PERSONAJELE:
Adam, un bărbat la vreo cincizeci de ani, care pare însă mult mai bătrân, îmbrăcat în haine vechi şi mototolite, dar mereu cu o pălărie pe cap.
Omul Cunoscut, probabil pensionar, îmbrăcat în pufoaică, cizme de cauciuc, bască. Este neras şi are veşnic un chiştoc între buze.
Copilul Nimeni, un tânăr retardat, aproape copil, îmbrăcat cu lucruri care i-au rămas mici, lăsându-i antebraţele şi pulpele goale.


Străinul, un bărbat în floarea vârstei, îmbrăcat ca un sportiv care urcă pe munte.

DECORUL:
Tot felul de lucuri împrăştiate, altele care atârnă din cer, fac totul să pară o colibă vastă sau un coteţ uriaş. Singurul “mobiler” - o cuşcă ca pentru porumbei, foarte mare, cu un lacăt enorm, aşezată pe roţi, şi două lăzi de ambalaj pe care se poate sta. O saltea de paie, o pătură şi o pernă mizerabilă “mobilează” cuşca a cărei uşă este întredeschisă. La rampă: o masă de lemn cu două scaune.



A C T U L   I

Scena 1:
Adam
ADAM (vorbeşte cu sine însuşi, din când în când bea dintr-o sticlă): “Zi, bă Adame, e bine la tine?”  “E bine, e bine, da’ cam înghesuit, cam înghesuit. Nu prea am loc în casă.”  “Da’ cu vecinii, cu vecinii cum te-mpaci?”  “Cu vecinii? Cum mă-mpac io cu vecinii?”  “Păi, cum te-mpaci cu vecinii?”  “Nu ştiu... Ce mă-ntrebi? Bine mă-mpac io. Numa’ că-s cam muţi, bă, îs cam muţi!” (îl pufneşte râsul până cade în fund, cu sticla strânsă bine în braţe.)  “Auzi, bă Adame, da’ nu te plictiseşti?”  “Ce, eşti diliu, cum adică să mă plictisesc?! Mă distrez bă de nu mai am timp. Auzi? Ieri a venit unu’ să-mi ceară casă. Nu i-am dat, de unde să-i mai dau? I-am zis: ia du-te mata unde zici că te-ai născut, de unde ai mata buletin, că n-ai buletin de-aici! (râde viclean) Nu vezi că nu mai e locuri, că e full peste tot?”  “Da’ cine eşti bă, tu, Adame?” (Adam se opreşte, se scarpină în cap. Se dezbracă de haină, o întinde pe jos şi încearcă să-şi dea seama. Într-un târziu, se uită pe jos, până găseşte o piatră şi o scândură, pe care se apucă să scrijelească ceva. Arată isprava celor din sală, rotind-o de două ori prin faţa ochilor acestora: pe scândură scrie “PRIMAR”. Îşi urmăreşte satisfăcut opera, apoi îşi scoate cu respect şapca în faţa “instituţiei”, după ce a prin inscripţia de cuşcă.
Se aude un lătrat. Adam se întoarce şi identifică undeva în umbră câinele. Noi nu-l vedem.
ADAM:  - Ce cauţi mă aici, la fantome? Câinii de treabă nu umblă aşa, singuri, fără stăpânii lor... Hai, marş, nu e loc p-aci! Du-te d-unde ai tu  buletin!
Se apleacă şi ia piatra pe care o lăsase jos şi o aruncă în câine.
ADAM: - Acum ne e somn!
Se culcă lângă cuşcă. Cortină de lumină (lumina se stinge complet, arde doar, undeva sus, “luna”.


Scena 2:
Adam, Omul cunoscut

Omul cunoscut stă la masa de la rampă, cu o stică şi un pahar în faţa lui. Adam, în faţa lui, cu un pachet lung, înfăşurat în ziare. Omul îi face semn să se aşeze. Muzică de bar, difuză (manele?).
OMUL CUNOSCUT: - De altfel, parcă te-aş cunoaşte de undeva. Poate de la şcoală? Cândva am făcut parcă şi eu liceul...
ADAM: - Şi mie mi se pare că-mi sunteţi cunoscut. Da’... nu de la şcoală: ai mei nu m-au lăsat la şcoală, că erau săraci, da’ mi-au dat diplomă de patru clase, că şcoala trebuia să raporteze că nu mai sunt analfabeţi. Adevăru’ e că nu mi-ar fi folosit să ştiu carte. În meseria mea am fost bun, şi acolo trebuia muşchi, nu cap!
OMUL CUNOSCUT: - “Noi muncim, noi nu gândim!”
ADAM (zâmbeşte încurcat): - Am muncit patruj’ doi de ani! Acuma sunt un fel de pensionar.
OMUL CUNOSCUT: - Stai p-aici, pe lângă piaţă?
ADAM: - Aşi! N-am găsit să stau aci, la oraş, de unde-am fost - m-am întors la ţară, de unde sunt.
OMUL CUNOSCUT: - Mişto! Ai piaţa la nas acolo: un cartof, o bucată de carne, plus ce mai pui mata în grădină! E zonă viticolă?
ADAM: - Nu prea ştiu...
OMUL CUNOSCUT: - Păi, cum aşa?
ADAM (serios): - Aşa... Păi sunt singurul locuitor acolo, că e evacuat de prin ‘64 sau ‘65! Nu mai pune nimeni nimic în pământ, pen´ că nu mai e nimeni p-acolo, pă pământ, hî-hî!
OMUL CUNOSCUT (crede că-i glumă): - Hai că-i bună! Biine, şi zici că-mi vinzi pendula?
Adam îi întinde, peste masă, pachetul. Omul îl aşează pe masă, dar nu-l desface. Umple păhăruţul din faţa lui şi îl întinde lui Adam. Beau amândoi - Omul direct din sticlă. Omul rupe un colţ de ziar şi citeşte interesat.
OMUL CUNOSCUT: - Mie-mi place mult să citesc. Ţi-am zis c-am făcut parcă şi liceul la vremea mea! Uite: “La vizită au participat şi tovarăşii”... Ce-i asta? Chiar, e un ziar vechi, din… din… 1960. Uite, cumpăr, cumpăr şi pendula. Numa’ să nu fie de furat, să mi le confişte poliţia!
ADAM: - Nu mă cunoaşteţi, nici nu-i cazu’ să spun ezact cine sunt io ! În orice caz, nu mă pretez la aşa ceva neam dă neamu´ mieu! De unde vin io, io sunt cineva, înţelegi? Şi vând toate astea pentru că am nevoie de loc, nu pen´ că mi-ar trebui musai lovele.
OMUL CUNOSCUT: - Mă rog, să nu fie cu supărare, da´ întreb,  că-s păţit. Şi-o iau mai mult nu ca pendulă, da´ o iau cu totu´, ca să mai citesc şi eu ziarele ziarele… Am aşa, o nostalgie, după când erau ziarele ieftine. Acu’ sunt prea scumpe pentru mine, şi le iau gata citite, de la unu’, de la altu´... Unele sunt chiar de câteva zile. Ultimul pe care l-am citit zicea că iar intrăm în Europa.
ADAM: - Unde să intrăm?
OMUL CUNOSCUT: - Prin Europa. Ce, nu ştii, integrare, alea-alea...
ADAM: - Nu, n-am auzit. V-am spus că nu ştiu io să citesc.
OMUL CUNOSCUT: - Da’ la televizor, la televizor n-ai văzut?
ADAM: - Acum vreo douăj´ şi nu´ş cât dă ani aveam şi io un televizor. Da’ n-aveai ce să vezi la el şi l-am dat. Pe urmă io aveam mereu câte ceva de făcut. Mă chemau oamenii: ba să le bat un cui, ba să le sparg un lemn. Că chiar le ziceam: uite, bat cuiu’ ăsta şi când oi veni, vin şi eu în vizită la cuiu’ mieu, ca Pepelea din poveste! Da’ oamenii au tot murit în vremea asta, şi când am avut nevoie de adăpost, plecaseră pe lumea ailaltă cu tot cu cui...
OMUL CUNOSCUT: - Dacă mai ai obiecte din astea vechi, să mai aduci. Le dau şi eu mai departe, unui profesor; nu ştiu ce naiba face ăsta cu ele! Nu-ţi dau banii pe loc, dar când mai vii, îţi aduc de la dom’ profesor nişte sticle de vodcă, nişte conserve. Dacă vrei, nu te oblig!
Dar a pus deja pachetul sub masă, îi ia paharul, îl scurge, apoi îşi toarnă, fără să se mai uite la Adam, care se ridică.
Cortină de lumină.


Scena 3:
Adam

Adam stă pe o ladă şi fumează.
ADAM: - Hai, cuţu-cuţu! Hai, cuţu-cuţu-cuţu! Hai, că nu-ţi mai fac nimic! Dacă nu vii, te caftesc!
Tăcere.
Cortină de lumină.



