PERSONAJE – în ordinea intrării în scenă

- Florica Smirna Zahanasian, patroana hotelului, 65 ani
- Chiriţă, „majordom” şi „cicerone”, adică ghid, fost „ober”, fost „general” la uşa hotelului, 60 ani
- Moritz, comersant austriac de partituri licite şi de săpunuri ilicite, - - Velimir Maximilian, actor comic şi conducătorul trupei de operetă, 36 ani
- Lulu, o fetiţă impresionată, aproape 19 ani


- Leonard Naia,  tânăr tenor în vogă internaţională, prieten din copilărie cu Maximilian, 32 ani
- Veturia Jenny Popovici, zisă „Tulumba”, iubită internaţională, 27
- „Domnişoara”, o femeie misterioasă, culmea, tot 27 ani



DECOR
Decor unic: o sală cu intrări în stânga şi dreapta, cu scări care coboară nu se ştie unde şi geamuri înalte spre fundul sălii. În dreapta, urcă o scară sculptată în lemn.  Mobilier din la belle epoque: fotolii mari, aglomerate, o canapea, o măsuţă de ceai, o oglindă înaltă,  o scuipătoare, un şemineu, un stativ cu ziare, candelabru central.




PROLOG
Figuraţie
Spotul de lumină desluşeşte o pereche (nu le vedem şi feţele): ea în rochie clasică de mireasă, el în frac, El lasă un genunchi în pământ şi îi pune cu emoţie un inel pe deget. O femeie în rochie de seară care lasă spatele dezgolit (nici ei nu-i vedem faţa) trece încet, întorcându-se spre cuplu. După ce îi depăşeşte, ea duce mâna la inimă şi iese din spot. El îşi lasă perechea şi fuge, urmărit de spot (astfel încât mireasa dispare) spre femeia care, vedem, a căzut. Se apleacă să o ajute, dar ea îl înlănţuie. După o zbatere ineficientă, el se lasă cucerit…
Muzica de fond: „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară/iară?”, chiar dacă acest cântec al lui Jean Moscopol s-a cântat cu câţiva ani mai târziu…
De câte ori se va lăsa cortina, doi actori vor căra de-a lungul rampei un panou alb, pe care se vor proiecta imagini filmate din Bucureştiul începutului de secol XX (proiectorul va urmări cât se poate panoul în mişcarea sa).



ACTUL UNU

Scena 1
Madame Zahanasian, apoi Chiriţă, apoi Moritz
Mergând greu (deh, vârsta) madam Zahanasian intră în scenă. Cercetează dulapurile din fund şi apoi le închide mai bine. Deschide larg geamurile, se cutremură de frig, însă cercetează atent în afara lor, în jos şi în sus, înainte de a le închide cu zgomot.

MADAME ZAHANASIAN: Chiriţă! Măi, Chiriţă, eşti surd ori oare ce?!
CHIRIŢĂ (din off): „Sau oare ce?”! „Sau oare ce?!” (mai tare) Vreţi să şi închid, să şi strig! (mai încet, mormăit) Că CINEVA-i surd şi vrea musai să zbier…
MADAME ZAHANASIAN: Ia vezi, că te-aud, golane!
CHIRIŢĂ (din off): Nu, că acuma mă aude… Aici sunt, cucoană, ce spuneai?
MADAME ZAHANASIAN: „Cucoană”, bre?!  Mie să-mi spui frumos, „madame”, că doar n-am păscut gâştele împreună pe Calea Victoriei!
CHIRIŢĂ (din off): Ho, poate v-aude cine nu trebuie că vreţi să vă spun pe franţuzeşte în ţară nemţească cum ziserăţi să vă spui.
MADAME ZAHANASIAN: Suntem în România şi vorbim ca-n România: par francais!
CHIRIŢĂ (din off): Uf, că obosii să tot strig!
MADAME ZAHANASIAN: Că dumneata oboseşti şi să taci mâlc! Ia, ai închis jos?
CHIRIŢĂ (din off): Închis, închis…
MADAME ZAHANASIAN: Ai închis bine ori nu?
CHIRIŢĂ (din off): Închisei bine… madame!
MADAME ZAHANASIAN: Da´ sus, sus ai închis?
CHIRIŢĂ (din off): Am închis… jos am închis. Bine-am mai închis… Da´ dac-or veni domnii după stingere ce-or face? Or bate până iar l-o scula pe bietu´ Chiriţă săracu´, să deschiză la artişti! Că artiştii ăştia vin şi spre dimineaţă, nu contează ce vremuri prăpădite îs la lume, la dumnealor distracţie se găseşte u-iu-iu!
MADAME ZAHANASIAN: Nu cârti, mârlane, că-i onoare cu aşe artişti mari! Închizi mata uşa casei în nasul marelui nostru Leonard? (încet) Şi la cât de gras ne plăteşte, mai bine s-o închizi să nu cumva să plece dumnealui de la noi!
CHIRIŢĂ (din off): Că domnu´ Lepnard, mă rog frumos, are cheia dumnealui, nu mă deranjuieşte nicicând! Da´ vine şi conu´ Max, dom´ director care nu şade însă aicia, da´ vine să citească ziarele, vine şi grăsanu´ de artist Ciucurette, vine şi… Vin şi pupezele astea înamorate, să tragă o geană la idol pân´ apuc să le „Marş afară!”…

Chiriţă intră în scenă cu un inel mare de chei în mână.

