să trăiţi, domnule general! Sunt sergent Rollet, m-am prezentat la ordinele dumneavoastră! Ordin, mon general!    BERTHELOT: Vezi ce vrea fătuca asta de la noi, poate scapi cu numai  câţiva franci, nu ca data trecută... Mi se rupe inima de sărăcia lor, dar la vremuri de război şi soldele mari sunt sacrificate prea repede pe altarul patriei… GODEAUX: Scumpe, dar scumpici, femeile pe-aici. BERTHELOT: Or fi ele scumpe, dar merită! Înainte de război, am fost o dată la o conferinţă la Societatea de Geografie Comercială din Paris, unde se făcea propagandă pentru România şi s-a spus ceva de genul: „În România rar găsim ceea ce noi numim „femme pôt au feu“”.  GODEAUX: Păi, femeie „rasol” nu vezi, într-adevăr, p-aci, româncuţele sunt răpitoare şi înţeleg franceza… Mai puţin servitoarea asta! Bună propagandă ca să ne trimită tocmai aici pe front, unde servitoarele, chiar şi flămânde, tot grase sunt! BERTHELOT: Băiete, chiar aici trebuia să fim noi, pentru că numai pe aici se intră în Europa! Aici – ei, nu chiar la Iaşi, însă nu prea departe – aici e Dunărea! Adică tot comerţul european, apoi accesul spre strâmtori, cheia politicii mari europene! ROLLET: Ei, demoazela, ce que… ce vrai de la domnul general? ŢĂŢICA: Ei, cu matali mă mai înţăleg, că văz că ştiţi vorghi ghinişor… Că tot îmi spunea mie Ţaţa… ROLLET: Ţaţa? Stai să notez maintenant în carneţel! Tza-tza… E quelque chose, un nume, specifiquement de la Moldavie? ŢĂŢICA: Ţaţa, adică soră mai mare. Îmi zicea: „Ţăţico” – că oi fi eu mai mititicî decât ea, dar de multe ori mă înverşunez şi i-o ieu ´nainte ei! – , amu zâci, „Ţăţico, oamenii ăştia vin de peste mări şi ţări, sunt boiari mari, se vede că au averi şi ştiu carte ca dom´ părintele, da´ nu i-au dat părinţii lor, se vede, la şcoală de româneşti, să înveţe şi ei vorghi omeneşti! Tot cloncănesc în grai venetic…” (Scârţâit de uşă, glas mai îndepărtat) V-ar plaşi fonograf ? Iatî…
O placă de patefon zice :
„Dă-mi guriţa, s-o sărut, căci pentru sărut e dată !
De ai buze fierbinţi,
De ce să stea cuminţi ?/ N-o să-ţi fie aşa o viaţă-ntreagă,
Dragă !”
BERTHELOT: Ce zice fiinţa asta gălăgioasă? Nu mai auz nimic ! ROLLET: Încă nu zice ceva anume. Murmură împotriva noastră, desigur. Îndată aflu exactement ce… Hei, fă…. fă… Comment s-appele ce… (foşnet de foi) draga… stai a vedea eu cum zice la tine cuvânt potrivit…  (foşnet de foi) Aşa, stai draga „fă-tu-că-hăi” şi zi-ne ce de la noi vrei fătucă-hăi. ŢĂŢICA: Păi, numai să adun bulendreli negri, că-s năclăiti din glod… Cum veţi hi gândit ´mneavoastrî sî-mi veniţi cu lut di tranşee chiar în casî ! Haidi-haidi, daţi iuti rufile, cî n-am toatî ziulica!… M-a trimes ţaţa să li strâng pi şeli murdare, şi ea le-o spăla frumos, modern, cu leşie, că stăpânul are destule lemne de foc ca să spălăm cu apă fierbinte, nu ca alţii di noi, sărmanii, să spargă gheaţa şi să-şi înroşascî munurili… BERTHELOT: Ce zice, ce tot zice?       ROLLET: Spune că a venit să strângă rufele murdare… BETZTHELOT: Păi, acum se rechiziţionează şi rufele?! Doar n-am propus eu aşa ceva ! Ar trebui să ştiu, că eu fac de obicei propunerile de rechiziţie, şi asta doar dacă nu obţin ce e nevoie pe banii guvernului francez, de la ruşi… ROLLET: Permiteţi să raportez: le strânge nu ca să le dea la soldaţii lor, ci  ca să ni le spele, mon general. BERTHELOT: Aha. Merci, dar spune-i că nu avem nevoie. Că le speli şi desinfectezi tu. La spitalul francez, cu metodă, la etuvă, să crape toţi păduchii, n-am încredere nici în puricii casnici… ROLLET: Păi… femeia asta n-a cerut bani, cred că e un gest benevol, a trimis-o stăpânul ei, cred. BERTHELOT: Atunci da, poţi să-i dai ce găseşti păturit sus pe ladă, dincolo. Am şi în ladă, dar acolo ţin şi jurnalul… Ei, mulţumeşte în româneşte! Monsieur Bogdan este un gentilom perfect, din câte văd eu, a trimis-o pe femeie să aibă grijă şi de asta. Să-l aibă deci toţi sfinţii în pază pe acest român de caracter! GODEAUX: Hm! Eu tot n-am înţeles cum adică de putem locui pe o strada ca asta! BERTHELOT: Dar ce are?! Alţii n-au un acoperiş întreg, noi avem chiar o parte dintr-un mic palat! Dormitor, sală de baie cu lavoir, latrina în casă, chiar şi o cămăruţă pentru tine şi Rollet…  GODEAUX: Ba mie nu-mi place deloc numele ăsta: Strada 40 de Sfinţi ! E, ştiţi, exact ca armata asta cu atâţia colonei, unii ruşi, alţii români, başca englezi, americani şi sârbi…
BERTHELOT: … şi francezi, şi mai ales francezi! GODEAUX: … şi mai ales francezi, dar fără destui bucătari cu experienţă… Şi, cu aşa mulţi şefi şi şefuleţi,  generali peste generali peste generali şi colonei peste colonei peste colonei, da´ cu aşa puţină muniţiune!  Că e şi-o vorbă de duh p-aici, şi-a notat-o Rollet: „Cu atâtea moaşe, a rămas copilul cu buricul netăiat!” Păi, toată lumea dă ordine şi cu toţii aşteptăm în zadar să le execute careva. Şi nu le execută! Tot aşa şi cei 40 de sfinţişori: se trag de sutană unu´ pă altu´, se întrec care să ne mai ajute mai întâi, până ce-i apucă sforăitul în cor. Era cu totul şi cu totul altceva dacă stăteam de pildă pe o stradă numită după un singur sfânt, mai mititel poate săracu´, dar pe care să poţi să-l tragi pe urmă la răspundere dacă nu merge ceva! Ori, cu 40, toată lumea aşteaptă, cum e şi pe front, să dea Dumnezeu – dacă dă... Sau ca în istorioara cu măgarul acela rămas moştenire celor trei feciori. BERTHELOT: Pe asta n-o ştiu. GODEAUX: Păi, tot de-aici o ştiu: cică, ca să nu se certe-ntre ei, moştenitorii unuia s-au înţeles să ţină măgaru´ moştenit pă rând, câte unul, câte-o zi… Şi fiecare zicea aşa în ziua lui: „Mâine-i frate-miu stăpân/ I-o da el ovăz şi fân!” Aveţi idee de ce anume o fi mierlit bietul măgar? BERTHELOT: De biurocraţie plus hoţie adaos la lenevie şi prostie, cum păţim şi sub guvernul acesta, mai rău chiar şi decât cel al biurocraţilor noştri de la Paris. Da´ ţie să nu-ţi scape remarci din astea, căci suntem, ca la o legaţie, cu zâmbetul plătit de statul francez şi cu porunca să vedem, dar să nu ne uităm, daaa ?!…  Aşa a murit deci măgarul: din păcate obişnuite româneşti, care ţin hangul sufletului lor  mare, talentelor, n´est-ce pas. Şi de foame a mai murit sărmanul măgar, aşa cum precis am să mor eu curând, dacă nu-mi pui! Şi de dor, aşa cum o să-ţi fie ţie, ticălos sentimental, după generalul tău care se stinge acum de foame, mai dureros ca sub gloanţe nemţeşti…  ŢĂŢICA: Gata, adunai bulendrele. MERSÎC ! Ce păcat că cumătru-miu, săracu´ n-ari şi iel parti de-o cămeşă, de-o izmană, cum văd io p-acia! O luptat, o venit numa´ cu-n chicior înapoi şi i-o scris un camarad unde-i îngropat ălălalt chiicior, să se vază cumătru-miu cu iel, cu chicioru´ adecă,  după resbel… Dar chicioru´ şel  bun i l-am învălit io în ceva trenţe, da´ şi ălea peticite… Cîîîî (plânge ca o bocitoare de meserie) ne-o ars toaaaatî casa, ne-o ars şi tot hambaru´, ghini că era gol di la foameti şi n-am chiardut ş-alciva decât cânili, cari păzea ca prostu acareturi goali-goluţî… Da´ arsirî şi hăinuţâli, şî  tăt, di ni ţâni-acu´  stăpânu´ di milă, în şură, Dumnezeu sî-I dea sănătato pi lumia aista şî haini  pi lumea ailaltî!… Numa că de stat, stăm, avem coperiş, avem şi bageac, da´ niciun franc barim, săi ieu şi io niscai mălai stricat… Să ieu pentru cumătru´ obială pentru picioru rămas acasî… ROLLET (încet): Ei, las, madame - dat  eu ţie bani puţin şi ieri, n'est-ce pas, pentru alt… ăăă…ă… cumetru, dare făr o de mână, je crois… ŢĂŢICA: Frontul îi mare, domnişorule, neamurile miele-s multi şi mărunti, sâracili… Iar la răsbel, bogaţii pierd mai scump, iar sărmanii pierd mai avan!   ROLLET: Ştii, mamselle, ca prizonieri români de la nemţi  pansaţi sunt ei cu hârtie, că nu este feşe, că rabdă ei la foame şi la frig?! Că şi aci doamne romance de famille îşi sfâşie jupon ca face pansamente la ei?! Aşa că spune tine la mine că nu vrai nemic spui şi eu general tu nu vrut nimc. Tu as compris, bre ?! (tare) Mon general, fata asta ar trebui decorată: tocmai a refuzat să ne ia şi  bacşiş, pourboir, o putem trece în lista pentru rugăciuni… Fată, luăm acu rufele general şi la soldă cred mai ajutam… Acuma, stai mă uit în carneţel cum naiba zice… (foşnet) Aşa: „Hai!” (paşi; scârţâie o uşă) Tu înainte, eu urmez la tine ! BERTHELOT: Simpatică totuşi fătuca asta, mai ales că nu ne vrea francii. Nu-i aşa, Godeaux?  GODEAUX: Mie nu prea mi s-a părut… Ştiţi, asta tot vine şi îşi tot bagă nasul prin oale. Şi tot strâmbă din nas că adică ea pune alte blestemăţii în oală şi că… N-o fi spioană ? Gazetele zic mereu că e plin de spioni memţi, de răzvrătiţi maximalişti ruşi chiar,  (se aude bătând pendula)  BERTHELOT: Oooo! Ora! Hei, Godeaux băiete, cheamă-mi ordonanţa te rog! Întârziu la Averescu, mi-e teamă că generalul va mânca înainte… GODEAUX: Rollet! Hei, Rollet! (glasul i se pierde ieşind) Rollet! Hei, jupâne Rollet! (glasul revine) Deşi era mai bine să mai dejunaţi puţin  acum, că doar mergeţi pe front, s-ar putea lui Averescu acesta… BERTHELOT: Fii mai respectuos cu generalii, s-a-nţeles?! GODEAUX: Da, să trăiţi! … Da´ s-ar putea ca ăstuia, dooomnului general,  să nici nu-i prea ardă de ospeţe. Sau să fie cumpătat, ori zgârcit, ori bolnav cu pântecele, ce ştiu eu?… Şi, oricum, cum te poţi concentra la furculiţă când afară se trage, mon general? BERHTELOT: Te obişnuieşti. Cu timpul, nici nu nu-ţi prea prieşte tocană fără orchestră de obuze pe-afară…
GODEAUX : Poate că i-au cântat deja din obuz generalului şi i-a fost foame. Nu durează mult să vă aduc un platou cu…
BERTHELOT : Nu fi obraznic, maior! Sau căpitan, c-oi mai fi slăbit între timp! Sau, dacă tot plec… caporal culinar, ce-oi mai fi şi tu, că nu te-ai priceput să mă serveşti la viteză de front! Mai vorbim noi! GODEAUX: Aştept cu supunere plutonul de execuţie. Până atunci…  vă mai gătesc, cumva? BERTHELOT: Ei, fii serios – fă-ţi datoria sau fă-ţi bagajele! Luptă la bucătărie până la ultima chiftea! Şi vreau… ouă Benedict mâine! GODEAUX: Atunci vă rog, nu vă mai riscaţi viaţa! BERTHELOT: Generalii nu mor, mon vieux! Şi dacă mor, şi atunci rămân vii!
 SCENA 3 Berthelot,  Rollet, Godeaux ROLLET: Să trăiţi, domnule general! Sunt sergent Rollet, m-am re-prezentat la ordinele dumneavoastră! BERTHELOT: Ştiu chiar şi eu cine-mi eşti, am aflat între timp, în lunile astea de răsboi… Ia nu mai tot repeta asta ca papagalul – „M-am prezentat”, „M-am reprezentat”, „M-am repauzat”, că-mi eşti prezentat de prea multă vreme ! Uite, aici suntem şi într-o casă civilă, se îngăduie dară maniere politicoase între grade diferite chiar şi fără etichetă militară! Pe loc repaus, sergent! Dragul meu Paul, pregăteşte deci automobilul! Azi ai să-mi fii iar şofer… ROLLET: Am înţeles, să trăiţi!  Permiteţi să raportez: permiteţi să întreb către unde mergem? BERTHELOT: Către unde am să-ţi spun când am să-ţi spun! Destinaţiile generalului Berthelot sunt obiective secrete! Iaşiul colcăie de spioni germani, de spioni austro-ungari, bulgari, turci  şi, desigur spioni ai prietenilor noştri ruşi… Tu pune-ţi numai benzină cât trebuie, nu te zgârci la drum. ROLLET: Am înţeles, să trăiţi! La război nu trebuie să avem încredere nici în cea mai devotată ordonanţă, desigur. BERTHELOT: Desigur! Ei, hai, nu plânge ca o fată mare acum! Bagă benzină ca să ajungă cât pentru a merge pe front şi vom constata NOI dacă ajungem şi pe front… Între timp, am să scriu şi o scrisoare, să nu pierd timpul, aşa că ai grijă cum cârmuieşti! Muzică de fanfară, terminată cu câteva explozii.