Scena 4:
Adam, Omul cunoscut
Adam târâie un pachet mai mare. Omul cunoscut, la masă, are în faţa lui câteva conserve şi două sticle de vodcă.
OMUL CUNOSCUT: - Ce mai faci, nea Adame? Te-am aşteptat şi ieri, ş-alaltăieri... Am zis c-ăi fi plecat în excursie prin Europa.
ADAM: - Nu mai pot de bine. Auzi, ce se-aude cu Ieuropa aia? Aud că-i război p-aici pe undeva! Zicea cineva în piaţă, dar n-am îndrăznit să întreb, să nu zică, Doamne-fereşte, că-s spion-ceva!
OMUL CUNOSCUT: - Mă întreb când ne bagă dracului şi pe noi în război. Nu vezi, de jur împrejur tot auzi de CONFLICTE! Citeam într-un ziar - şi să ştii, unu’ de săptămâna asta! - că e mare-mare pericol de nu-ştiu-ce nu ştiu pă unde!
ADAM: - Auziţi? Spuneţi-mi şi mie: ce simţi dumneata când adică citeşti? Ai aşa... ca o gâfâială, ca o sfârşală, ca la sport? Sau ţi se încordează muşchii?
OMUL CUNOSCUT: - Nu mi se încordează muşchii. E simplu, ca şi cum aş vorbi cu cineva care tace ba de una, ba de alta...

Scena 5:
Adam, Omul cunoscut, Copilul Nimeni

Intră Copilul. Vine la masa lor şi tace. Omul se strâmbă la el, dar puştiul nu se mişcă.
OMUL CUNOSCUT: - Uite la el: visează, ticălosu’! Îşi permite. Ce le pasă ăstora, n-au grijă, n-au nevastă de ţinut, nu trebuie să muncească, nici măcar nu se duc cu gunoiu’! Că şi EI sunt nişte gunoaie. (Îl împinge. Copilul se dă un pas înapoi şi întinde, automat, mâna, la cerşit.) Na, că i-a căzut fisa. Auzi? O fi având douăj’ de ani ăsta?
ADAM: - Pare mai copil.
OMUL CUNOSCUT: - Pen´ că-i retardat. Are aurolac pă creier. Dacă-l arzi cu bricheta, nici nu mai simte. Uite, ăsta program de guvernare: ne dă la toţi aurolac să tragem pe nări, şi nu ne mai trebuie căldură, mâncare...
ADAM: - Şi nu ne înţelege?
OMUL CUNOSCUT: -  Dacă-i dai porunci mai pricepe ceva. Ăsta-i de pe lumea ailaltă, pricepi?! N-are casă, n-are masă, nu-l vrea nimeni!
ADAM (sieşi): - Nici pe mine nu m-a vrut nimeni! Şi nici nu mă vrea...
OMUL CUNOSCUT: - Ăştia au o lume a lor, subterană. Sunt kilometri şi kilometri şi kilometri întregi de canalizare, care nimeni nu mai ştie unde duc... Dacă intri acolo, harşti, nu mai ieşi! Sunt sute, poate mii de cerşetori acolo. Ce ştiu eu?, poate milioane... Acolo, ha-ha, o fi lumea aia adevărată şi noi ăştia, câţiva, pe la suprafaţă, stăm şi noi aşa, de reclamă... Şi de, ca la reclamă, e mişto!
ADAM: - Am mai văzut din ăştia. Sunt destui afară, la cerşit.
OMUL CUNOSCUT: - Mi-a povestit unu’ de-al lor, astă vară. Nu avea bani de aurolac şi i-am dat eu un bănuţ, cu condiţia să-mi spună cum e pe-acolo, pe DEDESUPT. Ştii, eu sunt foarte curios. Am terminat parcă, mă-nţelegi, şi liceul! Pe vremea aia, puţini terminau liceu´, acu-i obligatoriu şi pentru femeile de servici. Acu’, şi cu facultate speli la podele!
ADAM: - Şi cum e acolo... DEDESUPT?
OMUL CUNOSCUT: - Au şi acolo şefi, ca la Mafia de deasupra! Şefi tari, care au, când vrea muşchiu’ lor, mormane dă pungi cu aurolac! Ăştia micii, cum e şi puştiu’ ăsta, cât plătesc taxă de protecţie, barosanii îi lasă să iasă şi p-afară, “la  produs”. Nu plătesc? Ori că nu cerşesc destul, nu-s adică convingători, ori că-şi cumpără bomboane - alea - alea, a doua zi, sau peste o lună, sau un an, tot îi găseşte câte un lucrător de la reparaţii canalizări. Mâncat de şobolani...
ADAM: - Mmmm, n-am mai auzit aşa ceva!
OMUL CUNOSCUT: - Nici n-ai să auzi! De astea nu scriu nici măcar ziarele noi! Lucrătorii, când găsesc stârvurile, se fac că nu ştie nimic. De ce adică să se complice? Ştii cum e - declaraţii peste declaraţii la poliţai, bănuieli, poate te iau pe tine dacă tot n-au fătaşu´... Şi, dacă “vorbeşte” ceva caraliilor, pe urmă, când intră el într-o zi în canalizare, se trezeşte  din senin cu un şuriu în spate, înţelegi? “Tăcerea e ruptă din Rai!”
ADAM: - Acu´ înţeleg.
OMUL CUNOSCUT: - Nea Adame, nea Adame, ai grijă, nu spui la nimeni! Nici nevesti-ti!
ADAM: - Da, nici nevesti-mi, nici nevesti-mi... (către sine) Parcă aş avea şi cui să spun!
Copilul se întoarce rugător spre Adam şi acesta scoate din buzunar un coltug de pâine. Îl întinde, dar apoi îşi retrage mâna, rupe coltugul în două şi-şi opreşte partea cea mai mare, muşcă din ea şi o vâră în buzunar. Copilul o primeşte pe-a lui şi mănâncă, dar tot nu pleacă.
OMUL CUNOSCUT (ia o ruptură de ziar de pe jos - Copilul a călcat pe ea): - Ia uite, ăsta-i ziar! Ha, i-auzi: Europa trimite încoace ajutoare! (întoarce ziarul şi se uită la dată) Ti-ti-ti, ziaru’ ăsta e de anu´ trecut! De ce n-or fi ajuns ajutoarele? Sau or fi ajuns?...
ADAM (îndrăzneşte): - Unde vine asta, Ieuropa?
OMUL CUNOSCUT (mirat): - Ei, hai, hai, du-te dracu’ ! Cum, “unde-i Europa?” Păi, orice copil ştie cam pe unde-i Europa, bre! E... (arată cu degetul spre stânga, se gândeşte puţin, apoi arată spre sală) Uite - Europa! Pe-acolo e! (către cineva din sală) Vezi dom’le că stai cu spatele la ea! (arată obrazul) Vezi, că nu-i frumos!
ADAM: - Mata, mata ai văzut-o?
OMUL CUNOSCUT: - Ce să văd, dom’le?
ADAM: -”Ieuropa” asta - ai văzut-o? Eşti sigur că mai e acolo (se uită spre sală) unde spuneai mata că ar fi?
OMUL CUNOSCUT: - Hai că sunt tâmpit! Tu faci mişto şi eu era să te cred. (Se gândeşte însă) Ştii, de fapt nici eu habar n-am exact pe unde vine. Cred că ne-au spus odată sau de două ori la şcoală. La televizor, pare aproape. Din orice oraş din Europa, de unde arată, pare ca pe la noi. Doar că-i mai luxos şi când vorbeşte unu´ scrie pă româneşte dedesupt. Totdeauna scrie ! Uite, la mine, când vorbesc, nu se vede scrisu´, aşa că, vezi bine, aci nu-i Europa. E altceva…  Toată lumea vorbeşte de ea, spune că vrem să intrăm în ea, sau că am intrat, sau că o să ieşim, dar nu cred să ştie prea mulţi pe unde vine exact, cum e să trăieşti acolo, cum fac ăia mămăliga... Am să mă uit într-o noapte la televizor, că ziua nu pot de nevastă-mea, că se uită la telenovele turceşti! Mă uit eu şi-ţi spui şi matale pe unde e exact. Da´ nu poate să fie aşa departe. Ştii ceva? Eu cred că-i la Sud, că acolo-i mai cald, şi în filmele alea scrise jos se văd mereu fructe, băuturi…
ADAM: - Aţi putea să mergeţi să vedeţi şi să ne spuneţi. Să nu fim cumva înconjuraţi...
COPILUL NIMENI: - Mi-e foame!
OMUL CUNOSCUT: - Ăsta nu apucă ziua de mâine: nu cred c-a cerşit destul ca să plătească taxa de protecţie.
ADAM: - Poate-l găsesc părinţii...
OMUL CUNOSCUT: - Pe ăsta nu-l mai vrea nimeni, nici părinţii lui nu l-ar mai recunoaşte! Cin´ să-şi murdărească adică casa cu el ?! Şi după ce-l faci bine, îl hrăneşti, într-o noapte îţi dă în cap şi fuge cu vreo două fleacuri şi le vinde, tot la mine săracu´. Dacă are noroc, îl prind gaborii şi înfundă puşcăria: mâncare la fix, program de sport...
ADAM (cu neaşteptată milă în glas):  - Da´ dacă l-aş lua io o vreme?...
OMUL CUNOSCUT: - Te-ncurci, dom’le, ascultă eu ce-ţi spun. Se face bine, apoi  îţi dă în cap şi fuge! Fuge în Europa şi nu-l mai prinzi!
ADAM: - De-acolo unde-l duc eu, n-are cum să fugă. Numai să nu moară...
OMUL CUNOSCUT: - Ăştia, drogaţii, se chinuie rău dă tot când nu le mai dai aurolacu’ ! Se-nfurie, fac urât, plâng, se vaită! Am văzut unu´ la televizor, la un documentar rusesc: nu doresc la nimeni să vadă aşa ceva!
ADAM (către sine): - Întâi am zis că-i mai linişte aşa, singur. Dar când am alungat câinele, am văzut că era rău. Mai aveam io cu cine vorbi, cu câinele ăla,  ca să nu mai vorbesc io aşa, singur...
Cu faţa luminată, Omul cunoscut mătură cu braţul conservele de pe masă, într-un sac.
OMUL CUNOSCUT: - Păi atunci am făcut târgul. Ia-ţi sclavul acasă şi fii mata sanătos! Îi spun eu să meargă cu mata, că pe mine m-ascultă. C-am făcut şi armata, cred. Asta după liceu. Sau înainte ? Am zis s-o las mai uşor cu băutura, că d-aia nici nu mă mai lasă nevasta la televizor, că-i pute cică la film… (către Copil) Auzi, nea Aurolac? Mergi cu nenea!  Capeţi mâncare, ai înţeles? Potol mişto! (către sine) Cum să le mai zici ăstora, viermilor ăştia fără liceu, fără armată, fără nimic-nimic, ca să te-nţeleagă?! (către Adam) Dacă ăsta se face bine, e foarte bun de muncă. Şi nu ţi-l cere nimeni înapoi. Nimeni de pe lumea asta.
ADAM: - Dacă se face bine...
Adam îl ia pe copil de mână şi acesta îl urmează ca în transă.
OMUL CUNOSCUT: - Auzi, de fapt şi aici (arată circular în jurul lui) e tot Europa. Mi-amintesc acu´ : mi-a zis odată dom’ profesor, şi dânsu-i universitar, a umblat chiar şi pe la Moscova! Cică când el beia Coca-Cola în Piaţa Roşie, eu mă jucam prin ţărână!
  Cortină de lumină