MADAME ZAHANASIAN: Ba ai să deschizi şi-ai să tot deschizi, puiule, cât oi mânca pâine – vorba vine! – de la mine!
CHIRIŢĂ: Buuun, da´ ia s-o luăm noi altminteri: cine-a mai văzut hotel să închiză uşa  peste noapte?!
MADAME ZAHANASIAN: Dac-ai fi văzut, puiule, câte ce-am văzut eu în viaţă nopţile, mai bine te-ai lăsa de vorbit. Zi dară: ai închis şi sus?
CHIRIŢĂ: Păi, pen´ ce?! Să nu vină adică porumbeii, liliecii, ca să se ouă-n pod? Nu-s ei mâncaţi toţi porumbeii din Bucureşti de populaţiune, de când or venit… friţii şi ne-au rechiziţionat carnea, peştele, vinul, muierile - până şi feţele de mese?!
MADAME ZAHANASIAN: Nu de porumbei vorbesc, ci de „porumbiţe”: ultimele două au venit chiar pe sus, din pod. Sau matracuca aia care s-a urcat pe scăriţa de flori! D-aia te-am pus ieri să-mi  dai jos scăriţa, nu de nebună: ca să nu se mai urce matracucele, tu as compris?!
CHIRIŢĂ: Aha, d-aia… Şi eu care ziceam că-mi căutaţi de treabă, să nu mă plictis cumva…
MADAME ZAHANASIAN:  Doamne, bine că n-avem faţa otelului îmbrăcată în iederi, ca să se urce ălea şi pe ele la domnu´ Leonard al nostru –   pe curmeie! Muieri nebune… (îşi iaseama) Nu că… n-ar avea la ce urca ele, că domnişorul nostru e ezact ca magnetul pentru inimile simţitoare. Bărbat bine, eclatant, ca din cadră: toate pozele cu dumnealui le-am cumpărat de la regie! În toate rolurile, absolut toate! Sunt femeie bătrână, da´ tot nu m-am îndurat să ratez vreuna. Şi din „Voievodul ţiganilor”, şi din „Prinţ şi bandit”, şi în „Dragoste de ţigan”, şi în „Vagabondul nemuritor” şi în „Contele cerşetor” şi… Noaptea, când n-am ce face şi păzesc otelu, că Chiriţă al nost´ horlăie visând că păzeşte poarta Raiului, mă uit şi mă mai uit… mă tot uit la pozele alea. Că în faţă, nu se cade să te holbezi aşa, că doar n-oi fi eu de-alde Chiriţă, de la ţară, unde nici pod la casă nu avea! (Chiriţă protestează, maimuţărind-o pe la spate.)  A, era să uit: anume tot prin pod a venit şi coana preoteasă! P-o parte o îndesa Ăl de Sus să pogoare dracului jos înapoi la bărbată-său iubitor, pe de alta o împingea necuratu´ să intre pe oberlichtul nostru dă sus! Noroc că era ea aşa, prea trupeşă la mijloc, ş-am prins-o pe loc, că se înfipsese expres ca marca de scrisoare! A, nu ştii tărăşenia când am prins-o pe aia ş-am rechiziţionat-o la loc pentru părintele? Nu dă alta, da´ şi părintele mai aghezmuieşte la ocazii şi nu ne ia mult! Da´ mata erai plecat după cărbuni şi nu ştii…
CHIRIŢĂ: Nu vorbiţi prea tare dă cărbuni, că poate ne-aude careva! Că eu am venit cu ei în cutia aia de vioară, nu dumneata! Dacă mă prindeau nemţii? (aşteaptă răspunsul ei, care nu vine: îl împuşcau?) Mi-i luau! Ş-a ajuns o mână de turbă cât o verighetă!
MADAME ZAHANASIAN: Vioară? De aia se plângea domnul Baranga că nu-ş de ce i s-a înnegrit vioara…
CHIRIŢĂ: Hm, ce ştiu eu de vioara dumnealui? Păi o fi având şi dumneaei, vioara aia, o vreme, o vârstă… N-aţi observat că şi la omu´ bătrân, la femeia bătrână mai lesne (arată cu bărbia apropo de stăpână, profitând că ea nu-l vede; dar baba îl simte şi se întoarce spre el) că i se înnegreşte zbârciturile? Ca la viorile negre. Şi negii, adică, se înnegesc. Adânciturile se adâncesc. Scofâlciturile se scofâlcesc. Nasul devine mai năsos. Buzele mici capătă tremurici, cele mari se lăfăiesc. Gâtul –  ca pielea broaştei… Broască din ce râioasă, bre!  Mânurile – ca ghearele de hultan – brrr! Şi toate se înnegreşte aşa, fără motiv, când dă vremea peste dumnealor!
MADAME ZAHANASIAN: Ei, hai-hai-hai! De unde să ştiu eu toate astea, că se albeşte, că se-nverzeşte pielea babelor?! Ce, eu văd babe în otel pe la mine, ori numai don´şoare şi domnişori frumoşi?