SCENA 4 Berthelot
Tors de motor, întrerupt de claxonul-trompetă BERTHELOT: Draga mea cumnată, dragul meu Georges, aici situaţia este destul de grea, însă suportabilă. Chiar acum bat drumurile doar ca să îmbărbătez un erou local şi să mă informez la faţa locului. „Adevărat, soldatul român pare bun sau cel puţin călit, dar cei care îl comandă sunt de o nepricepere extraordinară. De la sosirea noastră, a trebuit să trimit ofiţeri [francezi] în toate punctele în care românii cedau teren încă de la primele bubuituri de tun, pentru a-i face să reziste. Poate au curaj, dar le lipseşte voinţa. Pe graniţa Transilvaniei, am reuşit să stabilizăm situaţia. Dar cât timp va dura?” Eu „aş prefera, desigur, să comand corpul meu de armată pe Somme, unde, se pare, acesta se poartă strălucit.” Aici sunt însă şeful de Stat Major al regelui, am 30 de ofiţeri în subordine şi fiecare îşi dă silinţa… Este de muncă! Chiar am cerut ca să-mi mai trimită oameni. Avem din plin tifos, friguri, holeră, bolile foamei şi fricii. Tocmai i-am dus ieri Crucea Legiunii de Onoare „doctorului Vuillet, care a contactat tifosul îngrijind bolnavii.” Măcar atât ! Nu ştiu cum rezistă românii în cămăşi de corp de vară, în nopţile reci de octombrie! Dar unii n-au nici cămăşi, iar uniformele sunt roase, subţiri.  Din fericire, am obţinut „trimiterea din Rusia a 200.000 de efecte călduroase şi a câtorva vagoane de pânză pentru cămăşi. Rămâne problema proviziilor de hrană, care mă nelinişteşte” – e o criză a transporturilor în Rusia! Fără haine bune, nu luptăm cu epidemiile. A mai murit şi una din infirmierele noastre…  Am avut o bună victorie românească pe Jiu! Am veşti şi că instrucţia, unde n-am inspectat încă, „este condusă cu multă pricepere şi grijă”. Aflu că „unii boieri îşi vând recoltele ruşilor, pe un preţ bun, în timp ce soldaţii români mor de foame.” Iar ruşii ne vând apoi cât mai scump nouă… La Vaslui, unde am ajuns, „este o sărăcie lucie şi aproape foamete. Porţia de carne este de 250 grame, doar trei zile pe săptămână; în această raţie intră şi oase, dar nici urmă de grăsime, aşa încât soldaţii nu mai au deoloc muşchi.” „Încerc să le atrag atenţia celor de la putere, pentru a remedia situaţia prin rechiziţonarea de vite, dar mă lovesc de indiferenţă sau de interese personale.” Poprietarii preferă  preţul ruşilor. Vezi, „pe de o parte, soldaţii ruşi rotunjori, rumeni, plini de slănină, şi de cealaltă parte, scheletele din armata română.”  „Voi reuşi cu siguranţă să le devin nesuferit [autorităţilor], hotărând tăierea în masă a vitelor.”  Şi rufăria, care lipseşte complet de atâta timp! „Am găsit la Odessa în jur de 30 vagoane cu pânză şi aţă de bumbac şi se începe transformarea lor în cămăşi şi izmene.” „Dar trebuie să facem totul singuri”. „Sunt pur şi simplu exasperat de această stare de lucruri şi cer înlocuirea mea.” Aş prefera să lupt sub tirul inamic, decât să mă războiesc zilnic cu aceşti politicieni şi ofiţeri amabili şi indiferenţi, de parcă aş înzestrea trupa mea, nu a lor !    

 SCENA 5 Berthelot, Rollet Zgomotul de motor creşte, dă rateuri. Generalul strigă ca să fie auzit. ROLLET: Nu vă supăraţi, mi-aţi ordonat să vă atrag atenţia din scris  când trecem printre civili. Că vreţi să le zâmbiţi. Puteţi zâmbi în partea stângă, domnule general…
BERTHELOT: Când mă văd vesel, românii ştiu că au avut o victorie sau am respins un atac. Mă strădui deci să fiu vesel chiar şi când am mâncat prost, când am un vulcan în pântece, când mă doare rana veche –  asta pentru ca publicul să nu confunde cumva starea frontului cu… ROLLET: Mă ietaşi, dar… astăzi nu zâmbiţi bine, domnule general… Nici azi, adică… Este drept, ce câştigăm azi aici, pierdem mâine dincolo, dacă permiteţi să raportez. Unde ruşii fug, trebuie completat cu români, efective noi nu mai sunt, au intrat şi voluntarii ardeleni, şi… Unii sunt de-a dreptul copii! S-aspus că dacă s-a mărit frontul, pur şi simplu o să se rărească soldaţii, dar, zic şi eu. o armată nu-i gumilastic, să tragi de ea, aşa… BERTHELOT: În tine zace un filosof, sergent, ar trebui să scrii măcar versuri. ROLLET: Cum ordonaţi, domnule general… BERTHELOT: Serios! Iar eu mă pricep… Hei, acum la dreapta, ROLLET, la dreapta! A, sau, mă rog, strategia drumului e a ta, a frontului acesta, a mea!  ROLLET: Pot să vă raportez? Am început deja un jurnal. Înainte de culcare, fără să ezit de la îndatoririle mele zilnice… BERTHELOT: Ai dreptate, situaţia nu e sigură, dar speranţa noastră este intactă. Cât le dăm de lucru nemţilor aici, Europa are şanse uriaşe pe celelalte fronturi. Şi întotdeauna curge sânge mai mult la graniţe decât… Spune şi tu: pe frontul românesc avem doar 400.000 de ostaşi români apărători şi, din nefericire, un milion de soldaţi aliaţi ruşi! Ruşii ăştia s-au tot subţiat: unii stau, alţii mănâncă haleala Armatei, alţii dezertează – tocmai când avem victorii! Bolşevicii au ajuns să-şi asasineze comandanţii şi să dezerteze în masă, înarmaţi! Au rămas românii singuri - n-am mai văzut un front atât de lung ţinut de atât de puţini viteji! Noi francezii suntem ca un dulău care împinge frumos turma, numai din lătrat… Am să cer să se mai întărească misiunea: vom fi mai mulţi, vom „muşca” mai mulţi… ROLLET: Este adevărat că un căpitan francez a ordonat unei companii întregi să se dezbrace şi să atace astfel despuiaţi inamicul, la baionetă?  BERTHELOT: Nu se poate aşa ceva ! S-or fi scăldat fără ordin, dar nu umileşti aşa un soldat… Am să verific, dar ştiu că au atacat, într-adevăr, fără caschete, în izmană şi numai în cămaşă. Mi s-a spus că oamenii, soldaţii din Regimentului 32 Dorobanţi „Mircea”, se scăldau când au atacat nemţii…   
ROLLET: Oricum, nemţii ăia n-ar fi trebuit să aibă indecenţa să se uite la… piepturile lor goale, ar fi trebuit să… hi-hi, să închidă ochii sau să se întoarcă cu spatele! BERTHELOT: Nu e nimic de râs, copile! În atacurile acelor zile au căzut… 44 de ofiţeri şi… 1.770 de soldaţi români! Şi a trebuit să refacă frontul cu trei kilometri înapoi, după retragerea ruşilor… Atac la baionetă… Ei, când am început războiul, noi francezii am atacat la fel, ca la Mărăşeşti, la baionetă, cu steag desfăşurat şi fanfară pe câmpul de bătălie la  Mulhouse, Lorraine, Ardeni, Charleroi sau Mons!
Cântec vechi militar: „Hai să-ntindem hora mare/ Mai pe-aici, mai pe colea/ Pân´ aproape de hotare/ Până-n Basarabia !/ ´ Pân´ aproape de hotare/ Până-n Basarabia !// De un picuruţ de sânge/ Nu ne vim înficoşa/ Fraţii noştri ne vor plânge,/ Ţara nu ne va uita./ Fraţii noştri ne vor plânge,/ Ţara nu ne va uita.”  
BERTHELOT : Mergi încet, nu-i umple de praf ! Destul o să-i umple boche de gloanţe !  Ei, de ce oprim iar ?!
ROLLET : Nu ştiu ce se întâmplă aici… parcă…
Se aude o comandă militară depărtată.
BERTHELOT : Nimic, e doar încă un pluton de execuţie. (încet) Încă mai am strângere de inimă la astfel de spectacole… (tare) Sper să nu prăpdească gloanţele noastre pe nenorociţii ăştia. Cine vrea să trădeze, să ştie că numai la vreme de pace te împuşcă, la vreme de râzboi…
ROLLET : Domnule general, de ce îi… spânzură?! Am auzit că nici nu i-ar  judecat de fapt tribunalul militar…
BERTHELOT: Am fost nevoit să îngădui vigilenţa asta a lor. E mai bine decât să ne alegem cu spioni din pricina cărora să pierdem mult mai mulţi oameni pe front, ori să le sucească minţile să se facă bolşevici…
ROLLET: Dar sunt mulţi executaţi aici, domnule general. Poate să fie atâţi spioni pentru nemţi?
BERTHELOT : Poate să mai fie şi unul-doi luaţi din greşeală, se prea poate, dar aşa-i războiul – locotenentul acela tânăr… Antonescu, e zbir, ştie meserie. Acum a raportat că va spânzura 33 de spioni şi numărul trebuie să fie exact 33, că a raportat doar…
ROLLET: Mă iertaţi, domnule general, dar pare cam… barbar.
BERHELOT: Parc-ai fi rusul ăla… baronul Tiesenhausen, Emanuel Tiesenhausen acela care umple gazetele din Odessa şi Petrograd cum că că românii ar fi, auzi, „antidemocraţi şi antisemiţi„! Pare că domnul căpitan Tiesenhausen este şi el cam jidov, de asta compătimeşte, punând neamul înaintea vinei… Bine, hai, ia-o la dreapta, pe scurtătura aia, dacă îţi face atât de rău să vezi execuţii! Nu ştiu de ce nu avem ordonanţe-femei, năcar ar şti să scrobească obielele… Simţitor mai sunteţi! Dar te asigur că pe front ai putea să vezi lucruri şi mai cumplite. La Brăila, nemţii au executat nişte români… Şeful portului, ba şi nişte elevi de liceu… I-au prins câ ne puneau mesaje în sticle, despre afectivele germane, şi le aruncau în fluviu. Unele sticle erau bine pescuite la Galaţi, dar altele, de nemţi ! Hai, poţi să faci acum dreapta, dacă vrei să rămâi doar cu amintiri frumoase din România.
ROLLET : Merci, mon general, fac la dreapta.
BERTHELOT : Noi nu avem îngăduinţa să poruncim aici, prietene, nu putem opri nimic – ne strâduim să nu oprească ei totul. Suntem chemaţi doar să-i sfătuim… sau să creadă că ei au găsit soluţiunea cea justă pentru aia şi aia. Ei, dăm câte un sfat şi atât… Dar… să-i ferească Dumnezeu să nu ţină cont de sfat!  ROLLET: Merde! Scuzaţi, domnule general, dar ne-au blocat afurisiţii de ţărani!  BERTHELOT: Acum ce mai e?! Să ai automobil şi să te împiedici de căruţe! Vezi ce se întâmplă, sergent! ROLLET: Am înţeles, să trăiţi! Hei, mon pere, moşule, moşule, şoseaua blochezi tu!   SCENA 6 Berthelot, Rollet, moş Miluţă MOŞ MILUŢĂ: Ei, conaşule, iertaţi, da´ tari mi-aţ speriet gloaba de drăcovenia aiasta! ROLLET: Automobil, omule, nu… „dracovenia”!  BERTHELOT: Ce spune, ce spune? Nu cred să învăţ prea repede bine  româneşte, deşi spun la fel ca noi „merci”, „deja”, „dejun”, „pardon”… ROLLET: Spune că asta e o drăcovenie. Moş, dă-te-n şanţ! MOŞ MILUŢĂ: Păi şi în şanţ e careva, crez mătăluţă că nu mă duceam de-acu´ şi singur-singurel în gios când v-am vezut vuind încoa´?! Da´ nu si poati mergi neam, nici pi margini, cî-i plin-ochi, nici înainti, că-i oprit drumu-n faţă, i-o muiere cu căruţe… BERTHELOT: Ce-o fi zicând acolo? Un colonel mi-a spus că „bea ud” tocmai ca să reziste la…muiere, ce-o fi vrut să spună? ROLLET, spune-i moşului să dispară, pentru binele patriei sale!  ROLLET: Spune că în faţă sunt femei şi căruţe… BETHELOT: Aşa… Păi, să dea căruţele-n şanţ! Însă femeile… (i se ghiceşte zâmbetu-n glas) ele poa´ să vie şi încoace… Mai ales pentru tine! ROLLET: Hai, bade! Aşa se spune la moş ţaran, nu? „Bade„… O fi la voi fel de grad, ca-n armată… Marche! Ia cal şi du-te! MOŞ MILUŢĂ: Cesta nu-i cal, e nişte piele pi oasi slabi, nu si mişcî nici tras. Altfel, mi-l rechiziţionau şi pi aista… Da´ căluţu´ mieu, şela drag, oare unde-o servi, la ci armî, sâracu´?! Cî s-o dus bietu´ la resbel în locul mieu, acum-i pi front. Dacî n-o fi căzut, păcatili mieli, sî ajungî cumva la nemţi în cazan la trupî! Măcar să n-aibî niciun gust, aşe l-am dăscălit io la despărţâri, da´ ce ştie un cal prost? Şi io… măăăă tot uit după cai, poate vine ş-al mieu, poate îl mai văz viu… i-o da permisie-ceva şi atunci o vini şî iel o zî-dou p-acasî … Da´ văz după matali că ni-i schimba de-acu´ franţuzii  caii în ţuguri, în trinuri adicîtelea, în maşâni ca ăista, treierătoai pi roati. Şî cî adicî nici nu ne-o mai trebui ovăz şi apî… şi nici nemţii n-or avea ce găti dacî ni iau ţugu´ prins… ROLLET: Ăsta nu tren e, moş badea, maşinărie. Maşinărie modern e! Da´ ce-ţi eu spun?…N-ai nu mai văzut aşa ceva! Şi la Bucureşti, c-am fost înainte, daaacă vezi 50 din aste... O ştiu pe-a prinţului Ştirbey, automobilul cu 55  număr – e rechiziţionat acuma, cam ca şi tău cal… Pe-al lui Bibesco prinţul automobilul –  el  înrolat grad ca şofer pe ea – are primu´ număr pe plăcuţă din Bucureşti! El minat rafinăriile Prahova, cu automobil mers şi… BERTHELOT: Ce naiba zici acolo cu „Bibesco„ şi cu „minat„? Eu a trebuit să mă ocup de distrugerea rafinăriilor, să nu încapă la nemţi ! Şi p-asta a trebuit tot eu s-o fixez ! Ei, nu vrei să nu mai faci atâta conversaţiune?! Nici tataia ăsta nu te înţelege boabă din româneasca aia a ta şi nici eu. Sergent, un-doi, fuguţa în faţă, de vezi chiar tu ce ne opreşte, până nu ne moare omul ăsta de bătrâneţe!   Portieră trântită. Voci ridicate, nedesluşite însă, de bărbaţi şi o femeie.  MOŞ MILUŢĂ: Pi mini Miluţî mă chiamă şi n-am copchii să trimiţ la oasti, da´ mi-au luat măcar căluţu´… E ca copchilu´ mieu… Da´ pi mătali, domnuli ofiţăr, cum ti-o fi chemând? BERTHELOT: Ce să-i spun ăstuia să mă înţeleagă? Aşa: Eu Berthelot. Plecat Paris – Sakt Petersburg - Iaşi – front… Înţelegi, amice? Nu, nu înţelege franceza! E exasperant! Poate ştii să cânţi? „Aux armes citoyens/ Formez vos bataillons/ Marchons, marchons/ Qu'un sang impur/ Abreuve nos sillons”… Ştii ce înseamnă? Of, ce tot îndrug, ce tot îndrugă şi moşneagul? Dar şi el o fi având pe careva pe front, ca tot românul. Hei, vive la Roumanie, mon vieux! MOŞ MILUŢĂ: Conaşule ohiţer, văz io cî eşti tari di treabî, da´ pâcat că n-ai şi daru´ vorghirii… Păcăniturile tocurilor cizmelor lui ROLLET se aproprie.  BERTHELOT: Ce mai era? Văd că i-ai dispersat… (Zgomotul tors al motorului maşinii. Claxon vinatage)  ROLLET: O nebună cu căruţe! Nu m-am înţeles, dar când a aflat că sunteţi dumneavoastră, a intrat în şanţ să ne facă loc… BERTHELOT: Ei, civililor nu le poţi ordona…  ROLLET: Nu era civilă, era în haină militară! BERTHELOT: Nu, nu se poate! O femeie în haină militară! Poate era de la vreun teatru care dă reprezentaţii în spitalele Crucii Roşii… ROLLET: Nu, să trăiţi: era soldat, chiar sublocotenent era, ofiţer. S-a prezentat: domnişoara – că-i domnişoară, e de reţinut –  domnişoara… BERTHELOT: … Aha, Teodoroiu. Păi, omule, e singura femeie ofiţer din Armata Română! Până acu´, sper să nu se extindă… Ea e deja ca o Jeanne d´Arc a românilor! O învăţătoare: a intrat ca infirmieră în război, dar apoi, minune, a luptat cot la cot cu soldaţii, ca să-şi răzbune fraţii căzuţi pe front! A fost rănită, a fost chiar şi capturată de nemţi, dar a ucis câţiva şi a evadat, scăpând şi pe alţi câţiva prizonieri.  Bărbaţi… Ce mai romane s-or mai scrie despre viaţa fetei ăsteia după război! A avut noroc şi a scăpat şi până acum cu zile, s-o linişti poate, e îndestul de răzbunată, cred… Ei, şi ce voia ea cu căruţa aia? ROLLET: De când  a fost rănită în luptă, Majestatea Sa îi dă lună de lună un mic ajutor, chiar din caseta regală… BERTHELOT: Aha, despre regină e vorba… ROLLET: Iar fata asta ofiţer nu-l bea, nu-l mănâncă, nu se duce, vorba aia, la dame: cumpără din bănuţii ăia mai mult ce-i trebuie trupei pe care o are în subordine, căci comandă un pluton…
BERTHELOT: Da, de bărbaţi adică!