Scena 6
Adam, Copilul Nimeni
Cu un felinar în mână, Adam intră în cuşcă, trăgând în urmă uşiţa cu lacăt. Înăuntru, Copilul Nimeni, în convulsii. Adam îl pocneşte pe copil peste faţă,  până oboseşte. Copilul se opreşte din strigat. Adam scoate din buzunarul pantalonilor o sfoară şi-l leagă de mâini, apoi leagă  capătul rămas liber de o latură a cuştii.
ADAM: -  Ai să te faci bine. Nu te mai las să te droghezi, da? O să te doară, o să te usuci, da’ dacă te faci bine ai să-mi mulţumeşti. Ai să-mi pupi picioarele, înţelegi? (îl scutură) Mă auzi? Să nu mori, da?! Am dat bani grei pe tine! (dă să plece, dar se întoarce)  Ştii cum te cheamă? Te cheamă “Nimeni”!

Scena 7:
Adam, în faţa cuştii în care Copilul mai geme din când în când
Adam: -  Auzi Doamne, mi-am luat un plod, să mă ajute la muncă. Îl cheamă Nimeni, aşa mi-am zis eu că e numele ăl mai potrivit pentru unu’ ca el! M-a costat ceva! Nişte conserve bune. Şi două sticle de vodcă, auzi? Una era din aia străinească. Din Ieuropa. Tu ştii, Doamne, cam unde-i aşa, cu aproximaţie, Ieuropa asta?... Nu ştiu dacă o să trăiască Nimeni, că vine şi iarna! Îl ţin io la cald, în coteţul porumbeilor, da’ tot nu-şi mai revine... Aşa eram şi io la vârsta lui, tăcut, tăcut. Da’ io  nu trăgeam în piept lac din ăla, pentru sobe, cum a tras el, nu mă drogam! Da´ eu zic să-l iert, pen’ că acolo, în canalizare, gazu’ ăla din pungă ţine loc de mâncare, de căldură... Tragi aburii ăştia ai lacului şi visezi prostii, până îţi putrezeşte creierul. Ei, gata, am stat destul.

Adam se ridică.

Cortină de lumină

Scena 8:
Adam şi Copilul stau pe lădiţe, cu spatele la cuşcă
ADAM: - Hai, spune măcar “mama”! Eşti de-o lună aici şi tot nu NE spui nimic. Hai, uită-te aici: io sunt Adam, tu eşti Nimeni. (arată cu degetul, ca în «Tarzan») Adam, Nimeni, Adam, Nimeni, Adam, Nimeni! Spune măcar un cuvânt! Spune măcar “casă”! Aici e “casă”, da? Dincolo, e câmp, e... Ieuropa acolo! Da, da, numai proştii nu ştiu că dincolo de gardurile alea, după ce treci crestele ălea abrupte, acolo-i Ieuropa! Acolo sunt şanţurile tale nenorocite desub pământ, dinspre Ieuropa aia venit tu. Dar aici e bine, eşti la adăpost, în siguranţă! Hai, zi şi tu ceva! (Copilul mestecă, impasibil. Adam se enervează.) Hă, vrei să te duc iar la şanţuri? (sieşi) Nu, ăsta e idiot, nu înţelege! Mai bine cumpăram un papagal, mă înţelegeam cu el. Aşa, stau cu plodu’ ăsta pe cap, mai hrănesc şi javra aia de câine, atunci când binevoieşte ea să vină... M-am prostit de bătrâneţe! Crezi că javra aia vine atâta drum de dragu’ meu? Aşi! Din interes, pentru haleală!

Adam se ridică să plece. Copilul ia cartea care sprijinea lădiţa şubredă şi începe să răsfoiască interesat. Stă pe burtă, admirând pozele şi mângâind paginile ca pe un câine.

Cortină de lumină

Scena 9:
Adam, Copilul Nimeni
Adam pune câteva vechituri într-un sac, Copilul îl priveşte curios. Are acum faţa curată şi mai multă viaţă.
ADAM (încet): - Acum suntem doi, şi io tot singur vorbesc! Ba încă şi în şoaptă, să nu zică plodu’ ăsta că-s nebun! (se opreşte) Auzi, da’ n-oi fi io  puţin nebun? Că singurătatea tâmpeşte, şi eu sunt singur de atâţia ani! Ca ăla... cum spunea dom’le că-l cheamă? Robinzon, da Robinzon!
COPILUL: - Unde tu plecat?
ADAM: - “Unde plecat tu?” aşa se spune, frăţioare, da!
COPILUL (veselie în ochi): - Unde plecat tu frăţioare?
ADAM (mimează supărarea): - Ia vezi, ia vezi! Io nu-s frate-tu, io îs ca un Dumnezeu pentru tine, erai mort şi te-am înviat!
COPILUL: - Şi ce-i aia “Dumnezeu”?
ADAM: - “Ce-i aia?, ce-i aia?”! Ia, Dumnezeu este... este tatăl nostru. Într-o bună zi o să vină... (brusc descurajat) Da’ până atunci, o să vină iarna şi o să ne ia Dracu’!
COPILUL: - Şi cine-i “Dracu”?
ADAM: - Las’ c-ai să vezi tu, dacă pui cumva botu’ la sticlele mele cu “doctorie” de prună, cât lipsesc.
COPILUL: - Unde tu plecat?
ADAM: - Nu aşa! “Unde plecat tu?” - se spune!
COPILUL: - Şi unde plecat tu?
ADAM: - Pe-aici... Ce să-ţi spun, că şi pricepi?! Na, că stau la bătrâneţe să fac şcoală cu plozii, să le fac instrucţie!
COPILUL: - Unde plecat Adam?
ADAM: - La dracu’, Doamne - iartă-mă! Plec puţin în Ieuropa, auzi? Mă tot întrebi ce-i acolo ş-acolo, de parcă şi pricepi ceva! Tu ai tărtăcuţă moale, după boală, nu te zori să bagi atâta în creeru’ ăla, să nu se-ntoarcă boala!
COPILUL: - Şi unde plecat?
ADAM: - Unde să plec în altă parte, dacă nu-i decât Ieuropă, de jur împrejur! Auzi? cât lipsesc, să nu ieşi cumva din casă dacă vrei să nu te manânce lupu’, da?! Ca pe ăia trei iezi!
COPILUL: - Nimeni nu ştie. Ce-i aia “lupu”?

Adam înjură printre dinţi şi saltă sacul pe umăr. Apoi, brusc, îi aruncă Copilului o privire caldă.