Chiriţă arată nimănui cu degetul spre oglindă şi stăpâna se întoarce şi îi prinde mişcarea. Dar el se duce cu degetul întins drept la oglindă, să şteargă, chipurile, o pată.   Se aude un clopoţel.

MADAME ZAHANASIAN:  Clopoţeşte! Ia, o fi domnu´ Leonard. Repejor, că jos e friguşor!
CHIRIŢĂ: „Repegior”, „repegior”, că aici n-o fi destul de friguşor…
MADAME ZAHANASIAN:  Văleu, o fi conu´ Leo! Dacă ştiam, puneam măcar ceva ziare pe foc!
CHIRIŢĂ: Da´ nu-i domnu´ Leonard, că nu vine dumnealui dacă n-au cântat încă toţi cocoşii!

Chiriţă deschide fereastra şi tremură. Se uită în jos. Stăpâna tremură şi ea, curioasă, strângându-şi la gât şalul.

CHIRIŢĂ: Sofort, herr Moritz, sofort!

Chiriţă închide fereastra şi se pregăteşte să iasă din scenă.

CHIRIŢĂ: Parcă-i turnu´ Vavilonului aci: acu´ trebuie să ştii şi nemţeşte ca să-i spui cumsecade vilegiaturistului să se ducă naibii dracului!
MADAME ZAHANASIAN:  Au nu-i Bucureştiul acu´ capitala Eurpopei? Nu vin adică aici toţi ofiţerii să-şi petreacă concediul? Nemţi, austrieci, unguri, turci, bulgari: vin de pe fronturi unde nu-s oteluri ca al lui madame Zahanasian, şed aici în permisie, de ce să se ducă acasă la Viena sau Berlin, la muierea veche şi la păpică restricţionată? Vin aici, la Bucureştii noştri naţionali, unde-i: trai pă veresie, fete de toată mâna, piaţă neagră la vedere… Şi Moritz acesta, cred că iar a umblat pân´ acu noaptea după săpun la negru, că altfel el vine cel mai devreme…
CHIRIŢĂ: Păi nu-i negustor el de acela… de…?
MADAME ZAHANASIAN:   Da, vânzător de partituri. Vinde el şi d-ălea, are şi magazin musical la Viena, c-acolo muzica ţine loc şi de cartof, şi de gâscă, şi de bere… Da´ partiturile le vinde el mai greu acu´. Săpun de-aici ia, că la Viena nu-i săpun, nu-s ouă, carne… Vinde dă opt ori acolo ce cumpără aici dă opt ori mai ieftior!
CHIRIŢĂ: Că când au venit nemţii, erau de toate. Acu´, de-au tot tipărit monedă falşă… Eu nu admit să mă plătească careva decât  în ouă, în măceşe, porumb…
MADAME ZAHANASIAN: Ce s-au mai urcat preţurile! Deşi ţăranii le aduc pe mai degeaba…
CHIRIŢĂ: De la unirea cu Basarabia, când au văzut prăvăliaşii noştri ce preţuri vârtoase sunt pe-acolo, chiar mai mari decât la Iaşi, li s-a făcut ruşine şi le-au şi ridicat. Da´ românu´, sărac-sărac, tot dă banu´ ca să-şi umple burlanul gâtului!




Scena 2
Aceiaşi, Moritz

Chiriţă se întoarce cu Moritz, pe care îl împinge: austriacul e rebegit de frig. Moritz din cap dârdâit şi se repede la şemineul… rece, care îl „frige”!