ROLLET : Da, şi chiar acum le ducea 400 kile de sare, că soldaţii ei cică nici nu puteau înghiţi săracii mâncarea – şi proastă, da´ şi nesărată… Ca într-o poveste de-a lor, cu totul shakesperiană, “Sarea în bucate”, unde…  BERTHELOT: Ei, domnule profesor Paul Rollet, s-o termina el şi războiul ăsta şi n-o mai fi nevoie de generali. Şi poate că atunci ţi-oi fi eu ordonanţă la Universitate. Ei, află că viteaza aceasta a primit deja Virtutea Militară de război, clasa a II-a. În ţara asta şi femeile sunt bărbate! În frunte cu regina-amazoană! Ei, acum hai! XXXLL   SCENA 7: Berhelot, Costescu, Averescu CĂPITAN COSTESCU: Pofiţi, poftiţi, domnule general! Domnul general Averescu este acolo, în vagonul salon. Urcaţi puţin colina, apoi întrebaţi de domnul general Vasiliu. El vă va conduce…
BERTHELOT : Da, la generalul Averescu.
CĂPITAN COSTESCU : Păi nu, el vă introduce la domnul general Pancea, care va fi bucuros să vă întovărăşească la…
BERTHELOT : La Averescu…
CĂPITAN : Ba nu. La domnul general Cristescu, şi dânsul ştie cum dă de vagonul acela, că nu se vede, că nu trebuie să-l vadă nici inamicul… BERTHELOT: Meci, căpitane. (încet) Ce mai de generali! (tare) Domnul general Averescu este cumva la masă? Se aud paşii lor şi zgomote înfundate de explozii. CĂPITAN COSTESCU: Nu cred… Da´ vă referiţi cumva la masa de prânz sau la masa hărţilor? Că nu, nu prea mănâncă dumnealui generalul nostru… Doar dacă s-o schimba vremea şi plouă… BERTHELOT: Să înţeleg că…dumnealui mănâncă… numai pe ploaie? CĂPITAN COSTESCU: Non. Mon general: când plouă, stă niţel şi artileria germană, să nu se ude belferii,  şi în ăst timp ai timp de masă, ai timp şi de-un wist, de-un faraon-ceva la masa de cărţi, de-un păhărel... Artileria noastră stă însă de ieri: economisim! (strigă) Domnule general Averescu, permiteţi: aveţi oaspeţi! Uitaţi că venea chiar dumnealui încoace, în control. S-a brodit… AVERESCU: Ce surpriză ! (încet) Şi eu chiar speram să nu fie… Măcar dacă-l ploua niţel pe filfizon! (tare) Mon general… BERTHELOT: Mon general… Sunt încântat să vă întâlnesc. Am putea discuta? AVERESCU: Păi, ce să facă omul la răsboi? Mai şi discută… (râde) doar n-o să lupte, Doamne-fereşte! (încet) Vedete-aş discutând în linia întâi! Fond muzical, care se termină în bubuituri de tun.
SCENA 8 Berthelot BERTHELOT: Draga mea Louise, m-am întâlnit azi în sfârşit cu generalul Averescu, dar tu o să primeşti această scrisoare târziu, târziu, poate şi după război. Oamennii noştri vor şti să vegheze să nu fie măcar cetită în lungul ei drum peste teritoriul rusesc cel frământat… Dragă cumnată, am avut parte azi, la generalul Aversecu, stăpânul frontului, de o „Întâmpinare foarte rece şi deloc agreabilă, privire falsă, care încearcă să evite ochii interlocutorului. Ce fel de om poate fi acesta? Critică pe toată lumea şi se plânge că nu i se dau mijloacele de a ataca. De altfel, este imposibil de ştiut ce vrea să facă cu ele. Oare el ştie?” Mi-e mai dor ca niciodată de Franţa şi de voi! „Din fericire,,  nu mai am de stat decât două sau trei luni. (…) Nu mai este nevoie să-ţi spun că mă gândesc cu o oarecare satisfacţie la momentul în care voi lua drumul de întors şi că voi răsufla uşurat când voi pune din nou piciorul pe pământul Franţei, pentru că încep să cred că A DURAT DEJA PREA MULT…” Buna mea cumnată, pe măsură ce ruşii îşi sporesc forţele în România, locul meu devine din ce în ce mai lipsit de importanţă, aş putea fi înlocuit cu un general de brigadă care să se ocupe [numai] de aprovizionarea ofiţerilor francezi„… Administraţia noastră pare excelentă pe lângă cea de aici... Dar ce mai face Georges? Nepotul meu nu poate fi decât militar când va creşte destul, aşa că mă bucur că războiul se va sfârşi înainte de a creşte el. (strigă) Sergent, ia scrisoarea şi expediaz-o cu grijă! Este un document secret de maximă importanţă, aşa că ai toată grija!  
SCENA 9 Averescu AVERESCU: Da, liber, sergent, poţi să te retragi acum!  Da, dă-mi şi porthartul! Liber! (paşi care se pierd) Da, aici sunt bunele mele notiţe, pentru viitorime… Aşa… să notăm deci în continuare, pentru românii care vor urma: azi „Am avut vizita generalului Berthelot (…) Care este rostul acestei vizite, nu pot să înţeleg. Mi-a expus situaţia generală şi mi-a spus că în curând va începe ofensiva” rusă „prin Moldova şi atunci se va uşura situaţia în faţa mea. (…) În orice caz, i-am spus lămurit că prefer un ajutor direct. Am vorbit apoi despre situaţia armatei noastre şi mărturisesc că [mă] sufocam când auzeam” sfaturile  „zise practice, dar absolut teoretice, în perfectă şi absolută necunoştinţă de cauză locală. De teorii avem noi nevoie, de care din nenorocire suntem plini?”! Mi-a reproşat că muniţiunile noastre sunt în descreştere prea repede, din cauză că producţiunea este depăşită bine de consum şi deci să disciplinez focul, să tragem numai de aproape. Şi rar. Or, eu de multă vreme dădusem, fusesem nevoit de practică să dau un astfel de ordin idiot, să se folosească muniţiunile cu stricteţă! Dar nemţii au mitraliere şi trag de departe cu largheţă, nu fac economie! Iar puştile noastre vechi… Ştie şi Berthelot ce înseamnă să ai o mitralieră, ca nemţii, sau măcar o puşcă englezească Lee-Enfield – 15 focuri pe minut, cu preciziune, cum se practică pe frontul francez! Şi oameni, de unde să am oameni?! Berthelot îmi tot zice să nu mai cer alte întăriri, dar cum a fost când nemţii erau lângă Paris? Nici aunci nu s-au cerut oameni, întăriri?!  Generalul Manniury a cerut trupe în ajutor şi chiar atunci i-au trimis, pe loc, 6.000 din soldaţi din rezerva Parisului. Şi chiar i-au trimis în…  600 taxiuri! Noi nici cai, nici boi nu avem destui, să ducă căruţele cu răniţi, de unde, ha-ha, taxiuri?!  „Când regimentul nu mai are niciun ofiţer superior ci trebuie a se lua un maior de la un alt regiment, pentru a-l conduce, când în capul unui batalion ai un locotenent de rezervă, singurul ofiţer disponibil, iar cele patru companii sunt comandate de plutonieri, la ce rezultate poţi să te aştepţi? Cine a avut ideea cu aducerea francezilor, nu cred că a făcut ceva bun. Eu înţeleg şi umilinţa, dar cu folos real!” Păi, abia ce ne-am despărţit, cu promisiunea încă a unui ajutor cu trupe, când şeful lui de stat major m-a şi luat la telefon să mă întrebe dacă n-aş putea renunţa la întăririle pe care abia le-am primit. Păi, de ce naiba le-am mai cerut, dacă îmi permit filotimia de-a şi renunţa la ele?! Au sunt nebun?! Păi, dacă nu veneau întâririle chiar atunci când le-am cerut eu, acum am fi trăit cu toţii un dezastru!   Mdaaaa… Ceva mai târziu a venit şi colonelul de Roince, din partea generalului Berthelot, cu îndemnul să trimit trupele înapoi „dacă nu am absolută nevoie. Nu admit să se discute şi să mi se puie la îndoială arătările mele!”  Am văzut că şi ofiţerii lui Bertelău ăsta  erau ruşinaţi că „şeful lor e lipsit complect  şi de tact şi de simţ tactic”!   
SCENA 10
Berthelot
BERTHELOT: Draga mea, sper că eşti sănătoasă, la fel şi nepotul meu drag. Am speranţe că mă voi putea întoarce curând, căci am pus lucrurile la punct aici… Ce-ar mai fi de făcut?  
SCENA 11 Godeaux, Berthelot
BERTHELOT: Uf, în sfârşit, am scăpat şi de cizme şi de Averescu! Pune te rog masa, dragul meu Godeaux! Bine că ai avut parte doar de societatea de aici, nu şi de cunoştinţa unui general pe care ar trebui să-l îndepărtez!
GODEAUX: Mon general, eu ştiu exact ce şi câte condimente să pun, însă nu pot aprecia vitejia şi onoarea generalilor străini de pe câmpul de lupta… deşi m-aş lupta cu frigarea în mână în faţa oricărei mitraliere ca să-mi scap bucătăria în faţa unor nemţălăi! Dar, dacă permiteţi, vă mai amintiţi când eram pe vasul „Venus”, chiar la plecarea noastră din Anglia spre România? BERTHELOT: Da, la începutul lui octombrie 1916… GODEAUX: Ei, şi atunci ţineţi minte atunci pe studenţii aceia români care, aflând că venim să ajutăm România, ne-au asigurat că vom găsi aici un mare general, care va repurta cu siguranţă multe victorii, după ce i-a bătut pe bulgari? Averescu… BERTHELOT:  Averescu ? Ba eu cred că l-a stricat tocmai gloria din Bulgaria. Când românii au învins în 1913, făcând ordine în Balcani, cu exact acest monsieur Averescu ca şef al Marelui Stat Major, n-au murit decât câteva sute de oameni şi, e drept, vreo mie din dizenterie… Aproape că n-au fost schimburi de focuri, dar, merde, quelle drole campagne! Am aflat că spionii Armatei române copiaseră  planurile hărţile bulgăreşti de la… Expoziţia internaţională de la Paris şi chiar pe ele s-au bizuit, cu toate  că serviciul secret al lui Moruzov îi avertizase că drumurile erau doar pe hârie! Dar era onoarea lor faţă de onoareaserviciului Siguranţei ! Şi aşa au trecut Dunărea după hărţile de la Paris, iar Dunărea au găsit-o, da, chiar acolo, dar,  închipuie-ţi, n-au găsit şi drumuri pe partea ailaltă! Fuseseră doar pictate, de fală, pe hârtie. Şi au telegrafiat că au găsit ţara cu pricina, dar că n-au drumuri în drum ! Ei, a dat Cel de Sus şi i-au bătut totuşi pe bulgari, i-au înspăimântat…  Dar dacă dădea Dumnezeu atunci ca bulgarii nu se predau atât de uşor, românii n-ar fi venit acum în războiul cu nemţii ca la parada de 10 Mai, aşa subţire, cu raniţa goală şi fără izmene! Unde mai pui că miliardul de lei aur pentru înarmare a fost cheltuit cică pentru înzestrarea Armatei, dar după începerea ostilităţilor se făcea apel la populaţiune ca să contribuie în continuare cu bani… ca să cumpere obiele bieţilor soldaţi. Că nu era să mărşăluiască soldaţii şi cu picioarele goale. În bocancii ăia cu tălpi de carton. Dar să nu criticăm oamenii în casa lor, nu e treaba noastră! Noi suntem aici doar ca să-i îmbărbătăm. Atât avem voie să facem: să îmbărbătăm şi să murim pentru ei, pentru Europa, pentru civilizaţiune!
GODEAUX: Şi acum vi se pare că nu luptă curajos?
BERTHELOT : Ba luptă destul de curajos, deşi la începu, mde… uite, «de când am sosit prima dată pe frontul românesc, am văzut prin gări – la Focşani, Râmnicu-Sărat, Buzău, Mizil, la Ploieşti, ne încucişam cu trenuri întregi cu răniţi evacuaţi spre Moldova. Nu mi-am făcut deloc impresie prea bună văzând numărul mare de soldaţi răniţi uşor, mulţi cu o simplă rană la mână. Şi în Franţa am avut la început un oarecare număr de răniţi voluntar şi a trebuit să punem capăt rapid acestei forme de dezertare. Natura umană este aceeaşi peste tot, iar exemplul negativ se răspândeşte uşor!» GODEAUX: Cu riscul de a mă executa, domnule general… BERTHELOT: Fii liniştit, cum să te executăm înainte de antreuri? GODEAUX: Atunci îndrăznesc să spun că admir răsboiul, da´ că nici pacea nu poate fi ceva prea de  rău, că sunt destui oameni şi destule ziare care spun că încă se poate evita vărsarea de sânge… BERTHELOT: Asta o spun şi maximaliştii, bolşevicii, care vor să lăsăm dracului războiul, să nu vărsăm sânge, dar ei înşişi ucid copii şi se taie între ei, în familie chiar, împărţiţi în tabere, îşi căsăpesc şi comandanţii, îşi asasinează primarii… Oameni de nimic. Am găsit vreo trei la Iveşti, înecaţi în budana de vin, băuseră ca porcii ! Ştii ce s-a găsit să zică atunci comandantul lor ? Că au avut parte de-o moarte cu totul fericită… Fericire fără onoare ? Pace fără demnitate ? Omenirea nu poate trăi decât în sfara onoarei, asta învaţă şi copiii, în primele lor basme, în care prinţul cel bun ucide balaurul. Până şi creştinismul ţine la icoană pe Sfântul Gheorghe, patronuI soldaţilor, care UCIDE balaurul, simbol al Răului, nu-i face doar morală bolşevică… Fii bun, dragă Godeaux şi, în timp ce pui naibii farfuriile alea, dă-mi te rog şi cartea aceea din dreapta. Nu, a doua… GODEAUX: „Le… Fil de l’Épée”? BERTHELOT: Da, „Le Fil de l’Épée”… Merci! Da, da (foşnet de foaie), mda, poţi să şi torni… (sunet de lichid turnat) Da, uite! Ascultă dară aici zicere înţeleaptă: „N-au existat elinism, ordine romană, creştinism, drepturi ale omului, civilizaţie modernă, decât prin efortul lor sângeros… Războiul descoperă în inima omului multe calităţi ascunse. Pacea lasă să crească în inima omului tot ce are acesta mai rău.” Este opera unui tânăr căpitan francez, unul De Gaulle. Charles de Gaulle. Pare destinat frontului, probabil că nu vom mai auzi de sărmanul om, care va dovedi desigur cele scrise luptând în linia întâi… GODEAUX: Chiar şi eu sunt obligat să tai în carne, dar nu vie şi nu de om. Nu văd ce rău este în a negocia înainte de a-ţi sparge capetele ca băieţii de maidan. BERTHELOT: Lasă impertinenţa, soldat! Ei, mă rog, să nu ne certăm tocmai înainte de campania asta de masă, cu bunele tale bucate în locul trenurilor cu furnituri militare. Ei, băiete, nu înţelegi că noi şi cultura noastră trăim la graniţa subţire între duel şi asasinat? Uite, am acolo şi cartea lui Karl von Bernhardi, un neamţ. Zice şi ăla în felul lui:   „Să-i recunoaştem [războiului] la justa-i valoare înalta-i semnificaţie ca factor puternic de cultură!” GODEAUX: Aha. Păcat… Cândva, un student la Sorbona zicea că şi arta culinară ţine de cultură şi că prin ea şi nu prin războaie Franţa a cucerit lumea în mai mare măsură decât au făcut-o Napoleon ori Alexandru Macedon. Lumea întreagă a capitulat, fără să verse sânge, în faţa bucătăriei franţuzeşti! Dar dacă n-o fi tocmai aşa… mă rog, vom mânca, vorba ceea, ca de război, nu ca de pace: „A la guerre comme a la guerre” – n´est-ce pas?! BERTHELOT: Sper că nu-mi pui la cale vreo blestemată de ambuscadă culinară, soldat! Ei, cam ce… desfăşurare nouă de trupe îmi propui pentru azi? Nişte sosuri noi, bănuiesc… Sosurile în care străluceşti, maestre general al bucătăriilor.