Cortină de lumină

Scena 10:
Adam intră cu sacul plin. Copilul iese din cuşcă, în întâmpinare, agăţându-se de sac. Adam îi dă o ciocolată din sac, Copilul o miroase, o linge, şi muşcă din ciocolată, cu tot cu ambalaj.
ADAM: - Uite ce prost e Adam! în loc să mai iau vodcă, ulei şi gaz, am greşit şi-am luat ciocolată! Cine mânca ciocolată la vremea mea? Poate copiii de mahări, nu mai ştiu... Acum, un tăntălău ca Nimeni bagă la fălci bunătăţi din astea şi nici bogdaproste nu spune! Uite, nici nu mă mai bagă în seamă! A uitat când rodea sfoara cu dinţii şi făcea ca un câine mort...
COPILUL (îi arată inscripţiile de pe ciocolată): - Şi ce e asta?
ADAM: “Ce e asta?”, “ce e asta?”, altceva nu ştie! Ce să fie, ciocolată este! Ţi-am mai dat, lighioană mică, şi ţi-a plăcut!
COPILUL: - Nu, ce-i ASTA, ASTA? (arată cu degetul inscripţia)
ADAM (încurcat, ia ambalajul şi-l priveşte): - Ţi-am zis să nu mai arăţi cu degetul, că ţi-l tai! Nu e frumos să arâţi cu deştiu´! Am o valiză mare cu degete de copii obraznici, care au arătat cu degetu’!
COPILUL (ţine acum mâna la spate dar, încăpăţânat, arată în
continuare, de data aceasta cu bărbia, spre ambalaj): - Nu, ce-i ASTA?
ADAM: - Un desen. Acum o să mă-ntrebi că ce-i aia desen! O să-ţi arăt la biserică. Am făcut io nişte desene frumoase acolo... Acum o să mă-ntrebi ce-i aia bis...
COPILUL: -... erică? Ce-i aia biserică?

Adam se întoarce cu spatele la Copil, făcând-o pe supăratul.

ADAM: - Dacă ştiam să citesc, poate-i arătam. Da’ la ce foloseşte să citeşti, când ai tot ce-i trebuie unui om? (se întoarce spre Copil) Mai bine repetă ce te-am învăţat la lecţia de ieri despre Ieuropa. Nu scânci, tu ai început să mă-ntrebi, acu’ învaţă, ca să ţii minte şi să nu mă mai plictiseşti cu întrebări! Hai, stai în picioare (Copilul stătea în picioare) şi spune-ne unde-i Ieuropa.
COPILUL: - Noi pentru astăzi am avut la lecţie “Ieuropa, casa în care trăim şi împrejurimile”. La lecţie noi am învăţat că casa noastră şi satul nostru în care trăim se cheamă Ruptura. El este înconjurat de Ieuropa de jur împrejur...
ADAM (înţelept): - Daaar...
COPILUL: - Dar noi suntem apăraţi de munţi înalţi înconjurători, bogaţi în bogăţii naturale... Ce-i aia “bogăţii naturale”?
ADAM (se miră): - Bună întrebare. Nici chiar eu nu ştiu, deşi am terminat patru clase primare... Continuiază!
COPILUL: - Aşa. Noi avem aci un popor cu tradiţii minunate... Ce-i aia “tradiţii”?
ADAM: - Adică... când te tragi din ceva, din cineva. Acum ne-o trag alţii, dacă nu suntem deştepţi! Continuă!
COPILUL: - Solul şi subsolul patriei noastre conţine bogăţii ne... ne...
ADAM (conciliant): - Aici mă cam încurc şi eu. Zi: “fără sfârşit”.
COPILUL: - Ce-i aia, “fără sfârşit”?
ADAM: - E atunci când te doare măseaua, sau piciorul, şi te doare mereu, cum te durea pe tine aurolacu’, şi când te doare în fiecare zi: zici că nu se mai sfârşeşte. Pricepi?
COPILUL: - Da, pricep. Aşa... Şi noi doi suntem ultimii doi oameni, de jur împrejurul munţilor nu mai este nimic, nimic. Decât Ieuropa... Da’ dincolo de Ieuropa, ce e?
ADAM: - Trebuia să mă aştept că nu te mulţumeşti până nu-mi pui alte întrebări! Dincolo de Ieuropa e... e... Nimic! Te apleci în gol şi, dacă eşti prost, cazi. Dar mai sigur, te calcă un tractor, sau te arde cu flacăra lui. Numai aici eşti în siguranţă, da?
COPILUL: - Şi uriaşii ăia de fier care mânăncă oameni...
ADAM: - Tractoarele, aşa se cheamă. Da, halesc băieţii obraznici – haşti!
COPILUL: - Noi cum am scăpat?
ADAM: - Tu erai prea mic, nu mai ţii minte. Am fugit. (Râde) Am luat un tramvai.
COPILUL: - Ce-i...
ADAM: - Ştiu: “ce-i aia tramvai?” “Tramvai” este... este ceva zburător, în care ne-au urcat noi doi şi-am fugit până aici, la munţi.
COPILUL: - Şi tramvaiele zboară sus-sus?
ADAM: - Până la Lună - ştii Luna ce-i. Şi mai departe, la stele. Ei, un tramvai din ăsta... Da’ trebuia să plăteşti ca să te lase să urci în tramvai... Nu ştii tu ce-i aia “să plăteşti”.
COPILUL: - Ce-i aia “să plăteşti”?
ADAM: - Îţi spui mai bine altădată. Acum îţi povestesc doar cum era când se învârteau tramvaiele în jurul Lunii, până ameţeai. Pe urmă au venit balaurii, şi nimeni nu s-a mai urcat în tramvaie!
COPILUL: - Sunt flori în Ieuropa?
ADAM: - Sunt, dar sunt de sticlă, ca geamurile. Ai văzut, când se sparg geamurile, te taie. Acolo te taie florile !
COPILUL (ştiutor): - Da, şi geamurile n-au miros, ca florile noastre. Da’ căţei sunt acolo?
ADAM: - Sunt legaţi toţi cu lanţ, nu te poţi apropia să-i mângâi. Şi stau toţi închişi în case, ca să nu-i prindă balaurii.  N-am vrut să-ţi spun, să nu te sperii, dar am auzit că departe, departe, sunt şi un fel de oameni: unii fără cap, alţii cu un un ochi mare pe burtă, sau cu aripi şi cioc. Ăia sunt mai răi decât balaurii!
COPILUL: -  Şi nu poate omorî nimeni balaurii?
ADAM: - Hopa, te şi gândeşti la luptă, voinicosule! Cine să-i omoare? Nimeni!
COPILUL: - Şi adică eu am să-i omor pe balauri?
ADAM: - Nu prostule, nu tu. Stai jos să-ţi spui!
Copilul Nimeni se aşează.
ADAM (ca un bătrân povestitor, cu voce muiată): - Odată ca niciodată, era să-i dovedească un copil. L-au văzut balaurii şi au vrut să-l mănânce. De frică, bietul copil a început să plângă. Dar atunci lacrimile lui au făcut pe monştrii de fier să ruginească. Le-a ruginit încheieturile lor de fier şi n-au mai putut să se mişte. Se uitau cu ochii ăia răi şi clămpaneau în gol, da’ de mişcat, nu se mişcau! Copilul a terminat lacrimile. Şi au venit în altă zi alţi şi alţi balauri de fier, iar copilul şi-a amintit atunci de prietenii lui  de joacă, omorâţi de bestii şi a plâns iar şi iar, şi balaurii cădeau unul după altul. “Nu mai plânge”, se rugau ei, dar băiatul plângea într-una! I-a învins atunci pe toţi balaurii care au vrut să-l manânce şi atunci copilul s-a bucurat şi a râs şi n-a mai avut lacrimi. S-a gândit atunci cât e el de viteaz şi că bine c-au pierit ceilalţi înaintea lui, cei care s-au luptat cu balaurii. Au fost învinşi pentru c-au fost fricoşi, nu ca el, de aia au fost învinşi, se grozăvea el. Atunci a venit la el un balaur mic-mic, cât o şopârlă, dar cu gura veninoasă. Iar băiatul nu a mai putut să plângă nici atâtica - era  prea bucuros! Aşa, balaurul cel mai mic l-a mâncat şi pe copilul cel viteaz, pentru că ăla nu a mai avea lacrimi... S-au înmulţit apoi balaurii...
COPILUL: - Balaurii dorm noaptea, ca şi noi?
ADAM: - Ha-ha! Ce, vrei să-i prinzi în somn şi să le plângi la piept până crapă? În Ieuropa nu există noapte. E numai zi, e o zi veşnică. Şi iarna e aşa, un fel de înserare, dar în rest, soarele străluceşte. Ascultă: astăzi am învăţat... ce-am învăţat? Că trebuie să ai mereu lacrimi la îndemână! Poate mor şi io, că, uite, vine iarna şi ne îngroapă aici! Da´ tu trebuie să fii pregătit mereu să plângi. Bătrânii mei aveau în casă nişte ceşcuţe anume de lut, “lacrimare” le ziceau, şi adunam acolo cu toţii lacrimile noastre. Te tăiai la picior de la coasă? Plângeai, venea mama cu lacrimarul şi strângeam acolo picăturile. Îţi murea câinele cel mai drag, sfâşiat de lupi? Plângeai în lacrimar. Işi rupea calul cel murg piciorul pe şleau? Strângeai din dinţi ca să nu plângi până acasă, să dai lacrimile familiei! Azi o durere, mâine plecarea tatei la muncă, tocmai în partea ailaltă a ţării, altădată l-au luat pe frate-meu la oaste... Plângeam când ne venea şi strângeam acolo, ca oamenii gospodari... şi târziu, atunci când a murit bunicul, n-am mai avut nici unul lacrimi. Era după foamete, ne muriseră şi animale, ne ameninţau că ne evacuează... Dar când s-a dus bunicul, aveam lacrimi strânse deja de câţiva ani buni. Am avut ce vărsa pe mormânt. (Se întoarce spre sală) Uite, dacă io mor, mai am ceva lacrimi, de-ale mele, puse deoparte. Ca să nu te chinui atunci tu să plângi. Tu poate nici nu ştii cum se plânge!