MORITZ: Guten nacht, frau Zahanasian! Ta vintu´ bate mai pine ici acas decat afar, liebe frau Zahanasian.
MADAME ZAHANASIAN:  Ei, nici chiar aşa. Doar că numai ce-am stins puţin focu´. Că n-avem cărbuni, herr Moritz! Iar copacii din Cişmigiu i-am ars iarna trecută şi v-am încălzit, acuma, răbdăm…
MORITZ (îşi pune valijoara jos, cu fereală): Pai cum asa, frau Zahanasian?  Noapte trecut făzut ochi la mine: soba facut toata tum-tum! Warme, warme! Că vrut eu de căldur să stai la cămaş, da´ nu eleganţ maniere la domni făr surtuc!
MADAME ZAHANASIAN:   A, păi noaptea trecută a venit domnul Leonard mai devreme… A trimis vorbă că vine, era puţin indispus,  şi i-a aprins puţin Chiriţă focul: doar nu era să-l primejduim – să-i îngheţe adecă blilianta voce!
MORTIZ (curios): A, l-aţi văzut cantant pe maestro? Chit dorit, eu nu găsit bilet la el!
MADAME ZAHANASIAN: Ei, la vârsta mea… nu mergi la operetă!  Dar vuieşte tot Bucureştiul! Cât e lumea asta de necăjită, cât e lumea asta de îmbogăţită, toată, dar toaaată se duce să-l vază! De aia, domnu´ Moritz, aici e foc în vatră din tot Bucureştii!  Că ce-i în sobe pe la boşii de la Komendatură nu socotim, se-nţelege… Toată lumea vrea să fie de folos maestrului. Cum să stea în frig maestrul? El nici nu bagă de seamă, c-aşa-s artiştii, da´ mi-a povestit domnu´ Ciucurette, că ştie ce frig a tras Leonard anii trecuţi, la Iaşi! Când dormeau doi în pat şi el îşi vopsea pielea ca să nu i se vadă prin găurile hainei! Şi n-avea talpă la pantofi şi-i ţineau la Hotel „Rusia” cu fereştile deschise, să scape de ei cu pneumonia…
CHIRIŢĂ: Şi împărţea pâinea cerşită cu un câine amărât… MORITZ: Vai, ist kalte! Si acum, acuma nu fin? Tomnu´ Leonard nu fenim acuma frut încălzea fromos?
MADAME ZAHANASIAN (cu satisfacţie): Ei, uite că nu ştim! Poate vine dumnealui puţin dimineaţă, să se culce, poate doarme la cabină…
CHIRIŢĂ: Cu vreo demoazelă iubitoare de operetă…
MADAME ZAHANASIAN:    Ia vezi! Chiriţă, nu fi insinuant!
CHIRIŢĂ: Adică, ce?
MADAME ZAHANASIAN:  Adică nu ne lăsa să ghicim ce-ţi trece prin capu´ ăla  stricat la burtă!
CHIRIŢĂ: Aha… cap stricat la burtă… Păi, ce ziceam? Că se schimbă aici, dacă nu doarme la cabină la teatru. Când s-a dus să-l încorporeze, la Galaţi, a plecat din piesă, în haine militare austriece! Să leşine ăia în tren că adică îi atacă imperiul! Şi războiul nici nu se vedea pe atunci…  
MORITZ: Ta de ce maestro nu vine acum făcut somn mic, ăăă… făcut focalize, facut bohrgerat – instruczion?
MADAME ZAHANASIAN:  Leonard al nostru n-are nevoie de „instruczion”, nu-i trebuie „bohrgerat”, nu face „focalize”! E dotat complet de la natură! Chiar Lehar al vostru, marele Lehar, este prieten la cataramă cu el, îi scrie operete anume, a promis că vine la Bucureşti să-i dirijeze. Să facă dom´ Lehar instruczion, da?!  Ar trebui să ştii dumneata, că doar te ocupi parcă de partituri, de… (cu ochii la valiza de săpun, face semnul spălării pe mâini) muzică… spumoasă…
MORITZ: Asta eu stiut la mine, ta nu stiut ca la voi musica tă calduri!
CHIRIŢĂ: Să-l vezi pe maestru cum se încălzeşte, de tremură geamurile la spectacol! Şi scade un kil pe seară, la cât efort face! Apoi se retrage la cabine în furtuni de aplauze şi, mi-au spus băieţii, aruncă afară mototol cămaşa făcută leoarcă de atât cântat – uite-aşa o face ghem şi-o aruncă ca pe-o zdreanţă! Om te face, că-s cămăşi de o sută de lei, comandate la P…(evită cuvântul pe care voia să-l spună)  P… Praga.
MORITZ: Spune, tomnule, „Paris”, nu a te feri! Parisul e pentru camăsi, Viena e pentru musica, pentru Lehar, pentru Strauss…  Ta nici măcar Strauss, nici Strauss Vater, nici Strauss Sohn, nu aruncat camăsi!
CHIRIŢĂ: Or fi aruncat creştini la lei, sunt mai ieftini decât poplinul sau mătasea brodată!
MADAME ZAHANASIAN: Leii noştri săracii nici nu muşcă, nici nu cumpără… Dar maestrul nu e un pedant, e un risipitor. N-a avut niciodată bani şi, acum că-i are, nu le ştie valoarea… Ieri, pentru că nu avea bani la el, şi-a tăiat fularul şi a înfofolit doi plozi îngheţaţi – mi-a spus madame Tulumba!   Ei, dar să mergem în aşternuturi, poate o fi mai cald, că am pus sticle de apă caldă… Cred că s-au mai răcit ale conaşului Leo, mută-le la herr Morritz, bre! Şi pune altele la conaşu´! Vezi de încălzeşte la primus!