GODEAUX: Mda, maestru îmi rămâne, pentru vecie, Georges Auguste Escoffier, lui, părintelui bucătăriei noastre, Franţa şi lumea întreagă îi datorează arta culinară sofisticată modernă! BERTHELOT: Escoffier acesta al tău a fost bucătar şef, din câte îmi amintesc, însă şi proprietar a foarte multe restaurante… Deci, şi soldat, şi general. Tu eşti numai soldat, general sunt eu – eu sunt deci propietarul. GODEAUX: Monsieur Escoffier a fost şi un mare scriitor culinar. BERTHELOT: Un Dumas-pere…  al gulaşului, vrei să spui? GODEAUX: Mai degrabă Balzac al supelor! L-a moştenit pe măreţul nostru maâtre Carême şi l-a simplificat şi augmentat colosal! A inventat şi bucătăria marilor restaurante, organizată ca o industrie, pe cinci secţiuni. Nu degeaba asta s-a numit "sistem de brigadă"… Secţiunile sunt (le înşiră ca la şcoală): unu - "aperi… BERTHELOT (oftând – ştie deja „lecţia”!): …tif ". Aperitif, adică feluri reci.  Doi -  "entreme… GODEAUX: …ttier", adică antreuri de legume. Trei… BERTHELOT: Rămâi la doi! Nu spune acum, te conjur, "rôtisseur", căci aici chiar crăp de foame, la acest sublim cuvânt! GODEAUX: Aşa se întâmplă când domnul mănâncă la Palat la vreme de conflict mondial: "gustă" subţire acolo şi se aşteaptă la un contraatac aci… Ei bine, atunci, patru! BERTHELOT: Uf, ştiu, ştiu, "saucier"… GODEAUX: Exact sosurile la care v-aţi gândit că vi le voi oferi în continuare. Ne oprim înainte de cinci, ultimul capitol…
BERTHELOT: Pot şi eu înghiţi în sec liniştit? Helas, mai lasă naibii patiseria aia povestită, rămâi barem la sosuri şi mezeluri realr, poate şi la vreun copan… Şi, până mă destind eu un pic la pian, să fie aici pe masă, calde… GODEAUX: Oferta serii chiar este gata. Am folosit şi minunatul unt, şi brânză, şi… BERTHELOT: Desert la cină? GODEAUX: În România, brânza şi măslinele nu sunt desetz. Uneori, sunt singurahaleală - sunt adică, aud, hrana de bază până şi în casa docherului, a lustragiului, a sacagiului. Desigur, nu şi la vreme de răsboi, când beau şi ei apă şi pun iarbă la fiert… BERTHELOT: Nu mă-nnebuni, ce NE oferi acum, într-un cuvânt? GODEAUX: Într-un singur cuvânt, ceva ce ar trebui introdus şi de monsieur Escoffier, legenda vie a meselor de taină, în al şaselea regiment al bucatelor: o baterie de… mămăligă. BERTHELOT: Mămăligă? Ce-i aia? GODEAUX: Un fel de polenta, turtă italiană, dar nu precum turtele noastre dulci din mălai, asta românească se mănâncă însă cu brânzică iute, untuleţ şi smântânică – când e… Noi avem unt şi brânză sărăţică, capturată de la inamic – desigur, asta-I doar o cununie culinară din interes, nu din dragoste, cum s-ar zice…  
BERTHELOT: Trădare! Brânza-i desert, ce naiba, ce caută în turta asta de porumb?! GODEAUX: Şi unt. Unt adevărat! Nu grăsime de măgar, mon general! Am plătit o mie de franci pe.o găleţuşă, dar nu m-am putut opri! BERTHELOT: Generalul tău primeşte 6.000 de franci pe lună de la statul francez pentru marile sale servicii şi încă nu-i ajung, iar tu, simplu răcan, risipeşti o mie întreagă pe nişte unt?! Fie el şi lipsă chiar şi de la masaregală… Nu ştiu cum reuşeşti tu să faci rost de o mie de lei aur, deci cam tot o mie de franci, pentru o găletuşă cu grăsime. Doar dacă nu cumva… îţi trădezi patria şi mai găteşti pe ascuns şi pentru vreun prinţ rus bogat şi gurmand… GODEAUX: Doar ştiţi că întotdeauna am mai pus ceva bănuţi  deoparte. Chiar dumneavoastră m-aţi încurajat să nu vă deranjez cu restul după fiecare achiziţie, iar eu n-am risipit nicio centimă, nicio para! (visător) Mai ţineţi minte la Marna?
BERTHELOT (visător şi el): Oh, da, da, cât curaj, cât eroism acolo ! Nu ştiam dacă vom apuca seara, dar nici nu ne păsa! Nemţii erau înaintea noastră şi trebuia să-i oprim, chiar să-i respingem…
GODEAUX: Vorbim despre aceeaşi Marnă? Scuzaţi, însă eu mă refeream exactement la victoria MEA, când am reuşit să cumpăr din aceleaşi economii, pe aceeaşi scumpete, viţeluşul cel gras ca din Vechiul Testament! De fapt, am cumpărat viţelul din banii rămaşi de la marele porc pe care l-aşi găsit asasinat între liniile frontului. Eu l-am arestat şi apoi l-am vândut la popotă… BERTHELOT (visător, plescăind din buze): Mai ţii minte cum i-am respins pe nemţi?  Da´ ştii că a fost extraordinar? GODEAUX: Ce, viţeluşul ăla de front? BERTHELOT: Nu, mamaliga asta de viitoare neutralitate! Că românii, fac ce fac şi rămân neutri, ca-n ´914, Măcar să mai tragem de timp, ca să-i mai ţinem puţin ocupaţi aici pe nemţi. Ei, mai vreau, mai vreau mamaliga! Şi toarnă şi vin, căci nu trebuie să economisim şi „gloanţele” acestor mici tunuri de masă! (pendula bate) Ei, na, că iar s-a făcut ceasul! La drum, generale, ce să-i faci ! (mai încet) În loc să preiau conducerea unei armate, fac pe front controale, îndrum, promit, cer unora şi altora, număr aici căruţe şi vagoane cu fân, alimente, pânză şi gloanţe, zâmbesc unor ticăloşi, şi trec poate drept fricos în faţa ofiţerilor ăştia necopţi care nu vor decât să se arunce în luptă prea devreme… Şi mijlocesc între Palat, Armata română şi cea rusească! (tare) Rollet, maşina! Rollet, cizmele! Dă-mi-o şi pe Averescu. Asta trebuia dată cu vax, că după ce-am vorbit cu monsieur le general, am dat special cu piciorul ăsta într-un…
GODEAUX: Cum, să plecaţi tocmai acum?! Păi, abia am pus masa! Că doar nu m-aţi crezut că am numai şi numai mămăligă – mai sunt câteva reserve…  BERTHELOT: Poţi tot aşa de bine s-o şi strângi. Am o uşoară indigestie: cred c-ai început să găteşti prea gras! GODEAUX: Păi, întotdeauna gătesc „mai gras” – aşa vă place! BERTHELOT: Îmi place, îmi place mie, dar acum găteşti prea gras,  mai gras decât gras, da?! ROLLET! ROLLET, unde-ai dispărut?! ROLLET: La ordin, mon general! BERTHELOT: Ai adus cizmele? ROLLET: Oui, mon general! BERTHELOT: Amândouă? Şi pe Averescu? Eşti băiat deştept, ai reuşit să prinzi ideea. Ei, uşor cu stângul, că nu-i piciorul tău! Mă doare de pe Marna de înnebunesc, ce ştii tu? Dar pe atunci doar predai Geografia într-un amărât de liceu unde nici nu se învăţa pe unde naiba curge Dunărea.
ROLLET: Într-un oraş, mon general, predam într-un oraş, nu la ţară. Un liceu de fete, nu… «un liceu amărât». BERTHELOT: Ce norocos! Ai pregătit maşina, da? Conduci tu, iar… ROLLET: Permiteţi să raportez: e cam puţină benzină: să alimentez înainte, sau mergem mai pe-aproape? BERHELOT: Că ar şi trebui să ştie soldatul unde merge generalul! E secret până ai să şi vezi pe unde… ROLLET (încet): Şi de văzut tot am să văd când o să văd… Nu? Dar asta e lipsă de încredere în caracterul meu credincios! BERTHELOT: Vezi că te-aud! Hai, executarea! (se aude tropăit de cizme, îndepărtându-se) Hei, hei, Paul Rollet!  ROLLET (de mai departe): Da, să trăiţi! BERTHELOT: Măi băiete…  şi schimbă-te şi tu cu un mundir mai de Doamne-ajută, pune poate şi-o decoraţie, mai mică, din cele vechi ale mele, de pe vremea când am terminat Academia Militară la Saint-Cyr… Că mergem să cinăm la Palat, cu regina şi fetele ei… Dar, atenţie: ai şi uitat imediat unde vom merge! ROLLET: Mulţumesc, domnule general! Mă voi îmbrăca exact ca şi când aş şti că mergem să mâncăm la Palat. Adică… dumneavoastră să mâncaţi... BERTHELOT: Or să aibă grijă şi de tine, n-ai tu grijă - românii sunt oameni primitori. Dacă n-aş fi francez, n-aş sta o clipă pe gânduri dacă mi s-ar oferi un post de comandă aici, după război. GODEAUX: Deci, până la urmă, tot la Palat o să mâncaţi! Cu banii pe untul acela, mai bine îmi cumpăram şi eu o decoraţiune! BERTHELOT: Pace, Godeaux, pace, că-ţi dau şi ţie să porţi decoraţiunea primită chiar ieri de la ruşi, că n-au fost în stare să-mi trimită vagoanele cu mazăre. Ţi-o dau, dar o s-o porţi numai după… GODEAUX: Înţeleg, numai după serviciu, serile, duminica seara… BERTHELOT: … după război. Că nu vreau să ajungem tocmai acum la conflicte diplomatice, jicnindu-i pe ruşi. Chiar dacă părăsesc ei masiv tranşeele de când cu revoluţia maximaliştilor, măcar tot prin ei îmi fac aprovizionarea pentru Armata Română şi tot pe teritoriul lor s-ar putea retrage Guvernul român şi Casa Regală dacă Doamne-fereşte… Şi tot pe la ei am venit încoace şi tot pe la ei ne trec curierii… aşa că… înţelegi… SCENA 11 Berthelot, Regina, principesa Mărioara (prezenţă mută)
Muzică clasică potrivită atmosferei de curte  REGINA: Mărioara, fii cuviincioasă! Principesă mică, domnul general ar putea ca să creadă că ai crescut în casa pădurarului! Iertaţi-o, domnule Berhelot! Se poartă aşa doar pentru că vă place şi deci are deplină încredere… BERTHELOT: Lăsaţi-o, Majestatea Voastră. Principesa este încă un copil. Unul adorabil, de altfel… Şi o zână frumoasă, n´ este-ce pas? REGINA: Mais oui, are toate trăsăturile ţării acestea: curăţenie, limpezire, duioşie, frăgezimje, dor, îndărătnicie, disperare, geniu… Şi, desigur, un pic de viclenie copilăroasă atunci când vrea dulceaţă dar ştie bine că a făcut boroboaţe… Sigur, acum ar prefera să se joace în stradă, cu fete de prăvălie neinstruite, decât să facă acum instrucţie cu noi: cum se şade adică frumos şi cât mai princiar la masă, cum se răspunde graţios, cum se zâmbeşte chiar şi atunci când ai o lacrimă deja pregătită… Ştiţi, domnule general, instrucţia unei principese nu e cu nimic mai prejos decât cea militară. E poate şi mai puţin dureros să cazi de pe cal sau să te bată caporalul cu cravaşa decât să fii umilită de etichetă, de propriile doamne de companie, chiar de servitorii vechi. Ne cunoaştem deja destul şi ne admirăm prea mult pentru a nu fi sinceră, complet sinceră… Uite, chiar astăzi mi-am amintit de bătrâna noastră regină Aunty. BERTHRLOT: N-am avut onoarea ca să o întâlnesc personal, însă ziarele franţuzeşti comentau mereu viaţa romantică a reginei Elisabeta, soacra dumneavoastră. Scria şi versuri parcă, nu? Şi astfel de lucruri le află presa, pângărind chipul unei regine la locul său… REGINA: Da, semna «Carmen Sylva» - «Cântecul pădurii».
BERTHELOT: Erau chiar rime adevărate?
REGINA: Ei, nu ştiu zău dacă domnul Enescu a simţit vreo obligaţiune sau a fost cucerit de rimele bătrânei regine, însă a compus chiar şi nişte lieduri pe versurile ei. BERTHELOT: L-am cunoscut pe front pe extraordinarul  dumneavoastră violonist, l-am văzut cântând deseori, benevol,  soldaţilor. Şi e un om aşa, simplu, fără fasoane, deşi tot Parisul îl ştie deja de geniu. Odată, ha-ha, nu putea urca bietul om în tren, era plin de soldaţi şi civili, stăteau chiar şi pe acoperişul vagoanelor, lumea se împingea, zbiera, lovea cu pumnii… El, ferindu-şi cutia viorii, nu faţa, încercând să se urce peni tru front, unde urma să cânte fără bplată… L-au aruncat de pe scară, era strivit de mulţime, împins deoparte, când l-a zărit atunci cineva cu vioara şi imediat l-au tras înîuntru. Chiar l-au poftit într-un compartiment plin ca o cutie cu heringi englezeşti. Şi, mi s-a povestit, aceia, oameni de tot felul, după care n-o rămâne desigur nimic, au poruncit să-i distreze, să le cânte „scripcarul” : „Zi-o, băi, p-aia cu soldatul!” Doar când au auzit vioara,aşa… aşaaaa (se aude o vioară) au ştiut imediat cine e!   Dar pomeneaţi de o amintire iar eu v-am întrerupt şirul… REGINA: Eram pe atunci doar o copilă închisă în colivia unei dinastii… Eram prinţesă moşternitoare ca şi principesa Mărioara aici de faţă, doar că deja aveam soţ, pe moştenitorul tronului, pe Nando al meu…
BERTHELOT : Pe actualul rege Ferdinand, pe capul căruia nemţii au pus preţ…
REGINA : Şi tocmai urma să aduc pe lume primul urmaş al dinastiei, desigur, era aşteptat un băiat… Der Oncle, regele Carol adică, unchiul supusului său nepot Nando, transformase totul din jurul nostru într-un fel de cazarmă prusacă îmbinată cu o mănăstire franciscană, unde şi lumina trebuia să intre cu stricteţă – totul extrem de sobru, de cenuşiu, de întunecat… Aveam doar o mică pasăre, Bully, un botgros care ne iubea şi ne primea totdeauna cântând veselul „Freut Ruch des Lebens”, cred că socrul meu german, regele Carol, ar fi acceptat bucuros chiar şi pasărea ştiind că aceasta ne ciripea tocmai un cânticel german, numit, culomea ironiei, „Bucuraţi-vă de viaţă”. Bully al meu ajunsese atujnci singura mângâiere a vieţii mele, miezul bucuriei! Nu învăţasem încă să-mi fiu eu însămi tovarăşă. Pasărea aceasta se ţinea după noi: zbura adesea prin odaie sau făcea mici salturi caraghioase pe podea… Şi într-o zi, când îmi era mai rău ca oricând, în camera cu tapet posomorât, biata mea Louise, Louise Lang, bătrâna cameristă, care  se străduia să mă mai  distreze şi ea cu subiectele ei mititele, în timp ce Nando, soţul meu, era, ca de obicei, la cazarmă, ori la ordinele unchiului Carol, regele… la un moment dat, biata bătrână s-a dat cu un pas în spate, doar cu un pas mic, însă, damn it!, fără să se uite înapoi…  a făcut o reverenţă şi atunci, chiar atunci a  călcat acea fiinţă minunată, venită cu mine de la Sigmaringen! Am plâns atâta, încât biata de ea, bătrâna şi timida Louise, n-a mai răbdat şi chiar a doua zi l-a atacat pe rege ca la Verdun: pur şi simplu i-a spus: „Maiestate, prinţesa noastră tânjeşte după lume, iar la starea ei de sănătate, asta nu e bine! Fiinţele tinere au nevoie de tovarăşi, ar trebui să petreacă…” Ce tupeu, cât a riscat să-i spună lucruri atât de… pământeşti, de frivole, regelui! Dar Unchiul a pălit atunci – nădejdea ţării toate stătea în moştenitori, el nu avusese copii care să-i trăiască! Eu eram deci… o afacere de stat, iar distracţia mea, un medicament dinastic! „La Prencesse s´ennuie”, prinţesa se plictiseşte, a fost semnalul de alarmă! Şi atunci a urmat «mobilizarea» la Palat, cam la la 1914 în toată Europa: după  multă chibzuială şi cântărire „oamenii austeri ce purtau în creieri imperii”, trecuţi toţi de vârsta visurilor şi a iluziiloor, au pus la cale câteva ceaiuri, ca să distreze pe „biata copilă”, pe mine adică. Astfel, «soţiile miniştrilor, ale profesorilor erau cele dintâi pe listă ce au poftit într-un salon tapetat roşu pompeian, cu scaune urâte, exagerat poleite, cu tablouri patriotice în care apărea unchiul... Şi sub tablourile acestea patriotice stătea mica şi trista exilată, primind doamne slabe şi doamne grase, doamne blajine şi doamne îngâmfate, doamne elegante şi doamne ponosite, doamne zbârcite şi doamne fardate, doamne guralive şi doamne sfioase ca mine, mica străină»… Ce greu a fost! Câte bătălii am dus apoi până a înţelege, de la lecţiile de călărie mai întâi, apoi de la Der Oncle sau de la domnul Brătianu, că nu pintenii şi cravaşa te ţin pe cal, nu blândeţea mângâierii sau bucăţica de zahăr, ci privirile mulţimii. În ochii oamenilor trebuie să priveşti: aşa! Tăcere, pentru a simţi şi noi „aşa”!   BERTHELOT: Iertaţi-mă, v-am trezit amintiri mai puţin incomode, de aceea mi-am plecat puţin privirea…
REGINA : De fapt, nu voiam să vorbesc despre Mircea… Mormântul micului meu băiat este acum la Bucureşti, iar Bucureştiul este sub nemţi… El e acolo, ţara e acolo, mult din ţară, iar eu trăiesc, beau ceai, fac vizite de protocol, mă strădui să zâmbesc!