Cortină de lumină





   A C T U L   II

Scena 1:
Copilul

O lumină verticală cade pe cuşcă. De sub pătură apare Copilul Nimeni, care se scutură de pene. Se scarpină. Cască.
COPILUL (priveşte în lumina de deasupra capului): - Luna! (coboară din cuşcă, priveşte cu teamă în jur, apoi strigă încet) Tata? (iese)

Scena 2:
Adam, Străinul
Câteva momente de linişte, apoi Adam intră, abia ducând în spate pe Străin, pe care îl trânteşte lângă cuşcă, de care îl sprijină.
ADAM: - “Din câte cârciumi sunt în lumea asta, trebuia să intri tocmai într-a mea!” Am glumit, noi nu suntem nişte sălbatici: asta-i din “Casablanca”. Un film. Bogart îi zice ei: “Din câte cârciumi sunt în lumea asta, trebuia să intri tocmai într-a mea!” Crezi că-i părea rău c-a intrat în cârciuma lui? Ce să facă el acolo singur, în pustietatea aia? Eu zic că s-a bucurat că a intrat “tocmai” în cârciuma lui, nu? (îl aşează mai bine pe Străin, cu gesturi blânde, aşa cum se face cu copiii) He-he... Pe vremuri vedeam toate, da’ toate!, filmele bune, mă duceam lunea la cinema. Aveam o gagică care-mi citea, că pe mine m-au trecut cele patru clase aşa, ca să nu se înregistreze ţara cu analfabeţi... Mâncam seminţe şi măăă tot uitam. “Avaramu, a-aaa, avaramu”!  N-am fost un sălbatec. Ca acu’! (Străinul geme) Să-ţi dau ceva de băut, poate ajută. Dacă eşti degerat, precis ajută! Siiigur, nu scapi de amputare, dar măcar nu-ţi mai pasă... (Găseşte în geanta agăţată de gâtul Străinului un bidon, gustă, mai gustă o dată, cu evidentă plăcere, apoi bea îndelung, fericit. Vântură bidonul şi, constatând că mai e ceva în el, îl duce la buzele străinului.) Ei, nu, că dacă nu-ţi place, să ştii că nu te forţez! Mie nu-mi amputează nimeni nimic, da’ la nevoie, ha-ha... te ajut să-l termini...
STRĂINUL (deschide speriat ochii şi tuşeşte): - Ce dracu’, am ajuns în Iad?
ADAM: - Mai ai vreo două staţii, omule. Bea, ş-o să faci trecerea spre Rai. Între Iad şi Rai, ascultă-mă pe mine, că-s mai bătrân şi cu ceva experienţă de navetist... între Raiul de sus şi Iadul de jos e doar o diferenţă de gramaj! Întotdeauna, după prima sticlă, Raiul e mult, mult mai aproape decât la primul ţoi. Sau o fi intrarea Iadului prin Rai ?
STRĂINUL: - Nu pot să mă ridic, am ceva rupt?
ADAM (trage o duşcă): - Nu m-ar mira. După cum ţi se bălăbăneau picioarele, cât timp te-am dus în spate... cred că măcar picioarele sunt rupte. Dar ce mai contează? Oricum, pe frigul ăsta, garantez că-s degerate! Pe vremuri, când lucram prin munţi, la şantiere, în fiecare zi aveam unu’ sau doi cu degerături. Da’ pe vremea aia se purta eroismul: era la modă depăşirea de plan, cincinalu-n patru ani şi jumătate, căzutul la datorie... ştii, “mort pentru patrie”? Acuma, dacă-ţi taie picioru’ ţi-l taie în nume propriu, privat cum s-ar zice. Nu pentru o cauză măreaţă. Ai să zici că e tot aia...
STRĂINUL (geme): - Mulţumesc, mulţumesc. Nu mai speram să mă salveze cineva. Dar acum daţi un telefon, vă rog, să mă ia.
ADAM: - Cine să te ia? Pentru Rai, ca şi pentru Iad, nu trebuie să  te deranjezi: vine el îngerul, respectiv... ştii tu, şi te ridică. Sau te coboară, cine ştie?
STRĂINUL: - Ziceam, un telefon la Salvare. Nu-mi mai simt picioarele!
ADAM: - Asta-i bine! Într-o altă iarnă, a venit unul târâş până aici. Era voinic, mergea, înţelegi, pe picioarele lui. Nu vorbea: a trebuit să-i sparg crusta de pe buze cu vătraiul. După aia mi-a părut rău, că ăla, în loc să vorbească, a început să urle.  Ăla îşi simţea picioarele săracu’, nu ca tine acu’! Şi urla, şi urla, şi urla... până a murit. Bine că nu s-a speriat Nimeni. Pe tine măcar nu te doare. Chiar m-am gândit: nu-i frumos să laşi un om căzut în zăpadă, dar dacă iar îl înnebuneşte pe Copil? Dacă îl tâmpeşte de cap cu urletele?
STRĂINUL: - Vreau o salvare, o maşină-ceva, să mă ducă la spital.
ADAM: - Aici nu există spital. Nu avem decât primărie şi biserică. (bănuială) Dar să nu te-apuci acum să-mi ceri preot! Vezi cum te simţi, poate te faci bine, da? De unde să-ţi dau şi preot? Nu avem nici preot, nici icoane, nimic-nimic! Au rămas doar cuiele şi urma icoanelor de pe pereţi... Am pus poze de-ale mele, cu ramă, să nu rămână locurile alea goale, ca şi cum n-ar locui nimeni în localitate...
STRĂINUL: - Cum se cheamă locul ăsta?
ADAM: - Ruptura. Cel puţin aşa se chema înainte. Oficial, satul există încă. Mie nu mi-au putut da locuinţă de la primăria din Lunca. Mi-au spus să mă duc dracului - chiar aşa mi-au spus: “du-te mata dracului la ţară, de unde eşti!”. Pe buletin, scrie “Ruptura”, aici, la ţară. Ăia de la primăria din Lunca nu ştiau dacă satul mai există, dar n-au avut săracii ce face: aveam mutaţie pe Ruptura. La Lunca nu aveam casă, nu aveam de lucru… Nici la oraş n-am găsit. Pe hărţile de dinainte de revoluţie era trecut aici lacul de acumulare Ruptura, da’ adevărul e că nu l-au făcut niciodată! Au rămas numa´ cu evacuatu´…
STRĂINUL: - Pe harta mea nu era trecut nici un sat aici. Şi e o hartă recentă. Chiar mă gândeam: dacă alunec acum, nu mă găseşte nimeni, că e pustiu cale de o sută de kilometri. Dar uite că nu-i pustiu. Mai daţi-mi vă rog nişte coniac.
ADAM: - Bea fără grijă, că e al tău. (îi dă să bea)
STRĂINUL: - Şi ce-i aici? Cabana pădurarului?
ADAM: - Nu, domnule. Un sat. Un sat mare, aproape un oraş. Din care toţi, dar toţi!, au plecat. Prin anii şaizeci, aici trebuia să se facă un baraj, un lac de acumulare. Au evacuat oamenii şi târguşoru’ ăsta a rămas complet-complet fără oameni, până am venit io, acu’ vreo cinci ani. Sau şase... Evacuat de la oraş… Totul, totul e în picioare, doar că nu e ţipenie! Nici câini, nici găini, vara, nici vrăbii măcar. Eu sunt singurul om aici, m-am ales primar. Am făcut totul democratic: cu şedinţă, cu luări de cuvânt... Mi-am dat cuvântul, mi-am dat iar cuvântul şi mie, m-am propus şi iată-mă primarul din Ruptura! Cu majoritate! (cu teamă jucată) Dar dacă nu m-alegeam, hai?!
STRĂINUL: - Sunteţi nebun, domnule! Nu mă interesează cine sunteţi, dar e omeneşte să mă urcaţi într-o maşină, într-un tractor-ceva, şi să mergeţi la cel mai apropiat sat. Ca primar, puteţi cere asta (glumă amară) chiar dumneavoastră, odată ce tot v-aţi făcut pomană şi m-aţi salvat!
ADAM (înveselit): - Auzi, eu credeam că mierleşte, şi el face mişto de salvatoru’ lui! (serios) Ascultă, băiete: eu pot doar să-ţi dau ţuică împotriva durerilor. Am câteva butoaie, aşa că ne ajunge până ieşim din iarnă - nu sunt zgârcit! De aici însă nu putem pleca, pentru că în anii şaizeci, când i-au evacuat pe oameni... De fapt i-a obligat, ştii? Le-au pus, cum s-ar zice, pumnu-n gură: “ori mergeţi la oraş, ori veţi trăi pe fundu’ lacului de acumulare, la treizeci de metri!”
STRĂINUL: -  Iar începeţi?! Nu mă interesează ce-a fost aici în anii şaizeci! îi nu mă interesază ce-a fost în anii şaizeci nici în oraşul meu, nici la Praga, nici la Paris, nici la New York!
ADAM: - Dacă nu vrei, nu-ţi spui. Dar află tu că acum patruzeci şi ceva de ani aici trăiam şi eu, cu ai mei – ultimii am plecat! Ştiam fi-e-ca-re casă din târg!  Ei bine, acum patruzeci şi ceva de ani, nu exista în târguşorul ăsta nicio maşină, nici măcar o motoretă. Iar eu, când m-am întors acum cinci - sau şase? - ani, nu am adus nici măcar o bicicletă. Apoi, ca primar, am făcut recesământ şi am luat casele la rând: casă cu casă! N-am găsit nici măcar o trotinetă ascunsă pe undeva! Deci nu am maşină ca să te duc la un spital. Presupunând că am putea să trecem prin zăpada de opt metri. Că atât are zăpada care se depune în căldarea asta naturală. Şi presupunând că o fi vreun afurisit de spital pe undeva. Acum vreo cinci - sau şase? - ani, ştiu că mai erau…
STRĂINUL: - Şi nici măcar un telefon nu puteţi da de undeva?
ADAM: - Cum ziceam, acum patruzeci şi mai bine de ani, aici nici primăria nu avea telefon. Presupunând că primarul - adică eu, din moment ce altcineva nu trăieşte aici, eu m-am ales! Ce ziceam? Presupunând că primarul ar fi avut telefon, în patruzeci şi ceva de ani i-l tăiau, pentru neplată.
STRĂINUL: - Domnule, domnule primar! Nu poţi să mă laşi aşa! Nu putem fi chiar atât de izolaţi, până şi indienii comunicau prin focuri!
ADAM: - Indienii comunicau prin focuri între ei! Nu cu spitalele! Trebuie să-ţi spun că pe o mare distanţă de jur împrejur nu mai există alt “indian” în afara mea. Tu... faci cum vrei. Eu n-am obligaţii decât faţă de locuitorii miei! Pot doar să te duc înapoi unde te-am găsit, în zăpadă, şi să nu mă mai bag în viaţa ta. Caz în care în primăvară va trebui să te îngrop lângă celălalt, care mi-a căzut pe cap luna trecută - ăla cu glasul îngheţat. Sau să stai aici, să încerci să trăieşti, să-mi mai povesteşti şi mie ce mai este dincolo de căldarea asta... (şoaptă) Să-mi spui mie, numai mie, cum merge treaba cu Ieuropa aia! Caz în care pun la bătaie tot rachiul meu de casă. Sigur, nu e aşa bun ca (bea din bidon) coniacul ăsta al tău. Dar, ai să vezi, merge şi ăla. Că-i tradiţional, strămoşesc, cum s-ar zice!
STRĂINUL (disperat): - Dar măcar... când se topeşte... în primăvară, veţi merge să anunţaţi pe cineva?
ADAM: - De doi - sau poate trei? - ani, n-am mai ieşit din satul ăsta. Nu prea mă mai ţin puterile...
STRĂINUL: - M-aţi adus până aici printre stânci şi prăpăstii. Bănuiesc că în spate. Un drum nici nu-i cine ştie ce!