Moritz se aşază într-un fotoliu, apoi ia un ziar de pe stativul cu mai multe locuri – goale – pentru ziare şi se aşează mai bine, trăgând valiza misterioasă sub picioare. Ritmul replicilor încetineşte.

MORITZ: Io putin stationer.
CHIRIŢĂ: Şi merge, merge vânzarea de, cum le zice?
MADAME ZAHANASIAN:   … de partituri.
CHIRIŢĂ: Păi merge, herr Moritz? Că văz că s-au adunat de-o traistă de bani… Că doar nu umbli cu valiza aia goală!
MORITZ: A… mai sed, mai sed aici: unde mai multe suflari, respiratiuni, e sehr warm, cald mult mai bine. Si… tacă vin herr Leonard? Poate ma sprijin si eu putzin de sob…


Scena 3
Aceeaşi, Maximilian, apoi Lulu

Se aud paşi venind pe o scară scărţâitoare, se sus. Intră Maximilian, frecându-se la ochi.    

MAXIMILIAN: În hotelul acesta se aude şi când trage musca vânturi! A, pardon, madame Zahanasian, nu vă văzusem aici!
MADAME ZAHANASIAN:  Cher ami, la turnul Babilonului exact muşte din astea se aud: cele care nu fac miere, ca noi! Dar  zumzăie pe nemţeşte.
MAXIMILIAN (schimbă vorba): Cam frig azi. Ieri era parcă mai cald…
MADAME ZAHANASIAN:  Ei, asta-i după cum bat… vânturile şi pe la noi… Nu mai aşteptaţi, domnu´ Maximilian? Conu´ Leonard s-ar putea să vină şi făr´ să anunţe, că aşa face el…
MAXIMILIAN: Ei, am emoţii…
MADAME ZAHANASIAN: Cum se poate? Dumneata, îngrijorat de un rol?
MAXIMILIAN: Nu de vreun rol, ci de Primărie. Aştept – aşteptăm – un auschweis să deschidem un teatru. Teatrul nostru! După atâţia ani de muncă! Leo şi-a şi comandat, pe datorie, decorurile la Berlin, ceva bani s-au adunat din spectacole, slavă Domnului!
CHIRIŢĂ: Mai bine să-i băgaţi în decoruri sau într-un chef baban, că mâine-poimâne… Nu se ştie! Nemţii au maşină de bani: stau şi tipăresc şi tipăresc şi tipăresc, ş-odată cresc preţurile, săracile şi pui banii pe foc!
MADAME ZAHANASIAN:   Unde naiba să mai crească preţurile?! În cer?!

Maximilian le face semn că austriacul, care picoteşte, ar fi putut auzi. Îl verifică, deci:

MAXIMILIAN: Ia să mă încălzesc cântând! „La donna e mobile”…
MORITZ: Mein got!

Se deschide un dulap, care pare gol, dar cad cutii de pălării şi, dârdâind în furou, năvăleşte juna Lulu, speriată de aria bruscă.