BERTHELOT : Viaţa nu vă aparţine ! Ţara aceasta, acum întreaga Europă civilizată, depinde de suveranii români, de viaţa lor… Şi  sunt însă nevoit să vă mustru acum, sigur, cu deferenţa cuvenită, dar cu asprimea necesară, a unui prieten, dacă tot a ajuns discuţia într-un loc menit să-mi îngăduie lucrul acesta. Pe generalul Eremia Grigorescu chiar l-am certat aspru azi, de cum am aflat că v-a lăsat singură pe linia frontului la Siret!  REGINA: A, dar am fost puţin şi eu, însă nu eram deloc singură cum greşit vi s-o fi spus, ci cu Sybille Crisoveloni, o prietenă de nădejde. Cea mai frumoasă femeie din Galaţi.  BERTHELOT: Sigur, acea englezoaică frumoasă… Crisovelonii, bancherul şi graţioasa doamnă, au conacul acela liniştit de la Ghidigeni, de lângă Galaţi. Pânp acolo, treci chiar printr-o frumoasă pădure, care-mi aminteşte de Fontainbleu… am fost şi eu odată… Ar fi însă bine să vă rezumaţi la a avea grijă de ţară, la Palat sau, fie, la un conac în pădure, dar cât mai departe de Siret – nu să înfruntaţi exploziile pe front! Apoi, mi s-a raportat – scriu însă şi gazetele! – faptul că mergeţi des şi în spitale, că atingeţi răniţii, iar unii sunt bolnavi de tifos! Sunt mulţi soldaţi care vă venerează, spun că luptă pentru dumneavoastră, deci trebuie să le trăiţi pentru ei! Ce lovitură ar fi pentru front vestea că nu mai au suverani! Că şi Majestatea Sa regele Ferdinand era să fie atins, poate nu ştiaţi asta, de o explozie, în timpul unei inspecţiuni pe fronr! REGINA: Ştiu, dar el e bărbat şi bărbaţilor li se iartă bărbăţia… Mie mi-au spus unii bravi, chiar dându-şi ultima suflare – şi cel puţin măcar atunci când mori spui lucruri sincere – au jurat că au luptat pentru mine… Dar, oricât de romantică aş rămâne, ştiu bine că toţi băieţii aceia sărmani, cu mâini bătătorite, luptă pentru pământul lor. Pământul pe care regele le-a promis la mobilizare: nu mult, însă al lor, pe care să îl are cu un cal sau cu o pereche de boi…. Soţul meu se ţine întotdeauna de cuvânt, dar între timp pământul lor, al nostru, este, iată, tot sub stăpânirea nemţilor şi a aliaţilor lor… Sunt şi mama poporului meu! Şi eu să mă ascund în palate?! Mai degrabă căldura a fost zăpuşitoare, primejdioasă, decât bombele nemţeşti, iar ca să urc în vagonul prea înalt de tren, la plecare, chiar a trebuit să mă târăsc în genunchi! Apoi nemţii au bombardat gara şi a trebuit să fugim cu automobilul, alături de Mignon a mea. Micuţa tresărea, însă pe mine obuzele nu m-au înspăimântat:  «eram pe un loc foarte înalt deasupra Siretului, de unde puteam vedea totul, adică prea puţin în afară de obizele ce explodau înaintea noastră sau chiar deasupra capetelor. Şi pe şosea, obuze explodau la stânga şi la dreapta, însă totul părea atât de firesc, încât abia îmi dădeam seama că grozăvia pe care o văzusem în spital venea tot de aici!» Crisovelonii au făcut la conacul lor spital de campanie la fel de bun ca unul franţuzesc! De altfel, a fost ideea lui Jean Crissoveloni ca să înfiinţez organizaţia ambulanţelor de război… Astfel de gesturi te fac să fii bărbat, chiar dacă eşti femeie!
BERTHELOT : Dar vă expuneţi! Dacă eraţi la Iaşi, nicio rumoare, niciun un zvon ca acela de la Coţofăneşti n-ar fi fost posibil…
REGINA (foarte glacial) : Până aici ! Cred că am vorbit prea mult astăzi şi avem atâtea de făcut până să se termine şi această trisă zi… BERTHELOT: Escuse-moi, Votre Majeste! Îmi cer iertare! Ştiţi să păstraţi nintact un front…. Iar eu nu am vrut decât… Alteţă, ştiaţi că… ministrul nostru în România, ambasadorul Saint Aulaire, obişnuieşte să spună: „Există un singur bărbat la Palat şi acesta este regina!”?  REGINA (râde, acum destins): Vai, să nu vă audă cineva! Eu am grijă de copiii noştri, viitorul dinastiei, îmi port mila prin spitale, dăruiesc bani din caseta mea pentru medicamente şi hrană, ofer ţigări bieţilor noştri soldaţi… Dar lumea tunurilor este a bărbaţilor, dragă domnule general Berhelot şi n-aş vrea să credeţi că influenţa mea asupra soţului meu… sau asupra preşedintelui Consiliului de Miniştri, domnul Brătianu, ar fi altceva decât şansa de a obţine uneori prea mici favoruri, hatâruri. Şi nu în folosul meu… BERTHELOT: Dar aţi fost, Excelenţa Voastră, întâiul nostru aliat pentru intrarea în război alături de noi şi nu aşa cum s-ar fi aşteptat filo-germanii, alături de Tripla Alianţă – doar regretatul monarh era dintr-o casă germană, exista chiar şi tratatul secret semnat cu Austria… Dar dumneavoastră, nepoata reginei Victoria,  ne iubiţi… Şi faptul că aţi fost aproape singura care a susţinut ca România să nu încheie o pace separată cu nemţii, deşi a pierdut, iată, jumătate din teritoriu, va face, sper, extrem de important ca România să fie cândva, după victorie, aşa cum vă place să spuneţi, „România Mare”… REGINA: Mon general, sunteţi de un entuziasm şi de un optimism molipsitor! Nu degeaba Ioniel, Ionel Brătianu ţine mereu să vă vadă pe domnia ta ori de câte ori are veşti proaste de pe front… Chiar când este convins că nu poate fi decât şi mai rău pe mai departe, tot spune că-i face bine să-l contraziceţi… Şi în continuare, fiţi fără nicio grijă, am să ajut ori de câte ori voi putea…
BERTHELOT : Un singur lucru nu vreţi a face, ştiu pentru a-mi fi pe plac…
REGINA : Încercaţi-mă ! Vă conjur ! Veţi vedea că nu aveţi deloc dreptate…
BERTHELOT : Este vorba despre… în sfârşit,,, demisia lui Averescu. Mereu şovăie şi ne cere trupe şi iar cere! Om fi având de unde? Nu avem! Şi totuşi, îi dăm, şi iar îi dăm oameni, i-am dat mereu trupe noi, luate de pe alte fronturi unde e nevoie de asemenea de soldaţi… Dar el nici nu se îndură să trimită companiile vechi, cu moralul zduncinat, cu oameni bolnavi şi răni uşoare, nu-i trimite  la binemeritată odihnă, de unde să se întoarcă apoi iar bravi. Nu, dumnealui le amestecă cu cele noi, vă închiuiţi cum stau cu moralul, cum se molipsesc de spaime! Nu-l înţeleg, nici nu poate fi înţeles omul acesta orgolios! De prima dată când ne-am întâlnit, la începutul războiului, în loc de bună ziua mi-a şi cerut două divizii – cică altfel nu-şi asuma responsabilitatea dacă va fi nevoit să ordone retragerea şi, mă rog, el  «nu va fi răspunzător de nimic»! Vă «este suficient acest răspuns pentru a aprecia valoarea morală a personajelor?»
REGINA : Poporul îl iubeşte şi bătrânul nostru general este stăruitor în ceea ce  face, trebuie să recunoaşteţi… Dacă i s-ar retrage toate trupele, probabil că s-ar încăpăţâna să apere singur, cu pistolul…
BERHELOT: De aceea cocheta să fie ministru de Răsboi sub nemţi, în guvernul de la Bucureşti?!
REGINA: Sigur, orgoliile generalilor sunt mari, şi o apreciere venită de la oşteni de meserie, fie ei şi germani, nu-l putea lăsa chiar rece nici pe Averescu. O fi cochetat, poate, cu ideea, dar nu s-a ajuns acolo ! Dar asta numai dacă semnam pacea separată, ceea ce, vedeţi bine, n-am putut fi de acord… Şi, în caz de pace, generalul nu ar mai fi avut angajament, soldă, ar fi trebuit să se pensioneze…
BERTHELOT : Sunteţi prea îngăduitoare, Majestate. Victoria germană ar însemna distrugerea civilizaţiei, nu putem permite ca nişte orgolii mărunte să se ridice deasupra ideii patriotice!
REGINA: Averescu pe front înseamnă un steag de luptă care se vede încă de departe, generale. Ţăranii nu ştiu carte: astaştiu – când se uită la el şi ştiu că încă mai e război şi mai este nevoie şi de ei, aşa cum se uită la domnia ta şi ştiu când am mai reuşit o victorie scumpă… Ştiţi, s-a mai cerut aceasta, demisia... Avem politicieni preţioşi care sunt şi mai insistenţi decât domnia ta, iar lor le-am răspuns că vom cerceta şi că, probabil, Nando va propune Consiliului de Război ce va fi mai bine pentru ţară. Iar Nando se uită spre mine, să asculte ce cred eu despre asta. Iar eu nu-mi permit să-l influenţez – doar mă uit în depărtare, casă nu văd acolo nimic… Nimic bun! Generalul Averescu ştie că i se tot cere capul de unii fără cap şi chiar ne-a provocat: mi-a adus de multă vreme sa demisia în alb, semnată ha-ha, foarte caligrafic, deci îmbietor ca s-o păstrez amintire…
BERTHELOT : Se zicea că, hm, generalul vrea să-l răstoarne pe rege. În faţa unui astfel de zvon, cel mai bine este să nici nu ţii seamă de el. Pur şi simplu trebuie să concediezi, preventiv, pe general, astfel încât dispar şi zvonurile…
REGINA : Generalul s-a simţit jicnit de neîncredrea noastră şi a adus el însuşi demisia. Era victoria lui, mă învinsese… Atunci chiar ne-a poftit să facem cu demisia sa orice am vrea şi oricând am vrea, că el nu se agaţă adică de vreo şefie, el munceşte cât este în simbrie, îşi face datoria şi pace. Ei, ieri chiar, am considerat că a venit timpul să-i restitui documentul, să fie generalul măcar sigur pe… unul dintre fronturi – cel cu Palatul! "Ia-o înapoi! Îmi arde degetele", i-am zis. Şi chiar m-am simţit uşurată. Am crezut că l-am câştigat, însă…   Părea destul de… indifrent când a primit hârtia, dar îi tremura, aşa, uşor, mâna… Şi mai ştiu că jubila pe dinăuntru, crezând că ne-a învins, sau i-a învins pe miniştrii care îl pizmuiesc. Dar nu mai vreau să ne rupem iar în tabere : suntem cu toţii pe acelaşi front blestemat! Şi, de altfel, ar fi prea devreme ca să-i iau demisia înapoi, după ce i-am restitui-o ieri, nu credeţi ? Haideţi, mai îngăduiţi-l…
BERTHELOT : Ce să zic şi eu ? Ca efect, să-i cereţi cândva ca să-şi dea demisia are efect mai grozav decât să-i fi scos acum hârtia de la păstrare, ar fi zis tot el că i-aţi făcut pe plac, acceptându-i, şi încă după cumpăneală sau teamă, demisia… Oricum, se pare că o să fiu în curând rechemat în ţară. Am făcut ce am putut, am pus lucrurile pe şinele potrivite, acum s-ar cădeasă meargă lucrurile astea şi singure… De la Paris, o să-mi imaginez că Averescu nici nu s-a inventat!  
SCENA 12
Berthelot BERTHELOT: draga mea cumnată, …”am obţinut ca problema rechemării mele în Franţa să fie pusă şi aproape rezolvată.” Până atunci am pus la punct câteva chestiuni pe care ruşii şi românii le încurcaseră după bunul plac. Caracteristica acestor ţări este că fiecare se bagă în toate, dar fără să ajungă la vreun rezultat. … Problemele sunt studiate superficial, se ignoră cu bună-ştiinţă detaliile. Astfel, dezordinea este completă. De aceea, mă gândesc cu plăcere că peste vreo 60 de zile voi începe să-mi fac bagajele.”  Şi în ţara asta este epidemie de tifos. Am pierdut astfel câteva măicuţe de la Crucea Roşie, câţiva doctori francezi. Din păcate, pândeşte şi boala bolşevismului…
SCENA 13
Berthelot, măicuţa Clara (fără glas), Chiţan BERTHELOT: Ma soeur, chiar nu înţelegi să-mi traduci ce spune sergentul acesta? CHIŢAN: Pot vorbi eu franţuzeşte, domnule general. BERTHELOT: Nu, nu te ridica, tinere. Un soldat rănit este mai mult  decât un general sănătos, fie el şi francez! Cum ziceai că te numeşti, tinere soldat? CHIŢAN: Permiteţi să raportez, domnule general, sunt sergent, nu soldat… BERTHELOT: Soră, viteazul acesta demonstrează că umorul nu este obligatoriu în armată...Uite, înfruntă ditai generalul francez – băiete, ţine-o tot aşa şi cu nemţii !
CHIŢAN : Am înţeles, să trăiţi !