ADAM: - Când încă mă mai duceam...ştii, făceam troc: căram mobilier mic de prin case - lucrurile vechi au căutare! - şi luam în schimb bani, conserve, băutură, gaz, chibrite... Am o rezervă de alimente pe care pot să o las şi moştenire, fără să roşesc. Ştii, îmi era tot mai greu să trăiesc acolo, în oraş. Oamenii care aveau case, haine frumoase, maşini, nici nu se uitau la mine. Nu mă vedeau! Parcă eram Omul Invizibil! Femeilor, în special, le era milă, vedeam în ochii lor. îşi fereau privirea, sau îmi aruncau monede mici, cu grijă să nu mă atingă cumva cu haina... O dată, am mers prim centrul oraşului. În faţa mea se făcea pârtie. Parcă eram alt fel de animale - ne îmbrăcam altfel, miroseam altfel... Nici n-am mai vrut să plec de aici. Aici sunt primar, sunt respectat, ştiu că sunt la fel de civilizat ca oricine, ca Bogart din “Casablanca”, ca vedetele de prin filme.
STRĂINUL: - Şi nu ştii ce se întâmplă dincolo de căldare?
ADAM: - Dacă ar fi război, s-ar vedea şi de-aici avioane, explozii. înseamnă că e pace, că doar n-or fi crăpat cu toţii de foame! În rest... Nici nu mai ştiu ce-o fi dincolo; dac-o mai fi ceva. Cu vremurile astea, cu războaie, cu revoluţii, cu boli, cu dezmăţuri... nu ştiu dac-o mai rămas ceva din lumea mea.
STRĂINUL: - Spuneaţi ceva de un copil. Un copil are mersul ager. Pentru el ar fi o joacă să bată ştiu eu... zece? treizeici? cincizeci de kilometri, până la un oraş sau un sat. (Adam este tot mai indignat, pe măsură ce Străinul face propunerea, încât la un moment dat pare chiar nebun) Va fi recompensat! Va primi bani, va fi dat la ziar, la televizor...
ADAM: - Aşa-mi trebuie, aşa-mi trebuie, dacă aduc străini în casă! Auzi! Îl duc în cârcă cinci kilometri, îl omenesc, ba chiar îi ofer din ţuica mea tradiţională de casă, iar el şi începe acu’ să-mi facă reguli! Nu, trebuia să te las, să te las acolo!
STRĂINUL: - Nu înţeleg: v-am spus că voi plăti deranjul. Ai mei îl vor recompensa pe copil. (furie) Deşi, la urma-urmei, e o faptă creştinească să salvezi pe cineva!
ADAM (îl apucă de piept şi-i apropie faţa de faţa sa): - Dumnealui vorbeşte acum de “etică şi echitate”, de “comunism de omenie”?! Aşa ne ziceau pe vremuri! Aveam cred plan şi la salvat oameni (imită un crainic radio de pe vremuri): “dacă în cincinalul trecut au fost salvaţi trei turişti rătăciţi îngheţaţi pe munte, în acest cincinal au fost salvaţi şapte virgulă trei turişti şi ne propunem ca în următorul cincinal să ridicăm procentul cu cincizeci la sută. Uraaaa!” Gata, s-a sfârşit comedia! Sunt cetăţean liber, pot să fac ce vreau io! Dacă vreau să te salvez, bine! Dacă nu, tot bine! E democraţie! Când m-am dus la primărie la Lunca, mi-au spus că primăria nu mai dă case şi slujbe, că sunt în schimb liber să aleg dintre ofertele de servici de pe... cum au zis? Aha, de pe “piaţa liberă”. E democraţie, mi-au spus, şi în democraţie nimeni nu e obligat să-ţi deschidă mata uşa noaptea, dacă nu ai unde să dormi. Din gară m-au dat afară, că nu aveam bilet. La fabrica de cuie din Lunca, unde am lucrat treizeci şi doi de ani, m-au lăsat să stau o noapte în ghereta portarului, pentru că mă cunoşteau... M-am dus din nou la primărie. M-au oprit la poartă (joacă acum şi rolul funcţionarului), le-am dat buletinul. (cu glasul funcţionarului) “Mata nu ai buletin de localitate, de localitatea asta adică, eşti flotant! Aşa, ca apa, faci flotări şi pleci. Eşti de la lac: du-te dom’le la lac şi lasă-ne, da?! Sunt şi aşa destui care vor casă aici, dintre orăşenii noştri!” Zic: “Nu pot la lac. La lac nu mai e nimeni. I-au evacuat când nici nu erai dumneata. Pe noi ne-au evacuat, să facă lacul artificial. A scris atunci la ziar că s-a făcut lacul, că aşa cerea partidu’, da’ nu se pusese o cărămidă-ceva acolo! Doar că au evacuat oamenii, “ne-au deportat”, ziceam noi atunci. Am fost aduşi atunci  la Lunca, că se făcea fabrică de cuie şi trebuia multă forţă de muncă. Am învăţat meserie aici. La Ruptura, dacă n-au demolat EI între timp, or fi rămas fantome de case, şi dacă nu s-au părăginit de tot, atunci s-au furat alea-alea... Satul de care spuneţi,”de la Lac”, nu mai e! Eu aici am stat, la...”  Zice ăla, funcţionaru’ (cu glasul funcţionarului): “Mă rog, pe mine nu mă priveşte: uite, e trecut pe hartă - “Ruptura”. Du-te acolo, mai vezi, doar n-o să te iau eu în casă la mine! Nu-nţelegi, omule, LEGAL, NU EXIŞTI PENTRU NOI! Nu e vina primăriei că ăia, acum 40 de ani, au vrut să facă lac şi n-au mai putut să-l facă. În mod sigur satul, orăşelul ăla, ce-o fi fost, e acolo. Te duci mata, cum te cheamă... Cum te cheamă?” Zic: “Pe mine mă cheamă Adam. Uitaţi, scrie pe buletin.” Îl văd că mormăie (cu vocea funcţionarului): “Adam? Ce nume-i ăsta? Da’ mă rog, te duci frumos mata, domnu’ Adam, te duci frumuşel la lac, unde te-ai născut, da?” Şi numai ce încerc io să-l impresionez cumva pe funcţionar, aşa, omeneşte, cum zici şi tu că se face, că ar fi adică omeneşte să salvezi pe cineva. Zic: “Eram copil când m-a adus tata aici. Am tot stat în gazdă, cât au avut nevoie de noi la fabrică. Se căutau muncitori peste tot, veneau aici tocmai din... La şcoală mă învăţau învăţătorii, apoi profesorii, cât de important e să construim noi socializmul şi că în comunizm o să ni se dea case, serviciu şi televizoare, fiecăruia după dorinţă. Carte n-au izbutit să mă înveţe, dar mi-au băgat bine în cap: “musai să construim cu toţii, cu mic cu mare, vii şi morţi, socialismu’!” Mi-au mai spus că e o... cum ziceau? Că e o cinste, o onoare şi o îndatorire patriotică să lucrăm la fabrica de cuie! (Lasă bidonul jos şi întinde în lături braţele, de parcă ar fi crucificat.) Ştiţi câte cuie au trecut prin mâinile mele? Dacă mă apuc acum să număr numai cuiele din primărie, başca ţintele şi buloanele...” Aici, funcţionarul mă opreşte şi zice (cu vocea funcţionarului): “Ştii ceva? Du-te, du-te să stai acolo, la lacul de acumulare! Spui că  vrei acoperiş? Biiine, du-te de-ţi ia acoperiş acolo! Unu’, două, trei acoperişuri, că sunt destule. Noi nu dăm case la de-alde matale, da?” N-am priceput: cum adică, “de-alde mine”? Ce, nu mai eram “erou al muncii socializte, pentru depăşire de plan”?  Hai, zic io, c-am priceput: să schimb macazu’! Nu mă mai voiau la oraş – ce dacă io am salvat oraşu´? La Revoluţie, dacă nu eram io, sărea oraşul în aer, dintr-o confuzie; nu-ţi mai povestesc acum tărăşenia: au crezut că vin teroriştii, au tras unii în alţii şi era să nimerească secţia de oxigen. Am avut noroc: am salvat-o, am scăpat şi io cu viaţă - mai bine crăpam atunci! M-au dat întâi, după aia, pe la gazetă, doi ani la rând îmi tot luau interviuri de cum se apropria luna decembrie. După ce m-au disponibilizat, după treizeci şi doi de ani la fabrica aia, am rămas însă cu certificatul: sunt revoluţionar oficial şi, dacă mor, am dreptul la trei lovituri de tun în onoarea mea. Pe bune! Îi zic funcţionarului. Zice (cu vocea funcţionarului): “Şi la ce-ţi foloseşte că trage cu tunu’? Şi aşa nu mai auzi, dacă tot ai mierlit. Că case, domnule dragă, primăria noastră nu are. Şi, după bugetele astea tot mai mici, nici nu cred c-o să mai aibă vreodată case de dat!” Îmi vine atunci o idee: “Auziţi?  Ca erou, n-am dreptul la loc de veci?” Funcţionarul a sărit în sus, de parcă-l opărisem (vocea funcţionarului): “Auzi?! Dacă ai buletin de oraş, eşti erou de oraş, înţelegi? Dacă nu, nu! Eşti erou de altă parte. Doar nu vrei să-ţi dăm loc de veci ca să stai în el. Hai, domnule, nu ne mai ţine, că avem treabă!”
STRĂINUL: - Este momentul să vă spun că eu nu lucrez la vreo primărie. Asta ca să nu vă vină o anumită idee, profitând de faptul că sunt imobilizat.
ADAM): - “O anumită idee” poate să-mi vină numai dacă te apuci să-mi strici lumea mea asta, de aici. Apropo, n-ai buletin de Ruptura, aşa că n-ai drept de vot. Iar dacă îndrăzneşti să vorbeşti cu copilul...
STRĂINUL: - Cum îl chemă?
ADAM: - Chiar nu te priveşte! De fapt, nici nu-l cheamă. Eu i-am spus la început Nimeni, că aveam chef să mă mai distrez...
STRĂINUL: - Şi-acum?
ADAM: - I-a rămas numele Nimeni. De ce să-l mai schimb, că tot n-are cine să se mire? Doar dacă se îmbolnăveşte, îi schimb iar numele, după datina veche... Prostu’ de Nimeni crede că ăsta-i nume şi eu mă mai distrez. (se apleacă asupra Străinului şi-i ia bidonul) Auzi? Dacă mă hotrărăsc să te păstrez, trebuie să-mi juri pe viaţa ta că nu-mi ameţeşti copilul cu prosiii din lumea de-afară! N-are nevoie! De fapt, ştii ceva? E mult mai bine aşa: n-ai să vorbeşti deloc cu el, n-ai să-i răspunzi, da? Când e el aici, eşti mut, ne înţelegem prin semne!
STRĂINUL (terorizat): - Da, da, da! Am să tac şi-am  să mă fac bine şi-am să plec din iadul ăsta blestemat!
ADAM (îl linişteşte, ca pe un copil): - Biiine, biiine, ai să pleci, ai să pleci. Poţi să pleci şi acum, dacă vrei. Dar, atenţie!, nu ai să vorbeşti cu copilul! Altfel, te duc înapoi în zăpada aia din care ai venit.
STRăINUL: - Am să tac, am să mă fac bine şi am să plec! (are dureri, se crispează) Mmmm!
ADAM: - Ai să pleci la primăvară. Numai să ai noroc să te faci bine. Pari rezistent... şi acuma, începe să taci! Copilul n-a văzut niciodată oameni de când şi-a revenit. Ce-a fost înainte, nu mai ştie! Şi dacă ar şti, la ce i-ar folosi? Eu i-am dat, cum s-ar zice, din nou viaţă, aşa că am ceva drepturi asupra lui, nu?