MAXIMILIAN: Ştiam că avem şoareci prin dulapuri, dar dame? Se poate, madam Zahanasian?!
MADAME ZAHANASIAN:   Şoareci? Şoareci în hotel de lux?!
MAXIMILIAN: Atunci oare cine mi-a ros redingota? Şi manşetele de cauciuc chiar! Că domnişoara nu cred că roade la redingote…
MADAME ZAHANASIAN: Chiriţă, duşmanule, ţi-am spus eu să încui şi sus?! Ţi-am spus ori ba?!
MAXIMILIAN: Ia să vedem mai bine ce avem noi aici. Cred că domnişoara sau doamna doarme, căci e în cămaşă. (Fata ţipă ca un şoricel, acoperindu-şi sânii acoperiţi şi strânge picioarele la piept.)
MADAME ZAHANASIAN: Maestre, permiteţi s-o iau frumuşel de păr, sau preferaţi s-o arunce Chiriţă de la geam? Jos e zăpadă, cade bine…
LULU: „Maestre”? Primiţi incantaţia mea sufletească, prinţ al muzicii! Poci şi să mor acum, că v-am văzut cu ochii ăştia şi pot să vă ating…
MAXIMILIAN (rotind privirea spre ceilalţi, incomozi): Ei, încă nu…
LULU: Prinţ al operetei, idol parnasian!
MAXIMILIAN: Ei, hai, nici chiar aşa, „prinţ”?… Poate doar baron… Ori chiar duce, nu?
LULU: Ce glas aveţi, domnule Leonard! (imită fals: „La donna e mobile”…)
MAXIMILIAN (sumbru): Fata asta e şi dezgolită, şi puţintică de creier, are şi orbul găinii! Cocoană, semăn eu a fi Leonard ăla? El e, mă rog, cu câteva zile  mai tânăr, mai înalt, mai frumos… Sigur, n-are geniul meu, da´ are toată viaţa înainte! Crezi că toţi care poartă frac sunt Leonarzi?!
LULU: Adică… aici nu-i cabina domnului Leo?
MAXIMILIAN: Vezi bine, e „cabina” mea, dacă fumuarul otelului e la dumneata „cabină”!
MADAME ZAHANASIAN: Chiriţăăă! Îndată să descui iar jos!!!
CHIRIŢĂ (somnoros): „Încuie!” „Descuie!” „Încuie!” Păi… ce să descui, să nu mai vie pe urmă şi altele!
MADAME ZAHANASIAN: O iei şi-o duci pe apaşa asta exact până-n maidan şi te asiguri că mai sunt câinii ăia acolo.
CHIRIŢĂ: Păi, nu i-a strâns pe toţi Komandatura? Nu găseşti nici juma´ de javră în Bucureşti, nici dacă-ţi prescrie doctorul!
MADAME ZAHANASIAN: Atunci, dă-o afară pe scurt!
CHIRIŢĂ: Bine, descui ş-o scot. Da´ să deschiz şi sus, dacă tot deschiz?
MADAME ZAHANASIAN: Hai, nu fi mojic cum te ştiu!
MAXIMILIAN: Nu-i cabina lui Leonard, domnişoară, dar dacă tot ai intrat aici, la cald… Vezi bine, e ca şi cabina mea!
MADAME ZAHANASIAN: De ce mâniaţi pe Cel de Sus, asta nu-i cabină, nu e şantan, e un salon cinstit, e salon fumoar, avem, iată, şi şemineu, şi mobilă, şi scuipătoare de marmură! Fum nu avem, că-i scump la vreme de ocupaţie nemţească!
MAXIMILIAN: Pot afla numele dumitale, copilă?
LULU: Puteţi să-mi spuneţi „Lulu”…
MAXIMILAN: Drăguţ, mie îmi convine şi Lulu… Dragă Lulu, am nişte vin bun şi n-aşi vrea să-i vorbesc de unul singur…
LULU: Ba eu plec, domnule! Nu beu eu cu domni necunoscuţi!
MAXIMILIAN: O fetiţă cu mutrişoara ta ar fi trebuit să-l cunoască mai bine pe marele Maximilian, prietenul şi sfătuitorul ACELUI zis Leonard!
LULU: Parcă eu nu ştiu că la dumneatale artiştii toţi sunteţi „cei mai mari”? Mare e unul, Leonard, titanul!
MAXIMILIAN: Hopa, de aia l-ai confundat cu mine, un titan sadea! C-o să se uite Leonard la o musculiţă pe magiun ca tine! Mai bine ai sta măcar să te încălzeşti o ţâră, că vinul îl beau şi singur.
MORITZ: Fin? Tomnu spune ca are fin? Jos palari, jos palari, tomnu are, văz, mult trecere!
LULU: Acuma plec.
MAXIMILIAN (idee): Da´ haine ai, să pleci?
LULU: Ba hainele sunt… sunt jos în stradelă! Le-am lepădat iute pe geam când am auzit uşa. Mi-am zis că la aşa protest n-o să mă mai dea afară, cum le dă doamna pe altele. Nu imediat…
MADAME ZAHANASIAN: D-asta era aşa frig, a deschis prostuţa geamul!
MAXIMILIAN (se uită pe geam): Să stai liniştită, nu mai e nămic jos. Chiar nămic! Ştii, cred că aia de le-o fi găsit o fi zicând acum bogdaprosti… Dacă-i plac şi-s pe măsură… Hai mai bine să te încălzeşti până îţi furăm noi nişte haine. Tante Zahanasian, n-ai bre vreo rochişoară de pe vremea când erai şi mata mai firicel? Caută hăinuţe, bre, că am eu grijă să le răscumpăr de la dumneata (la urechea patroanei) da´  caută-le încet, înceeet… (sieşi) cred că oricum îi vor trebui zile să dea de ceva pe măsură în garderoba aia a ei.
MADAME ZAHANASIAN: Păi, domnu´ Maximilian, asta înseamnă că trebui să mă duc acasă, la garderob.
MAXIMILIAN: Ei, şi?
MADAME ZAHANASIAN: Şi să mă şi întorc…
MAXIMILIAN: Iarăşi: păi, şi?
MADAME ZAHANASIAN: Păi, nişte firfirei de trăsură, pentru o doamnă care îmbracă o domnişoară? (încet) Parcă nu te-aşi şti ce zgârciob îmi eşti! Unde-i acu´ domnul Leonard, că băga drăguţu´ mâna îndat în buzunar şi nici măcar nu număra banii!
MAXIMILIAN (a auzit!): Cred că iar faci comparaţii cu cine nu se compară nimeni… Păi pentru ce, bani? De unde  trăsuri, cupeuri, că nemţii ăştia au pus şi caii pă foc! Ce, n-au rechiziţionat toţi caii pentru armată? Şi-au apărut pe urmă conservele alea bune…