BERTHELOT:  Băiete, mi s-a spus că ai luptat în acea şarjă formidabilă, la... CHIŢAN: La Prunaru, domnule general. Je m´ apele Chiţan Alexandru şi mi-e mi-o dat Dumnezeu zile să scap şi aşa, rănit grav. M-au adăposit nişte ţărani. Permiteţi să raportrez: ei, bieţii ţărani ăia au avut curaj, nu eu! Ca să scapi cu zile ai nevoie de noroc, nu de virtute. Însă ei au renunţat complect la norocul lor adăpostindu-mă : şiă -ar fi pierdut viaţa, ba, şi mai rău, puţinul lor avut, cdacă mă găseau acolo nemţii… BERTHELOT: Te numeşti... Chi-tzan, n-est-ce pas? CHIŢAN: Permiteţi să raportez: sunt sergent Chiţan Alexandru, Regimentul 2 Roşoiori. Am fost trei sute de călăreţi în atacul acela, dar... Au scăpat nicio o sută din noi! BERTHELOT: Te rog să ne povesteşti, mie şi sorei Clara, buna noastră asistentă medicală,  cum a fost acolo.  CHIŢAN: Păi, mai întâi ne-am adunat cu toţi pe o culme, în satul acela,  Prunaru. S-au format  trei escadroane acoloşa, comandate  de domnul colonel Naumescu. Am ieşit din sat în galop şi am putut şi noi spinteca atunci vreo  câteva zeci de nemţi-acolo, să nu rămânem chiar datori înainte de a ne da complect duhul. Pe alţii nemţi i-au zdobit caii, astaa fost din partea lor şi nu ne-am băgat să-i împăcăm. Asta a fost partea noastră, cu sabia, cu puşca, cu pistolul, care-a avut pistol, ofiţerii... Dar când am intrat în foc nemţesc încrucişat, am ştiut că ne sunase ăl din urmă ceas... BERTHELOT: Mitraliere! Da, dacă am avea şi noi aici măcar puşti englezeşi cu repetiţie... Continue, sergent! CHIŢAN: Ce era să facem? Care n-a fost nimerit, a rămas tot în şa, cu sabia scoasă, cu meşterie la împuns şi tăiat. Ştiţi, atunci nu zici că ai om în faţă, ci o haită care îţi sare la gât. Braţul nu ştie carte, merge singur unde trebuie şi-i auzi cum cad, uneori îi vezi pe cei răniţi sau poate morţi, holbţndu-se : nu le vine a crede că mor anume ei ! Au căzut cai şi călăreţi destui de-ai noştri, până chiar şio domnul comandant a căzut străpuns! Dar tot nu s-a lăsat de tot! Au căzut mulţi domni ofiţeri acolo... Domnul locotenent Popp a vrut să-l ajute pe comandantul nostru, însă domnul colonel s-a opus, i-o spus să sune expre atacul din trompetă, adică să ne îmbărbăteze tot spre înainte, iar domnul locotenent a şi sunat, dar l-au îmuşcat până la urmă şi pe dumnealui, n-am văzut cine, gloanţe erau pe alese, numai să ai bunătateasă te aşezi în calea câtorva... Ai noştri au făcut pavăză din caii noştri morţi, dar treceau gloanţele chiar şi prin cal… Chiar mă uitam că era unul negru, negru bine, lucios,  se vedea însă cât de colo că nu e cal de trupă, din ăla instriuit, era pesemne chiar din caii abia rechiziţionaţi pentru tras tunurile, pentru aprovizionare.. Că  pierdusem înainte, prin alte atacuri, şi alţi  căiuţi frumoşi,  aşa că l-or fi avansat şi pe cel negru la Cavalerie.... Greu a mai murit: bietul animal, rămăsese în numai trei picioare bune, dar şi ele pline de sânge, al lui sau al nostru, ori al nemţilor, nu mai ştiu… , trăgeam de el să se plece, să nu-l nimerească şi pe el, că lui şi aşa nu-i dă pământ după război, ba poate o să tragă plugul pe pământul nostru primit după război de la rege… Am tras de el, am strigat, dar săracu´ tot n-a vrut să se trântească la adăpostul altor cai... Eu am avut cai, domnule, am avut tot felul de cai frumoşi, dar nu ca ăsta, ăsta mi-a şi căzut cu tronc!  Nu numai la trupă am întâlnit eu cai, ci am avut şi acasă, aşa că mi-a părut rău că ăsta moare, aşa... Mă gândeam atunci că oricum eu mor şi mai bine mă nimereau pe mine, nu pe el, că eu luptam pentru pământ, căluţul nu avea însă niciun amestec, niciun câştig... În civilie, alergam caii la curse, pot spune că mă pricep la căiuţi. BERTHELOT: Cum ai scăpat? CHIŢAN: Mai întâi i-am atacat pe nemţii din faţă, că tare ne mai  prinseseră într-o strâmtoare... Domnul capitan Tudor, domnul  sublocotenent Diaconu, domnul  sublocotenent Hristea şi cu mine am ieşit din trupă şi-am atacat un cuib de mitralieră, ca să poată ceilalţi scăpa. Domnul căpitan a omorât atunci servanţii mitraliori cu mâna dumnealui, da´ pe urmă m-au rănit pe mine rău şi l-am văzut dându-şi acolo sufletul... Măcar aşa au scăpat ceilalţi soldaţi ai noştri de gloanţele de  mitralieră... Şi aşa, aproape toată Divizia 18 de Infanterie, a reusit sa sparga incercuirea şi să scape, pe sufletele noastre. Când s-au regrupat, au stat să se numere, şi din trei sute de şoimi ai Regimentului, lipseau şapte ofiţeri şi două sute şi nouă dintr-ai noştri, soldaţi voi să zic... Dunezeu să-i odihnească bine! Şi poate că pe lumea ailaltă şi-or găsi şi caii, nu I-o despărţu Dumnezău sufletele, c-ar fi ăăcatul Său… Acu, poate ne-or da pământ celor care am scăpat, dar ceilalţi, morţii? Mă gândeaqm şi lanemţii ăia care ne-au omorât şi ei, săracii, că n-aveau nici ei încotro, la război nu te opui… Oare şi lor le-o da careva pământ la familie, după război? BERTHELOT: Eşti şi filosof dumneata... CHIŢAN: Alergam înainte de resbel la curse, cu un cal, tot aşa, negru, iar franţuzeşte învăţat-am binişor de la un profesor cu patima jocului la cai: paria că cine câştigă. Franţuzeşte ştia, dar cal câştigător tot nu ştia să nemerească. Aşa, am deprins niscai franţuzeşte, da´ filfilozofie d-asta n-am avut de unde deprinde, nu şiu cum e... BERTHELOT : La dumneatae ceva natural. Ca şi eroismul… Despre dumneatase credea că nu mai eşti, şi ai apărut după atâta timp! Figurai pe lista morţilor, puteai fi, iartă-mă, poate că dezertor… Dar uite că te-ai strecurat printre duşmani şi, şontâc-şontâc, ai venit până aici…. Soră, omul acesta să mănânce la popota noastră. Mâine-l duce Rollet al meu cu maşina direct la Iaşi, să-l refacă acolo la spital. Tinere, n-o să te uităm, nimeni n-o să te uite! Să fii mândru de  ce ai făcut! CHIŢAN (încet): Ei… primii scrisoare : au vândut calul pe care câştigam curse – în vreme de război, nu sunt curse… Şi când o aflat c-aş fi murit, fătuca cu care mă ţineam... BERTHELOT : Ce spune, soră? Flăcăule, vorbeşte tot în franceză! CHIŢAN: Nu, nimic... Permiteţi, dom´ general, am înţeles, sunt mândru!

SCENA 14 Averescu, Regina  AVERESCU: Majestate, iată că avem mari victorii, nu ne-am făcut de râs în faţa străinilor!
REGINA: Prietenii noştri francezi, englezi sau cei americani nu au venit să ne judece, ci să ne ajute.
AVERESCU : Permiteţi, Majestate? Mă împac excelent cu americanii – sunt atât de puţini, că nici nu-i văd… Francezii? Au uniforme ca şi ale noastre, pe cei cu ten negricios, africanii, îi pot deosebi, sigur… Şi mai văz o deosebire:  noi suntem în linia întâi, ei, la telefon, în spate… Noi, românii, suntem cei ce ne-am măsurat acum cu soldaţii cei mai buni din lume, cu germanii! I-am pus pe fugă şi tocmai atunci ni s-a cerut retragerea! „Am să fac o ridicare topo[grafică] a câmpului [meu] de luptă, să intre în istorie”! Am purea să refacem apoi când vom fi bătrâni, ca să vadă şi viitorimea ce şi cum, am puteacrecrea scena bătăliei lângă un deal lângă Bucureşti, ori să ridicăm deluşoare şi văi în Cişmegiu… Sigur, bătălia noastră de la Mărăşti, condusă de mine cu acei viteji ca dintr-o epopee grecească veche, va  rămâne o mare victorie şi e a mea, recunosc, cu toată modestia, dar trebuie să fiu exact. Că oare ce s-a întâmplat la Mărăşeşti, cu care gazetele civililor ne tot împuie urechile? Nu mă întrebaţi, n-am fost acolo, deşi am aflat! Dar Buletinul Misiunii Franceze a făcut loc unui articol în ziarul „Le Parisien”, în care l-au lăudat numai pe Grigorescu pentru Mărăşeşti… Ei,  „Francezii [ăştia] au voit să facă dintr-o luptă desigur serioasă, o adevărată „bătălie” şi [din] respingerea unor atacuri, deja [doar] în parte reuşite şi fără restabilirea situaţiei, o victorie! Pentru a umfla lucrurile, s-a vorbit de numeroaseoe divizii aduse de duşman pentru a sparge frontul nostru, de superioritatea zdrobitoare numerică etc., etc. Se va vedea mai târziu ce a fost adevărat şi ce nu.” REGINA : Ei nu, nu puteţi contesta curajul, eroismul, victimele căzute…
AVERESCU : Nu, curajul oamenilor aceia, nu-l neg. Dar au fost doar nişte “Rezultate modeste”,  cu care francezii au umflat însă lucrurile, în timp ce bătălia mea dinainte, Mărăştiul, a fost doar „une belle promese”, adică între timp ne-au reorganizat şi echipat  ei şi, uite,  ar fi fost cică victorioşi. Iar „când se va scrie istoria, va trebui să se treacă sub tăcere rolul în dezastrele” de la Târgu Jiu şi Argeş… Ei bine, eu îi fac răspunzători de aceste dezastre pe sfătuitorii noştri francezi, care vor a spune Europei că doar de când  au venit ei să ne sfătuiască au avut şi românii victorii. Aşa, vorbesc despre micul Mărăşeşti al prietenului Grigorescu, unde s-a înaintat câţiva kilometri doar şi apoi i-au şi pierdut,  şi ignoră complect marele Mărăşti al bietului Averescu, înde am înaintat pe kilometri întregi, fugărind inamicul îngrozit…
REGINA : În fiecare din aceste bătălii au murit oameni tineri ! Deci fiecare încleştare a fost una care nu trebuie uitată nicicând !  Uite, dacă spun că Mărăştiul a fost cel mai glorios punct al luptelor, o să-mi promiteţi că nu vă certaţi cu şeful Misiunii Franceze ?
AVERSECU: Cum? Berthelot nu mai pleacă acasă?!
SCENA 15 Berthelot BERTHELOT: Dragă Louise, nu mai plec! Nenorocire de proporţii! Tocmai îmi făceam bagajele. Când mi-a venit ordinul să rămân pe loc! Ca să înghit mai uşor hapul, [ai mei] m-au făcut Mare Ofiţer al Legiunii de Onoare. Am tot primit şi aici decoraţii peste decoraţii, am dat şi noi peste tot, pe lângă banii necesari cumpărării hranei şi furniturilor ruseşti. E mai ieftin aşa… „Aş prefera totuşi să văd în zare coastele Franţei!” Draga mea  Louise, vestea bună este că l-am recuperat pe Godeaux. Bietul de el, neobişnuit cu violenţele, fusese arestat de bolşevici la Sculeni, unde îl trimisesem după aprovizionare, şi l-au dus tocmai la Bălţi. Acolo s-a apucat însă ca să facă ce ştie el mai bine: le-a gătit celor doi bolşevici care îl însoţeau şi ăştia «l-au considerat băiat de treabă – astfel că l-au escortat înapoi». Cu tot cu un porc rechiziţionat de noua putere bolşevică… Dragă cumnată, „Din păcate, după ruşi, şi românii îmi par acum a  şovăi. Popaganda pacifistă este, dacă nu încurajată, cel puţin tolerată de câţiva miniştri. E vorba de trădare? De frică? Mi se menţionează doi dintre aceşti miniştri, care se cam scapă pe ei de frică. (…) În fond, toţi aceşti estici sunt satisiţi de război. Soldatul, ţăranul român – admirabil -, dar ofiţerii, orăşenii, cei bogaţi şi educaţi sunt nişte fiinţe ale plăcerii, cărora, în timp de război, le lipsesc distracţiile şi care nu se pot lipsi de ele prea multă vreme! Trăiască Franţa! Ne lipseşte mult! În continuare, aceeaşi vreme. Eu o duc bine cu sănătatea”… Mai adaug şi că Averescu continuă, acum la Mărăşti, „repetarea aceloraşi erori care ne-au făcut să pierdem Valahia şi care pot duce la pierderea Moldovei”. „Nicio rezervă strategică.”  
SCENA 16
Averescu
AVERESCU : Domnule căpitan, aşteptaţi puţin afară, mai am foarte puţin de scris. Mulţumesc. Acum, că am rămassingur, să notez…  Am  primit vizita generalului Berhelot, „l-am găzduit la mine împreună cu adjutantul lui. Pare că trebuie să plece în Franţa, unde va primi comandamentul unei armate. Independent de sentimentele lui faţă de mine, cred că vom câştiga, dacă va fi înlocuit. (…) Nu a fost o alegere fericită – de o suficienţă nemaivăzută, căptuşită cu o superficialitate uluitoare:” el e doar  fericit, i se parea mereu că lucrurile merg înspre bine aici, în Rusia, în Ftanţa... „Îl cred foarte răspunzător e dezastrul de la Jiu şi mai cu seamă de pe Argeş, unde armata noastră a fost înfrântă, ceea ce sigur s-ar fi putut evita. Se poate să mă înşel” Dar optimismul poate fi periculos. Uite, şi generalul Grigorescu a avut încredere fără margine tocmai în acei trădători care au trecut la inamic…  
SCENA 17 Regina, Berthelot REGINA: Domnule general, am rămas singuri aici: eu şi dumneavoastră…
BERTHELOT: Sigur, ruşii au părăsit complet frontul, mă aşteptam. Ba  chiar aliaţii puternici ne-au devenit inamici… Iar Averescu, în continuaeem „încurajază izolarea noastră”, a francezilor…
REGINA: Este forţat, suntem forţaţi să… Doamne, cât de greu este să iei decizii ingrate! Nemţii au sporit pretenţiile: ne cer să dezarmăm opt divizii acum şi altele încă după semnarea păcii cu noi, vor trecerea liberă prin Moldova cu armatele lor…
BERTHELOT : Dacă le veţi permite aceasta, atunci harta Europei este deja ruptă !
REGINA : Nu pot permite aşa ceva ! Mi s-ar fi rupt inima să lupt împotriva celor din ţinuturile mele natale, n-aş putea nici să deschid calea germanilor spre aliaţii noştri! Dar chiar nu ştiu încă şi cum vom putea să acceptăm cât mai puţine din aceasta… Poate dacă folosim nepotrivirile diplomatice între Berlin şi Viena…
BERTHELOT: Vă rămânem aici, alături, până la moarte !
REGINA : Mi-e teamă că nici aceasta nu se va mai putea, dacă suntem obligaţi acum, lipsiţi de ajutorul militar rus, să facem pace. Morţii noştri nu ne lasă să semnăm o pace, dar altfel nu vor mai rămâne pe pământul românesc nici măcar orfanii lor, care să povestească cuiva ce grozăvii au apucat… Deci, înţelegeţi ce ni se întâmplă ! Am luptat mai mult decât ar fi făcut-o cineva, dar acum ar urma să pierdem nu o bătălie, ci tot războiul! Am fi putut depune armele de mult, odată cu ieşirea primelor formaţii rueşti din război, dar ne-am respectac cuvântul şi am mai sperat în minuni…
BERTHELOT : Tare mi-ar mai fi plăcut să mai puteţi continua…
REGINA : Vă înţeleg poziţia, dar riscam să pierdem şi Moldova, să plecăm în exil şi, din Iaşi, nemţii să pregătească liniştiţi trenurile militare care să se îndrepte spre Franţa, spre inima Europei! Am ieşit din război cu tâlc şi… poate vom putea să ne întoarcem. Asiguraţi-i pe prietenii noştri de la Paris că ne gândim la ei şi… Ei, aţi fost şi la generalul Averescu, mi s-a spus…
BERTHELOT : L-am întrebat dacă „mai există oare vreo şansă pentru a evita o asemenea capitulare? Niciuna, îmi spune ; [şi apoi adaugă că] SE SUPUNE CONDIŢIILOR ŞI NU VREA SĂ LE DISCUTE, DIN TEAMA DE A NU PĂREA CĂ LE APROBĂ !” E cabotin, nu vă supăraţi!
REGINA: Generalul Averescu ştie, într-adevăr, să facă lucturile neplăcute…
BERHELOT : Pot să promit şi eu ceva ? Nu ştiu când, dar tot voi reuşi să readuc România în lupta potrivită aspiraţiilor ei ! Cândva vom învinge împreună, chiar dacă şi cu ultimele puteri. Iar aceasta vă va da dreptul la visul acela întregitor : România Mare.