Scena 3:
Adam, Străinul, Copilul Nimeni
ADAM: -  Nimeni, pe unde umbli? Noaptea, oamenii dorm, ţi-am mai spus! Chiar dacă sunt ultimii oameni de pe Pământ, ca noi, oamenii trebuie să doarmă!

Copilul se opreşte speriat, dar curios, în faţa Străinului.

ADAM: - Asta te face curios, ştiam eu.
COPILUL: - Tata, de unde?
ADAM (către Străin): - Nu ştiu de ce-mi tot zice “tată”, eu nu l-am învăţat cuvântul ăsta! Nu sunt tatăl lui, dar ce să-i explici prostului? Poate că ţine minte DE DINAINTE, ce ştiu eu? (Străinul încearcă să deschidă gura, dar Adam îi face semn, autoritar, cu degetul la buze, să tacă. Şi arată direcţia în care l-a adus şi mişcă din buze, aproape fără sunete: “te duc la zăpadă!” Străinul îşi muşcă buzele de durere şi închide ochii.)
COPILUL (scânceşte, pentru că nu i se răspunde): - Tata, tata, de unde?
ADAM: - Cum “de unde”? Ca şi celălalt, din cer! Asta a căzut din cer, băiatule, odată cu zăpada. Stă puţin la noi şi-apoi pleacă. Odată cu zăpada.
COPILUL: - La fel?
ADAM: - La fel ca ălălalt (Străinul mârâie), dar ăsta o să plece singur înapoi. (Străinului) Auzi, s-a învăţat: cum vine unu’ nou, crede că şi trebuie să-l îngrop! Poate ăsta pleacă în sus, de unde a venit, zevzecule! (către Străin) Ce mi-o fi trebuit mie companie în locul ăsta? Puteam să las naibii copilul acolo de unde l-am luat, acuma îmi vedeam de treabă, nu trebuia să-i răspund şi să-i tot răspund! Ce dacă murea, îl omoram eu? În fiecare minut mor mii, milioane de...
COPILUL: - Cine?
ADAM: - “Cine”, “cine”?! “Om”, omul ăsta din faţa noastră, ăsta de jos, e un “om”. Şi eu sunt om, cum te-am învăţat. Şi tu eşti om - adică o să fii - şi el e om. Ştiu, ţi-am spus că pe Pământ singurii oameni suntem noi. Şi aşa e! El a venit din altă parte, dar stă puţin şi pleacă. Şi iar o să fim singuri, prostule! Hai, du-te de adă o sticlă de rachiu!
COPILUL: - Rachiu?
ADAM: - Rachiu. Hai, du-te. Dar să nu bei, auzi?
COPILUL: - Eu auzi, eu auzi, nu bem...
ADAM: - Ba eu beau, tu nu bei! Hai, cară-te! (către Străin) Mă înţelege după ton. Mă înţelege ca un câine, chiar dacă nu ştie încă toate cuvintele.

Copilul iese.