MADAME ZAHANASIAN: Hăi, domnu´ Max, că mă îngreţoşaţi din picere! Ce-are că trăsura are sau n-are cai? Nu laşi o doamnă ca dumneamea să mergă pă jos, măcar de gest să-mi plătiţi birjarul, că m-o duce până la urmă vreun muscal în spete!
MAXIMILIAN: Îmi iei plata înainte! Poate între timp pleacă fata aşa, în demizol.  (fetei) Păi ce-a fost în capul tău, fetică?!
LULU: Speram să-mi găsească domnu´ Leo hăinuţele, să se sperie că o fi cineva în ele, cineva ce s-a suprimat prin aruncare, apoi să se uşureze că nu m-am scăpat şi io pe geam, odată cu hăinuţele, că ştiu că dumnealui e milos cu damele… Şi să le miroase – că mă detei cu odicolon, să se ia dupe miros şi să mă găsească, haţ, chiar în cotlon la dumnealui!
CHIRIAC:  Ba în dulap la doamna!
MADAME ZAHANASIAN: Ba chiar în servantă la hotel. Aicea-i salonul de fumărit, fetiţă, e al hotelului…
MAXIMILIAN: Iavaş, tante, după hăinuţe, pân´ nu vă las pe amândouă şi merg a mă culca singur!
MADAME ZAHANASIAN: A,  vorbeaţi adicătelea serios?
MAXIMILIAN: Că ce? Doar n-o să lăsăm fetica să facă atac galopant de malarie iarna!
MADAME ZAHANASIAN: Ei, ziceam şi eu că bărbaţii mai glumesc… Ziceaţi de un păhărel bun de vin? O, nu sunt eu băutoare, da´ m-a cuprins frizonul de la curent.
MAXIMILIAN: Unde merge mia merge şi suta… Măi nea Chiriţă, fii bun mata şi adă sticla mea de la beci.
CHIRIAC: Păi, care-i a dumneatale? A mai borţoasă, ori a mai frivolă?
MAXIMILIAN: Ăi fi vrând a zice „firavă”. Ascultă, bre: când te trimit eu, o aduci pe a mai plină! Ştiu eu că faci la fel şi cu „conaşu” Leonard!
LULU: Eu  n-am mai fost în case unde se bea vin de dinainte de război… vin adevărat, vreu să spui…
MAXIMILIAN: E vin adevărat, ar putea fi chiar (aruncă o privire circumspectă spre Moritz), dar e ultimul! E de pe vremea când era pace, da, nu conta că-i franţuzesc. Ei, să bem atunci, dragă Lulu şi dragă tante şi domnule Moritz: păiiii, fie ea restricţie, fie ea foamete, fie el război în Europa, unu-i Maximilian! Şi al doilea, nu-i rău nici el, Leonard!
LULU: Ei, da, unui-i domnişoru´ Leo!
MAXIMILIAN: Ia taci, fetiţă, că acu´ nu-ţi mai dau nici vin! (serios) Da, e mare, domnule, tenorul acesta, prietenul meu! Uite, madame Zahanasian că sunt extrem desincer, ceea ce n-o să se mai repete, jur: Dumnezeu dă notele astea do pe număratelea celor care pot să le cânte fără să le crape gâtlejul cum crapă unele sticle de şampanie. Poate de o duzină de ori în viaţă să ajungi să le izbuteşti! Ori, Leo le trage ca pe vânturi, le dă cu largheţe, nu se gândeşte că într-o bună zi s-o termina tinereţea, s-o duce şi minunea glasului, mirosit acum că-i cere o domnişoară să rădice! … Şi dacă îl scoli din somn în miez de noapte – vine doar vorba, că el noaptea benchetuieşte cu prietenii care-l seacă de bani şi de puteri – şi-i ceri un do, el îl şi sloboade, pe loc!
MADAME ZAHANASIAN: Zi drept, o spui cu invidie?
MAXIMILIAN: Aşi! Îl admir peste măsură, da´ nu cumva să-i spui, că-l strici! Nimic nu strică mai mult pe artist decât gloria! Şi nimic nu-l prăpădeşte ca uitarea… Ei, să zicem „Doamne-fereşte”! Mai bine să ne dedicăm acuşica şi femeilor, în speţă doamnei Zahanasian şi fătucii aici de faţă!
CHIRIAC (cu gând să iasă): Femeia-i ca comunizmu´, conaşule: îţi ia tot şi p-ormă-ţi promite tot.
MAXIMILIAN: Da´ de unde ştii mătale, bre? Ce, ai fost şi prin Rusia?
CHIRIŢĂ: Las´ că-i tot văzui io pă unii cu cărticele la sân, de spun că bolşevismu´ dă fiecăruia după nevoie şi muieri la tăţi –  să zici că-s d-ăia, moruni…
MAXIMILIAN: A, vrei să spui mormoni? D-ăia cu opt neveste?
CHIRIAC: Păi cică şi la comunişti femeia o să fie la liber.
MAXIMILIAN: Păi asta n-ar fi rău deloc.  Ei, hai la Leonard în iatac, că eu nu mă mai duc acasă, şi nici pe madame Zahanasian n-o las eu singur cu muscalii, la preţ de noapte! Hai, sus, domnişoară Lulu! Ştii ceva? Poate ciocnelti, ne urezi noroc şi chiar primim mâine autorizaţia de construcţie! Şi să vezi atunci teatru!
CHIRIAC (stăpânei): Şi eu ce fac, încui sau descui?
MADAME ZAHANASIAN: Ba te duci după sticlă şi îţi pui urechile la ascultat să nu clopoţească careva.
MAXIMILIAN: Şi adă-ţi şi mata un pahar: unul mai mic…
CHIRIAC: Staţi aşa: suntem… io, doamna patroană, domnul Maximilian, her Moritz şi cu domnişoara, cinci! Dacă vine şi domnu´ Leonard? Păăăi, ordonanţa Komandaturei interzice adunări la mai mult de cinci persoane într-o încăpere!
MADAME ZAHANASIAN: Măi Chiriac, mergi dară de te culcă jos!
CHIRIAC: Că cum chiar? Nu trebuie să merg după sticlă?
MAXIMILIAN: Păi, cam are dreptate moş Chiriac…
MADAME ZAHANASIAN: Biiine, cobor eu, domnu´ Velimir! Da´ să-mi opriţi şi mie un pahar!