REGINA : Deocamdată, nu îndrăznesc nici să visez, din pricina lacrimilor pe care mi le reţin. Nu se cade ca o regină să plângă în văzul cuiva! Să plângă precum aceaAnă a lui Manole, numai după ce a fost zidită bine ! Măcar aşa, zidită, ai linişte să plângi ca o biată femeie… Prea mulţi soldaţi au pieriţi, ne-au rămas prea mulţi,prea mulţi bieţi orfani… Iertaţi-mă, trebuie să mă retrag acum. Dar ne vom vedea cândva, sunt sigură, în vremuri mai faste.
BERTHELOT : Permiteţi-mi să mă retrag, Alteţă…
REGINA  Până la urmă, dacă acceptaţi oferta nemţilor, care vă garantează siguranţa, în câteva zile veţi fi acasă.
BERTHELOT: Niciodată! Am primit relegraful de la Argetoianu, din Buftea: într-adevăr, nemţii ne îmbie, vor să pară curtenitori, dar se bucură să ne vadă plecaţi chiar cu trenul lor. Vă imaginaţi că aş putea privi cum se uită la mine de sus, zâmbind, întrebând lucruri binevoitoare, cu aerul bine ascuns al învingătorului care are bunul simţ să-I vorbească învinsului despre vreme, muzică şi vinuri?!
REGINA: Gânduţi-vă totuşi că retragerea dumneavoastră prin Rusia v-ar putea fi fatală, dacă bolşevicii vor ajunge între timp stăpâni pe tot  teritoriul, aşa cum au făcut şi cu teazaurul nostru, încredinţat ţarului şi rudelor noastre înalte de la cârma Rusiei!  
BERTHELOT: Staţi liniştită, eroism nu înseamnă şi nebunie: i-am răspus totuşi lui Argetoianu că aştept instrucţiunile givernului meu mai întâi… Dar colonelul Boyle îmi scrie din Odessa că încă se mai poate trece… Vom încerca dară să plecăm cu trenul spre Odessa, apoi prin Moscova şi Petrograd, la linia Murmansk. Dacă ruta ne va fi barată, vom face atunci ca şi cehii şi vom lua direcţia spre Vladivistok… Cândva, tot vom ajunge noi acasă, unde războiul ne aşteaptă, nu-i aşa, cu pâine şi sare. Iar dacă nu vom ajunge, vă rog să nu uitaţi că am luptat pentru ţara dumneavoastră şi Europa. În toate felurile…
REGINA: Vă rog să primiţi la plecare, odată cu recunoştinţa noastră în toate felurile, şi Crucea Ordinului “Mihai Viteazul”. Crucea aceasta vă va păzi, sper.  

SCENA 18
Berthelot
BERTHELOT: Mulţumesc, Rollet, lasă-mă să mai notez ceva. Tu du mai bine şi bagajele astea la trăsură… Da, deci să notăm… „după cină, Averescu are îndrăznealade a veni să-m dea „sărutul păcii” înainte de plecare: „Sărutul lui Iuda”, îmi şopteşte Petin la ureche.” Am avut şi altfel de momente. Am primit şi o declaraţiune “oficcială emoţionantă” de la cele două camere parlamentare, cu regretul că plecăm şi cu mulţumiriule lor… în frunde cu domnul Iorga… Le-am spus : „Da, plac, dar cu inima grea, pentru că puteam face mai mult. Orice ar fi, războiul nu este încheiat. Acolo, pe frontul occidental, noi îl vom duce până la capăt. ” Cineva mi-a şoptit în timpul discuţiilor, mai deoparte, că acum vreo zece ani, chiar tânătul profesor Iorga a generat o revoltă împotriva limbei franceze vorbite de, cum le zicea? De „ciocoi”, de îmbogăţiţi adică, de noii mari proprietari de pământ care nu vorbeau româneşte în casă. Băiatul doctorului Carol Davila, francezul cel care a înfiinţat medicina modernă şi ambulanţele în România,  scriitorul Alexandru Davila pusese chiar atunci la Teatrul Naţional câteva piese în franceză, iar studenţii au ieşit în stradă, încălziţi de Iorga şi de alţii. Au fost atunci, ca la orice manifestaciune, şi morţi, şi răniţi, şi distrugeri… Mă bucur să constat că acum s-au schimbat într-atât lucrurile, că sunt altesentimente acum în România, nu-i aşa, « sora noastră de gintă latină »… Iar domnul Iorga este atât de emoţionat acum de plecarea noastră… Îni amintesc de o altă seară emoţionantă, din Parlament, la Iaşi, când s-a pus problema retragerii guvernului român în exil, în Rusia. Ne-a entuziasmat şi atunci Iorga : a spus că mai bine îl sfâşâie câinii ţării lui decât să ia drumul exilului… Frumos spus… Domnul Goga, şi el vizibil emoţionat, şi-a şters o lacrimă şi mi-a şpus în stilul său direct: „Emoţionant discurs! Însă, sunt convins, ca noi toţi, şi domnul Iorga îşi are pregătit paşaportul…” Mde, Goga acesta este, mi s-a spus, şi el destul de emoţionant ca poet, dar ca gazetar oficial, silit să scrie şi baliverne de propagandă cât ţine cenzuraasta a războiului, desigur, nu-l crede nici pe Dumnezeu pe cuvânt…
SCENA 19 Regina, Berthelot, Averescu
REGINA : Acum, la despărţire, ştiu că înţelegeţi de ce am fost nevoiţi să oprim lupta. Am pierdut deja atâtea suflete, ruşii au părăsit cu totul frontul, ba s-au transformat în inamici…
AVERESCU : Domnul general ne-a înţeles tot timpul, de altfel, este un strateg inteligent pe care îl apreciez…
REGINA : Da, ştiu…
AVERESCU: Dacă pe lângă înţelegere, am fi dispus şi de mai multe gloanţe…
BERTHELOT : Data viitoare, mon general, data viitoare vor fi mai multe. Fiţi convins că ne vom întoarce, Majestate… Am încredere că lucrurile sunt pe mâini bune, ştiţi, majestate, câtă încredere am în monieur general Averescu…
REGINA: Oh, fiţi convins c-o ştiu…
BERTHELOT: Deci, în România… războiul se amână. Aşa îmi place să cred.
REGINA : Dacă se va putea cumva, cândva… vom fi din nou alături Europei, din care şi facem firesc parte, de fapt.
AVERESCU : Casa regală e vară cu toate casele regale europene. Se înrudeşte chiar şi cu inamicii noştri, dar şi cu prietenii. Din păcate, asta n-a prea contat, după cum se vede…
REGINA : Domnule Berthelot, iubim cu toţii Franţa, cu toţii vă transmit salutări şi se roagă să ajungeţi cu bine acasă. Domnul Brătianu nu a putut însă veni personal – ştiţi că de acum e supravegheat bine de spionii germani, dar vă transmite…  BERTHELOT: Domnul Brătianu este, ca de obicei, foarte-foarte precaut şi cred că va cădea totdeauna în picioare. Victoria e a lui, înfrângerea e a celorlalţi… Chiar şi acum, când conduce un cabinet de rezervă aici, supraveghiat de spionii nemţi, în timp ce la Bucureşti premierul Marghiloman, şeful guvernului de sub ocupaţie germană,  primeşte uite, chiar de la domnul Brătianu răvaşe, proiecte de legi, şi asta spune ceva… REGINA: Şi aceasta aţi aflat? BERTHELOT: Mai mult, am aflat că răvaşele acestea ajung, şi bine că ajung, tocmai la Bucureşti, pitite undeva…
AVERESCU: Şi n-aţi aflat cum parvin răvăşelele astea la Bucureşti?
BERTHELOT: Sunt oarecum îăn curent cu politica la Iaşi… Am fost şi în Copu, în casa la două rânduri a primarului Mârzescu, unde se întruneşte, ca să spunem aşa, guvernul în exil, dar şi  pe strada Lascăr Catargi, chiar la  Brătianu acasă, şi am vorbit îndelung. Faptul că nu ştiţi de întâlnirile noastre înseamnă că am procedat îndestul de discret… REGINA: Faptul că nu o spun poate însemna că ştiu şi eu să păstrez bine secrete despre secretele aflate… Ştiţi că trimitem la Bucureşti şi manifeste împotriva nemţilor, cu un transport ce nu poate fi controlat? Cerem românilor să se pregătească pentru când vom scăpa de ocupaţia germanilor şi a celorlalţi… AVERESCU : L-am văzut pe acel spion britanic, când se plimba prin Copou…
REGINA : Îl găzduisem la Crisoveloni… A venit pe furiş, cu aeroplanul.
AVERESCU : Asta am presupus şi eu : că trimiteţi documentele secrete la Bucureşti cu aeroplanul, ca să nu ajungă în mâna oamenilor lui Mavkensen sau a Guvernului Marghiloman, colaboraţionistul odios,.. Desigur, cu avionul dară!
 REGINA: Desigur, cu trenul… Cu vagonul special al domnului Marghiloman în npersoană! Însoţitorul trenului, domnul Nicolae Rău, le doseşte chiar sub salteaua primiului-ministru, ca să nu fie găsite de poliţie la controlul trenului.
BERTHELOT: Vă suntem recunoscători pentru tot ce faceţi aic! REGINA: Şi noi vă suntem recunoscători pentru tot: ne-aţi organizat armata discret, fără emfază, protejând orgolile ofiţerilor noştri, mulţi domni de familie obişnuiţi cu laudele, ne-aţi intruit şi aviatorii, tunarii, geniştii, soldaţii de trupă…
BERTHELOT : Ba şi bucătarii de trupă,şi bucătarii, mo burtă mulţumită luptă mai mult…
REGINA : Ne-aţi trimis echipament militar modern şi uniforme, aţi tot  presat pe aliaţii ruşi să ne trimeată vagoane întregi cu furnituri şi alimente… Sper să fim şi noi în continuare de folos, aşteptând, măcar aşteptând... Aşa cum am şi fost dev folos cum am putut, de altfel: marea dumneavoastră victorie de la Verdun ni se datorează într-un fel şi nouă, căci o serie de trupe germane au fost retrase de la Verdun tocmai pentru a fi aduse în Transilvania, împotriva românilor. Aşa, nemţii au şi renunţat la cucerirea Verdunului… BERTHELOT : După ce vorbeşte regina României, mai poate fi ceva de adăugat ? Muzica militară intonează ceva în gen « Sur le pont d´Avignon »

SCENA  20 Averescu, căpitan Costescu, senatorul Grădişteanu  AVERESCU : Vai, ce frison am avut, domnule căpitan ! Credeam că e un ofiţer francez, m-a înşelat blestemata dumitale de uniformă. Eu am intrat în război cu uniforma mea şi n-am înbrăcat niciodată culoarea albastră, mi se pare ceva de damă…
COSTESCU : Mă iertaţi, domnule general, am intrat încet, dar n-am vrut să vă tulbur…
AVERESCU: Acum, că au plecat, sunt de netulburat. Am rămas noi între noi… Păcat că nu am continuat lupta. Cine ştie ce va însemna jocul ăsta de paor ce, cu nemţii la Bucureşti şi cu tunurile lor, chiar şi cu husa pusă, la malul siretului şi în faţaGalaţilor.
COSTESCU : Dacă e să fiu sincer, domnule general…
AVERESCU : Ai ordin să fie sincer, căpitane !
COSTESCU : Ei bine, dacă nemţii câştigă războiul cu francezii şi englezii, nu vor mai fi doar oretenţioşi în relaţiile cu noi, ne vor încăleca !
AVERESCU: Aşa cred şi eu… Da, am scăpat dsracului de francezi, dar tocmai acum mi s-a terminat şi războiul! De fapt, am întâlnit şi francezi de ispravă, însă acest Berthelot nu mi-a câştigat încă de la început încrederea…
COSTESCU : Dacă îmi permiteţi, domnule general : măcar Misiunea Franceză a făcut să meargp trenurile spre front pline, întotdeauna pline… Alţii au mai furat din ele, pe drum,,,
AVERESCU : Numai politicienii aceştia corupţi sunt de vină, lor nu le pasă de demnitate, ci de buzunare!
COSTESCU. Am citit şi eu, domnule general, acuzele unui senator din Parlamentul nostru… Oare chiar aşa să fi stat lucrurile, în timp ce noi luptam fără să cerem nimic?… AVERESCU: A, te referi la Grădişteanu, căpitane? Senatorul acesta, Ion Grădişteanu, o fi el cam rău de gură, cam ţâfnos, vorbeşte ca un ţivil şi,  mde, poate a spune multe şi mărunte fiind din  opoziţiunea politică, însă ştim cu toţii că acum are dreptate! COSTESCU: Atunci, noi pentru cine luptăm?! Cine a tras în noi? Nemţii, sau unii miniştri, directoraşi din ministere, samsari lugubri, oameni fără biciun Dumnezeu, care nu-şi merită patria şi sângele nostru?! AVERESCU: Adeverul este întotdeauna cam pe la mijloc... Poate că senatorul n-ar fi trebuit să spună lucrurile acestea chiar acum, ca să descurajeze armata, să fi lăsat să mai treacă…
COSTESCU : Păi cum să ascunzi soldatului fşămând şi dezbrăcat că-i dezbrăcat şi flămând ?
AVERESCU : În schimb, înestul cântat pentru eroism de către domnii poeţi de pe marginea trebii… Sigur, senatorul este îndârjit de când e el, e un radical ! Ar trebui să ne amintim că şi pe vremea lui vodă Carol Grădişteanu acesta se trezise vorbind la un dineu, la Iaşi, chiar în faţa regelui, spunând că doar Transilvania îi mai lipsea monarhului dintre perlele coroanei. Sigur, aşa gândeam mulţi, dar nu se cădea s-o spui aşa tare, şi chiar în faţa regelui. Gazetele de la Pesta au şi vuit atunci, împăratul a dorit ca regele nostru să-i dea satisfacţiune… Scandal măreţ!  Chiar şi gazetarul Eminescu, unionist radical şi antiregalist cunoscut, îl criticase atunci pe Grădişteanu, ca provocator şi nechibzuit, căci  stârnea de-a surda dulăul austro-ungar, fără niciun folos! Însă acum nu pot decât să-i dau dreptate în privinţa scandalului cu furniturile Armatei! Grădişteanu zice bine acum în Parlament că „a doua zi după campania din 1913 şi după închearea pacei din Bucureşti. Toată lumea îşi dădea seama atunci că răsboiul balcanic, care de abia se sfârşea prin pacea din Bucureşti, nu era aItceva decât prologul unui răsboiu mult mai mare, care trebuia să isbucnească într-un timp desigur nu prea depărtat.” Şi că „e fapt că marea conflagraţie era prevazută de toata lumea într-un viitor oarecare, chiar înaintea atentatului dela Serajevo.”

SCENA 21
Averescu, căpitanul Costescu, senatorul Grădişteanu
Se aude o uşă şi paşi apropiindu-se.
GRĂDIŞTEANU : Bună ziua, domnilor, buză ziua domnule Averescu !
AVERESCU : A, vorbeam de lup şi… Căpitane, dă-mi voie să ţi-l presint chiar acum pe domnul căpitan Grădişteanu ! Am avutără  onoarea a ne cunoaşte la…
GRĂDIŞTEANU : La… da… sigur, îmi amintesc. Încântat ! Grădişteanu, senator.
COSTESCU : Costescu, căpitan. Tocmai vorbeam, dacă-mi dă voie şi domnul general, despre ce aţi spus în Parlament. Despre hoţiile din înzestrareade răsboi… Dacă or fi adevărate şi nu doar o rumoare…
AVERESCU: Pariem că da?!
GRĂDIŞTEANU: Dacă şi Omer ar fi scris tot cu atâtea cifre, s-ar fi aflat exact şi câte pite a furat Odiseu de pe corabie şi de ce au rezistat atâta timp troienii asediului aheilor…
COSTESCU : Ce, şi acolo o fi fost cu ungerea demnitarilor ?
GRĂDIŞTEANU: Ba bine că nu ! Ei, uite cum a fost la noi, dacă aveţi răbdare să mă ascultaţi predicând în deşert…  Nu pot fi contrazis,pentru că ŞTIU! Am cifre, cifre exacte, domnilor! Uitaţi : chiar în ianuarie ´914, „Primul ordin care se da este de a se amâna orce iar în ceeace priveşte comenzile, care erau făcute şi care urmau a se recepţiona, nu se pune nici un fel de grabă în executarea lor. Aşa încât numai din pricina neglijenţei ministrului de răsboiu, nu au fost recepţionate la timp nici materialele care erau gata.”