Scena 4:
Adam, Străinul
ADAM: - Nu-mi pare rău că l-am adus. Acum ar fi fost mort. Pentru cei ca el, optâşpe - douăzeci de ani e de-acum aproape de moarte. Hei, acum, că suntem numai noi, poţi vorbi! Să nu-mi vorbeşti când e copilu’ aici, că-l zminteşti, auzi?! În rest... Hei, nu vorbeşti?!
STRĂINUL: - Mmmm, nu ăăă...
ADAM: - Sper că nu te doare. Hai că vine ăsta micu’ cu rachiul. O să te ajute la dureri.
STRăINUL: - Nu... prea mai pot vorbi. Mi-e rău şi... parcă se clatină pământul... mmmm...
ADAM: - Dacă nu vorbeşti deloc, e chiar  mai bine : te doare mai puţin. Altfel, dacă vorbeşti cu copilul, îţi tai limba, s-a înţeles? Am un dulap plin cu limbi, de la ăia care au vorbit prea mult! (întinde bidonul Străinului, care îşi linge buzele uscate)
STRĂINUL: - Bb-bine. Dar de ce-i spui... de ce-i spui “copil”? Pare...
ADAM: - Nu vorbi dacă te doare! Da, e destul de mare, da’ oasele n-au vârstă! Când l-am cumpărat, acum patru - sau cinci? - ani, era numai oase. Mi-am zis: ăsta, dacă mi se-mbolnăveşte, nu poate să facă decât reomatism sau râie. Că-i numai pielea şi osu’dă el! (Râde aşa cum râd oamenii care trăiesc multă vreme singuri. Străinul zâmbeşte forţat, ca să-i intre în voie.) Nici nu ştia cum îl cheamă. Trăia în canalizări şi nu mânca, trăgea numai aurolac - ştii, drăcii d-ălea chimice, pe care le tragi pe nas şi visezi că eşti beat. M-am DOCUMENTAT, să ştii: nopţile, ĂŞTIA îşi puneau pungi de plastic pe cap, ca să se încălzească. Unii erau reci dimineaţa. Da´ cui îi pasă? Câteodată, când schimbau cablurile subterane ăia de la televiziune, mai găseau câte un hoit mâncat de şoareci. Ziceau că-i din timpul războiului şi-l lăsau acolo. Altfel, trebuia să mai dea şi declaraţii pe la Poliţie, că cum...

Scena 6: Adam, Străinul, Copilul Nimeni
Copilul intră cu sticla de rachiu. Adam se aşează pe ladă şi bea o duşcă.
ADAM: - E bună. Nimeni, hai să-i facem domnului o DEMONSTRAŢIE, să vadă cât de deştept eşti, că câte te-am mai învăţat.
COPILUL: - Îmi place să dau răspuns. Să-ntrebe!
ADAM: - Nu, dânsu’ nu vorbeşte, e mut. Ia spune-ne, Nimeni băiatule, ce străluceşte pe cer?
COPILUL: - Străluceşte pe cer soarele. Soarele străluceşte.
ADAM: - Bine. şi ce face el, soarele?
COPILUL: - El, soarele, se ridică la Răsărit şi apune la Apus.
ADAM (nerăbdător): - Şi ce mai face, cam ce mai face soarele?
COPILUL: - Păi soarele se învârteşte în jurul nostru, al Pământului, şi când nu-l vedem, el e sub noi, sub pământ...
ADAM: - Bravo. Ia mai spune-ne nouă, că ce se găseşte împrejurul nostru, dincolo de munţi?
COPILUL: - Dincolo de munţi se găseşte Ieuropa...
ADAM: - Aşa...
COPILUL: - Unde balaurii de fier au mâncat toţi oamenii vii, în afară de noi.
ADAM: - Străinule, păcat că nu poţi vorbi, să ne povesteşti şi tu despre balaurii de fier... despre tramvaie, despre tractoarele alea afurisite... Bine, băiete, ai învăţat bine lecţia. Hai, acum, ajută-mă să-l urcăm pe domnu’ în “trăsură”. Trebuie să-l duc undeva, să se odihnească în linişte.

Îl ridică amândoi pe Străin şi îl introduc în cuşcă, pe care o împing spre ieşirea din scenă.

Cortină de lumină

Scena 7:
Adam, singur               

ADAM: - Ca ce chestie să faci copii? Toată ziua umblă teleleu, vin doar când li se face foame! Şi când o să crească mare, mă dă la azil! Bine că n-am făcut azil şi aci! Da´ ar fi fost bun acu´ pentru Străin, n-ar fi trebuit să mai urc zilnic muntele, la grotă. Îi dădeam de mâncare la azil... Pe unde-o fi plodu’ ăla?

Cortină de lumină


Scena 8:
Adam, Copilul Nimeni

Adam îl prinde pe Nimeni de bărbie.
ADAM: - Unde zici că ai fost?
COPILUL: - Am fost pe la Dumnnezeu.
ADAM: - Unde?!
COPILUL: - La Dumnezeu. Şade colo pe deal, sus. Şade singur.
ADAM: - Ce ştii tu prostule cine-i Dumnezeu?
COPILUL: - N-ai zis matale că o să vină odată? Eu zic că a venit!
ADAM (îngrijorat) : - Auzi? Să nu mai vii cu prostii din astea, că te trăsneşte Dumnezeu pentru necuviinţă! Auzi, “l-a văzut pe Dumnezeu!” Ar trebui să te stâlcesc în bataie pentru minciuni din astea!  (sieşi)  De unde le mai scoate şi puştiul ăsta? Parcă ieri nu putea să spună nici “apă” şi acum, uite, îl scoate pe “Dumnezeu”! (bănuitor) Şi… cum arată Dumnezeu?
COPILUL: - Doarme pe o saltea, are barbă mare şi mi-a spus că pleacă la primăvară...
ADAM: - Ăsta-i Străinul! Eu îl hrănesc şi el vorbeşte cu Copilul! Ca să-i strice mintea. Doamne, am umplut mintea băiatului ăsta cum m-am priceput, cu ce-am ştiut, cu ce-am ghicit sau ce-am inventat, ca să aibă şi el ceva acolo! Acuma, ce mă fac? Să-l omor pe mincinos? Auzi, să se dea drept Dumnezeu!

Adam apucă un topor de pe una dintre lăzi şi iese furios.
 
Cortină de lumină

Scena 9:
Copilul Nimeni, Adam

Copilul citeşte o carte. Adam intră, istovit.

ADAM (pentru sine): - Acum n-o s-o mai faci pe Dumnezeu! (se înseninează la faţă, uitându-se la toporul din mână) Aşa a vrut Dumnezeu! (O spune de vreo câteva ori, apoi îşi dă seama de absurdul situaţiei şi începe să râdă isteric.) Dumnezeu o fi vrut sa-l omor pe “Dumnezeu”?

Adam aruncă toporul într-un ungher, după ce l-a şters cu o cârpă pe care o aruncă, de asemenea.

COPILUL: - Tata, când pleci de aici, e mult de mers? (Adam tace, incruntat) E mult de mers, tata?
ADAM: - Până unde, băiatule, până unde?
COPILUL: - Până la marginea de unde se vede puţin - puţin Ieuropa. Numai până acolo!
ADAM: - Nu se vede nimic! E întuneric!
COPILUL: - Parcă spuneai că e lumină tot timpul!
ADAM (către sine): - Am zis eu că l-a zmintit pe băiat! (Copilului) întuneric, lumină, tot aia e! Clar?!
COPILUL: - Şi după ce mergi o zi întreagă, ce vezi?
ADAM (evaziv): - Trebuie să mergi mai multe zile ca să vezi ceva...
COPILUL: - Ceva frumos?
ADAM (se scutură, nervos): - Nici să nu-ţi treacă prin cap! Nu-i nimic frumos dincolo de locurile astea! AFARĂ e înfricoşător!
COPILUL: - Ce-i aia “înfricoşator”?
ADAM: - E... e... E ca atunci când ai stat în cuşca porumbeilor şi te-a durut şi ţi-a fost frică şi-ai urlat. Îţi mai aminteşti de şanţuri, când trăiai sub pământ, cu şobolanii? Era înfricoşator.
COPILUL: - Ce-i aia “şobolanii”?
ADAM: - Văd c-ai uitat! Aurolacu’ ţi-a luat minţile... Bine, îţi spun: tu trebuie să stai aici, acasă, dacă nu vrei să-ţi mănânce balaurul picioarele. L-ai văzut pe câine cum mestecă pâine? Aşa mestecă şi balaurul cel mare, care-i dincolo de locul ăsta... (Mestecă, demonstrativ. Copilul râde, însă. Adam se încruntă.)
COPILUL: - În Ieuropa?
ADAM (nu înţelege): - Ce? A, da, în Ieuropa. Peste tot sunt balauri răi, în Ieuropa.
COPILUL: - Cum e balaurul cela mare?
ADAM: - E foarte, foarte mare. E foarte, foarte puternic. (cu jale) Heeiii, nu mai e nimeni ca noi în Iuropa! Nu suntem decât noi doi şi câinele ăsta care se ascunde. Dincolo, în Ieuropa, trăiesc balauri care aruncă foc şi te ard!
COPILUL: - Dumnezeu mi-a spus că în Europa e şi zi, e şi noapte. Şi că noaptea e frumos, miroase tare a flori...     
ADAM (plângând): - Băiete, nu mai suntem decât noi!

Adam se întinde la pământ, cu faţa în jos. Se scutură de plâns, apoi pare să fi adormit. Copilul se duce să cerceteze toporul, apoi cârpa. Priveşte câteva clipe pe Adam, ia o piatră de jos şi o ridică deasupra capului. Stă mult cu mâna încordată, apoi pune la loc piatra în buzunar. Se întoarce brusc spre sală, coboară de pe şcenă şi o ia cu paşi siguri printre rânduri, ieşind din sală.
În acest timp, Adam se răsuceşte, ca într-un coşmar, iar lumina scade. Astfel că spectatorii nu se vor scula încă în picioare.

Scena 10:
Adam, Copilul Nimeni

Copilul se întoarce până la scenă, apoi, aplecat, se retrage cu spatele, presărându-şi drumul cu pietricele, până la ieşirea din sală…

Sfârşit