COSTESCU : Dar ceva tunuri avem.
AVERESCU : Nu le socotim pe cele vechi. Cele noi ? N-au ajuns! (încet) Să ştii, Costescule, că am copiat cu maaare atenţie chiar cuvântul domnului senator şi în jurnalul meu. Ca şi victoriile, şi ticăloşiile aceste sunt numai bune de cunoscut pentru viitorime, ca să nu repeteze adică acestea. Dacă n-avem şi noi un Homer mai exact…
GRĂDIŞTEANU : Greşeli ? Prostie ! „Aşa s'a întâmplat cu chestiunea obuzierelor de 150, care erau gata. Fabrica a voit să le trirneată  în România ministerul de răsboiu nu le-a primit, pentru că nu isprăvise fabricarea tuturor muniţiunilor necesare lor. Rezultatul a fost. că aceste 3 baterii au rămas în Franţa la isbucnirea răsboiului şi că nici până azi nu au putut sosi. Oricine a văzut ce servicii mari au adus cele douä, singure baterii de 150, pe care le avem,”  A început dară răsboiul şi iată că „Se trimet comisiuni în Franţa, Englitera şi în America chiar, dar aceste comisiuni lucrează fără folos, cheltuesc mult şi comandă puţin. Astfel domnilor, s'a pierdut ocaziuni preţioase, s'a pierdut în luna Octombrie sau Noembrie o ofertă d tunuri grele care nu s'au aprobat nu ştiu de ce,” „Tot aşa s'a pierdut o ocaziune de a se cumpăra 100.000 puşti de calibrul armei noastre, lucru rar fiincă  calibrul armei noastre este foarte puţin răspâildit in Europa. Rezultatul a fost că după doi ani de aşa zisă pregdtire militară după ce am cheltuit suma de aproape un miliard, am intrat în răsboiu fără artilerie grea, fără mitraliere altele decât acele cari erau înainte şi fără aeroplane, afară de câteva aeroplane de un sistem vechi.”
COSTESCU : Bine, dar se puteau schimba tunurile fixe, să le pună pe afet şi să…
GRĂDIŞTEANU: Păi, „Văzându-se că nu se aduce artilerie grea de aiurea, s'a hotătât să se pună pe afeturi o parte din artileria noastră grea din forturi. S'a şi făcut lucrul acesta în parte. dar în ce condiţiuni? Aceasta artilerie era la noi, va sa zică era la îndemână, cu toate acestea nici pană în ziva de astăzi nu s'a isprăvit afetele pentru artileria grea din forturi, cel puţin până acum o lună sau două, nu sa ispraviseră.” „De ce aceasta? Fiindcă direcţia muniţiilor ceruse profilul acestor tunuri pentru ca să le facă afetele şi la adresa direcţiunei muniţiunilor abia s'a răspuns: peste trei luni de zile." Astfel, „am intrat în campanie fără artilerie grea, fără mitraliere îndestulatoare, fără serviciu de aviaţiune, fără puşti şi tunuri de campanie de rezervă, căci nu am avut alte tunuri şi alte puşti de cât acele care le aveam din înainte, nu am adăogat nimic la stocul nostru cel vechi, aşa că după primele luni de campanie ne-am văzut lipsiţi şi de puşti şi de tunuri de campanie. Dar ceva mai mult, echipamentul care se fabrica în ţară la noi, începuse să lipseasca încă din luna Septembrie adică nici după două luni de campanie. Şi, nu numai echipamentul, dar şi rufăria pentru soldaţi. La sfârşitul lui Septembrie soldaţii nu mai aveau cămăşi. Această  lipsă de rufărie a fost şi una din cauzele de căpetenie ale tifosului exantematic.” „după două luni de campanie n'am mai avut nici un fel de rezervă nici de oameni nici de material.”
COSTESCU : Măcar nemţii au făcut ceva ordine la Bucureşti, au strâns câinii, marmelada, feţele de mese (au pus cică din hârtie), au dat bice agricultorilor din Valahia, nu avem decât să le luăm într-o bună zi gata organizate, după răsboi…
AVERESCU : Se va ajunge tot la haos!
GRĂDIŞTEANU: „Ca pildă de dezordinea care domnea în administraţia răsboiului, este destul să vă spui că la sfarşitul lui Septembrie, înainte ca teritoriul nostru să fi fost invadat sau când se invadase numai pe graniţă, intendenţa pierduse urma a nu mai puţin de 250.000 cojoace, de care nu se mai ştia. Aceasta era regula care domnea în administraţia răsboiului şi a armatei. Dar, nici celelalte servicii, în legatură cu apărarea naţională nu stăteau mai bine. Serviciul cailor de comunicaţie”, Serviciul de aprovizionare al oamenilor, Serviciul de aprovizionare al vitelor, „toate aceste servicii erau în desăvârşită desorganizare. Pretutindeni dezordine, incurie, abuzuri.” În plus, ne-a fost dat sa vedem înfiinţândut-se în ţara românească  o mizerabilă propagandă antinaţională, organizată de germani, cari au recurs la toate mijloacele de corupţiune şi cunoscute şi necunoscute”, pentru a intra în răsboi alături de ei ori a rămâne măcar neutri.  AVERESCU : Ce-ţi ziceam, Costescule ? Oamenii politici sunt de vină, dar ei nu sunt răniţi şi se îmbogăţesc chiar din orice răsboi!   GRĂDIŞTEANU: „Finanţele statului au servit prea ades pentru imbogăţirea partizanilor [politici] şi pentru satisfacerea intereselor lor, iar din punct de vedere moral departe de a se înălţa sufletele s'a ridicat corupţiunea la înălţimea unei dogme de guvernământ, înlocuindu-se orce ideal prin goana nebună după câştigul fără muncă şi înălţare fără merit. Istoria va fi desigur, fărà milă pentru oamenii politici cari dela 1866 şi până în zilele noastre au cârmuit această ţară cu vederi prea scurte şi prea puţin patriotism,” Şi: nu voi tägädui Ca' nepregatirea noasträ, materială cât şi morală, cade asupra acelora care au guvernat ţara in cei din urmä 50 de ani. COSTESCU : Păi, întotdeauna va fi aşa, hoţii simt sângele de departe şi-i lasă pe alţii să se sfâşie, ei aşteaptă să smulgă haina de pe victimă. Ce contează în Istorie e numai şi numai sacrificiul, nu şi că flăcăii ăia care au atacat la baionetă, pierind cu sutele, sau miile  care s-au prăpădit de mizerie şi boală în tranşeee şi lazarete ar fi avut încă multe zile dacă Istoria a fost altfel.
AVERESCU : Iar Istoria nu este niciodată… altfel!   
SCENA 22 Berthelot Voci nedesluşite din mulţime.  Muzică de fanfară, de paradă, ca la începutul piesei.
BERTHELOT :  Am părăsit atunci România, după ce aceasta a fost nevoită să iasă din război… Şi am reuşit într-adevăr să scăpăm, urmăriţi de ştirea că vom fi ajunşi din urmă din ceas în ceas… Am mers cu trenul pe drumuri nesfârşite de fier, zile şi zile întregi, trecând printre bolşevici, di fericire ocupaţi să se împuşte între ei,  şi evitând pe boche, nemţălăii părând a ne sufla mereu în ceafă… Schimbând şi iar schimbând  traseul, ghicind şi sperând drumul mai sigur, ca pe zăpada care ascunde crevase şi prăbuşiri… oprind şi iar înturnându-ne, şi iar aşteptând cu ochii pe ferestre murdare… Am scăpat în sfârşit, mi-am revăzut patria îndoliată de răsboi. Apoi am pregătit momentul potrivit şi  uite că ne-am şi întors în România, iar România s-aîntors în război, ca un bolnav scos de alţii la fereastră, să-l vadă inamicul şi să părem mai mulţi… Era o ţară neagră, toată lumea purta doliu după cineva sau aveape cineva bolnav, prizonier sau dispărut. Prizonierii români care se întorseseră în Bucureşti, nişte ruine de oameni, aduseseră şi ura cea mare împotrivainvadatorului. Trebuia numai o scânteie… Peste jumătate de milion - de milion, înţelegi?! - de soldaţi români au căzut pentru libertatea şi progresul întregii Europe, Mii şi mii de militari morţi de foame, de frig şi de boli, în tranşee, în spitale din Rusia, în lagăre nemţeşti. Sute de victime printre civili, sute de dispăruţi în neantul dintre popoare ! Bolnavi, înfometaţi, extenuaţi, torturaţi, umiliţi, în lagărul de la Grafenwoehr - Germania, Ostffyasszonyfa -  Ungaria, Tuchola – Polonia… În timp ce mai bine de 2.000 de soldaţi români au căzut alături de soldaţii noştri în luptele di Alsacia şi Lorena, peste 400 de militari francezi dorm în cimitire din Bucureşti, Iaşi, Constanţa, Galaţi, Alexandria, Slobozia şi Timişoara. Majoritatea au căzut în misiuni de recucerire, conduse de Armata Dunării. Atunci când am revenit.  
SCENA 23
Berthelot, Gazetarul
BERTHELOT: Credeam că aţi adus platoul…
GAZETARUL: Nu, doar l-am ţinut. Trebuia să-mi fac cumva meseria şi să pătrind, altfel poate nu stăteaţi de vorbă cu mine…
BERTHELOT: Eu n-am nimic cu gazetari Ce doriţi să aflaţi? GAZETARUL: Am înţeles că tocma se reproşeazp României că a ieşit din război când a fost mai greu şi că a reintrat în luptă prea târziu… BERTHELOT: Domnule gazetar, dacă diviziile care trebuiau să facă parte din armata mea s-ar fi urnit mai devreme din Macedonia, din Uskub, am fi trecut mai repede Dunărea în România şi românii ar fi luptat şi a doua oară pe săturate… „Trecerea Dunării de către trupele noastre şi reintrarea în acţiune a României alături de Antantă nu au putut avea loc, în aceste condiţii, decât cu două zile înaintea armistiţiului”, a păcii din „9 noiembrie, dar la acea dată nimeni nu ştia acolo că Germania se afla la capătul puterilor. Mi se pare că României i s-a purtat ranchiună pentru că a [re]intrat prea târziu în luptă; totuşi, ea a făcut-o ÎN MOMENTUL PE CARE  L-AM STABILIT CHIAR EU.”  Şi atunci, “bravii noştri români i-au arătat uşa lui Marghiloman al lor, au decretat mnobiliuzareaşi i-au ordonat lui Mackensen să-şi ia tălpăşiţa în 24 de ore sau să depună armele.” GAZETARUL: Domnule general, simţiţi că, aşa cum scriu ziarele,  românii vă admiră, vă iubesc chiar? Vă doriţi ceva mai mult? BERTHELOT: Domnul meu, voila, eu sunt un om cu puţine pretenţii şi fără ifose, dar mi-aş fi dorit… Voila, Joffre, doar pentru că mi-a fost şef, dar n-a călcat pe frontul acesta incredibil… şi tot are aici, chiar aici, la Bucureşci, o prăjitură botezată „Joffre” ! Şi încă la”Capşa” unde, am auzit asta de la nişte ofiţeri bulgari, dacă n-ai călcat încă, se cheamă că eşti prost! Ori, până şi Marghiloman are cafeaua „Marghiloman”, deşi a condus guvernul pe vremea ocupaţiei nemţeşti, alături de ei, iar eu… Uitaţi, chiar îmi spunea generalul „Sarmală”, că el a mâncat: „Joffre”, mon vieux, şi că este chiar ceva foarte bun, cu multă frişcă!”
GAZETARUL : Sar… mală? Există un general Sarma? BERTHELOT: Aşa e poreclit el, aşa cum mie îmi spun „papa” Berthelot, şi nu mă supăr. E vorba despre domnul general Moşoiu. El s-a ales cu sarmaua, că-i şi mare cunoscător, Joffre, cu  frişca, iar eu, eu… cu nimic ! Ei bine, glumeam. GAZETARUL: Veţi primi, cred, „Coroana României”, nu o prăjitură.  BERTHELOT: Coroana? O coroană? Se poartă peste sau pe sub chipiu?  
GAZETARUL: Cât umor, domnule general, nu e vorba chiar despre coroana aceia de pe creştet, ci de acea înaltă decoraţiune românească, dacă nu greşesc!  BERTHELOT: Nu mi-am dorit niciodată, hă-hă, o coroană… Noi, francezii, am inventat de altfel republica. Şi diplomaţia…
GAZETARUL : Mă iertaţi, în program scrie că trebuie să fie un moment de reculegere. Nu ştiu dacă acesta nu a trecut fără să ne dăm seama…
BERTHELOT : Îl putem ţine acum. Pot repeta şi un mic discurs… Ştii, chiar în ziua Marii Uniri a dumneavoastră, la 1 decembrie 1918, am spus, gândindu-mă la eroii români, la cei francezi, la românii ucişi la Turtucaia, pe Argeş sau Jiu, la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, la civilii ajunşi victime, precum şi Godeaux al meu: „Sângele eroilor căzuţi în luptele Marelui Război să fie pentru tine, o, frumoasă Românie, sămânţă de noi virtuţi, în aşa fel încât copiii tăi să fie mereu demni de părinţii lor şi gata să-ţi apere pământul sacru, atât de des invadat, dar în cele din urmă întregit prin efortul ultimelor generaţii". Şi să vă fiţi fraţi fără pizmă…  Dar mai bine să ciocnim acum o cupă… Oare se cuvine să vărsăm o picătură de şampanie pentru morţi, în lipsă de vin, cum este obiceiul aici ? Am anume a vărsa o picătură pentru un conaisseur care nu mai este între noi… GAZETARUL : Mă iertaţi… Aţi pierdut pe cineva apropiat ?…
BERTHELOT : Da, pe Godeaux… bucătarul meu. Un om distinis, cu gust special. S-a luptat cu armele lui…
GAZETARUL : A fost ucis cumva în luptă sau într-un bombardament ? Ce grad avea ?
BERTHELOT : Nu aş vrea să scrieţi despre acest episod tragic. L-am rugat pe bietul Godeaux doar să ţină în aceazi locul şofeorului meu. Am fost la Arad…
GAZETARUL: Ştiu, după proclamaţiunea unirii Transilvaniei cu Regatul, su scris ziarele că au fost violenţe, că un grup de unguri  a călcat în picioare drapelul românesc… Au fost şi victime – câţiva morţi şi răniţi.  
BERTHELOT: Am fost primiţi excelent de polulaţie, de autorităţi, însă… În violenţele de stradă care au urmat, a fost ucis sub ochii mei şi şoferul, cel care îi ţinea loc meu, de fapt… Bietul meu Godeaux a murit. El, jovialul care nu apăsase niciodată pe trăgaci, iar răsboiul dejase sfârşise...  Am fost rugat atunci de autorităţi să restabilesc ordinea şi eu am telegrafiat să vină la Arad Regimentul I african de vânători din Armata franceză… Aradul devenise parcă francez… Chipuri de abanos străjuiau primăria, redacţiune gazetei româneşti, şcolile… Era iar linişte, dar bietul meu prieten nu mai era. Am mâncat în acea seară la un birt, el nu apucase să mai gătească... Sigur, mi-au adus ce se găsea mai bun, dar în amintirea lui, am cerut mămăligă…
GAZETARUL : Mămăligă… franţuzească ?
BERTHELOT : Nu există aşa ceva. Este doar o specialitate ţărănească românească pe care mi-a “tradus-o“ în franceza cultă  bietul meu bucătar, un om dintr-o bucată, generos, bun bucătar, rău de gură, un erou al aprovizionării, ca şi mine, după care nu rămâne nici măcar numele unei singure prăjituri…
GAZETARUL : Dar dumneavoastră veţi rămâne ăn istoria noastră chiar şi fără frişcă, multă vreme după ce toată lumea va uita complect  prăjitura Joffre. Pentru noi, românii, domnule general Berthelot, veţi râmâne cel mai important francez ! Credeţi ce vă spune un ziarist bine informat !
BERTHELOT : Eu, important ? Mda… S-ar putea să ai numai parţial  oarece dreptate... Căci, repetez: dacă „României i s-a purtat ranchiună pentru că a [re]intrat prea târziu în luptă; totuşi, ea a făcut-o ÎN MOMENTUL PE CARE  L-AM STABILIT CHIAR EU.”  Şi asta ne  spune, desigur, ceva…

 
                                                       S f â r ş i t