Chiriac coboară prin stânga, doamna Zahanasian, prin dreapta. Ceilalţi urcă, încet. Înainte de a rămâne scena goală, doamna Zahanasian intră în fugă şi se lasă, pierită,  în fotoliu.

MADAME ZAHANASIAN (cu glas stins): Am găsit alta în closet, da´ măcar asta-i îmbrăcată! Am să pun perini pe sub uşi, că nu mai ştiu pe unde să închiz să nu se mai strecoare nebunele astea!
CHIRIAC: Da´ măcar au la ce…
MAXIMILIAN: Ţine-o bre arestată pe cea nouă până vine Leonard – cum i-o fi norocul. Noi am ales deja cu cine să ne bem ultimul strop de relaţii cu Franţa duşmană…

Cortina




Scena 4
 Chiriţă, Maximilian, madame Zahanasian, Moritz,  Leonard

E dimineaţă,lumina pătrunde prin geamurile mari. Chiriţă intră, bine dispus, şi se trânteşte pe un fotoliu, cu picioarele pe măsuţă. Se scoală sprinten doar cât să ia ziarul unic de pe marele stelaj de ziare şi se aşează la loc, mormăind satisfăcut.

CHIRICĂ: Abonamente la „Gazeta Bucureştilor”, doar doi lei pe lună! Na, că eu o citesc gratis, a doua zi! Bine că nemţii ăştia scriu şi româneşte… Mda… Io-te: pot cumpăra adică gazeta noastră şi în Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia – măi ce departe mai bate Bucureştiu´ nost´! Ia să vedem ce nu vedem, că nu ne lasă liber cocoana: „Mare seară wagneriană” la Teatrul Naţional! „Mare seară” – or fi dând şi şpriţ? Că nemţii au!

Intră Maximilian, nervos.

MAXIMILIAN: „Prinţul” se trezi?
CHIRIŢĂ (cască, fără să-şi ridice ochii din ziar): Da´ de unde? La ora asta? Încă nu-i prânzu´!
MAXIMILIAN: Aha. Spune-i, dacă se scoală, să vină la teatru. Spune-i că n-am veşti cu ce aşteptăm noi, da?
CHIRIŢĂ: Da… (pentru sine) Uite, la teatrul „Carol cel Mare”…
MAXIMILAN: Da, adică ce? Îi spui ce, eşti bun să repeţi şi pentru urechile mele?
CHIRIŢĂ: Adică da, să se scoale…
MAXIMILIAN: Să se scoale şi mai ce?
CHIRIŢĂ: Ştiu şi eu? Să bea frank cafea, dacă mai e…
MAXIMILIAN: Nu, jupăne: să vină la teatru. Că am să-i spui… că nu ştiu nămic!
CHIRIŢĂ: Că chiar aşa:uite, dom´ derector,şi io cetesc ce scrie nemţii ăştia în foaia noastră şi pas de înţelege. Uite, teatrul „Carol cel Mare”, ăla, fost Eforie pân´ n-au dat nemţii peste noi, are deseară, pentru cine-are parale, spectacolul… „Ster… Ster… Sterik der Sc… Schmi… Schmiede”… adecă, adecă… „Greva fierarilor”, dramă într-un act cu „marele tragedian Alwin Nevss în persoană”. Păi unde-or fi marii noştri tragedieni? La Iaşi, de bună seamă. Au rămas aici şchiopii, bătrânii, ăia de intrau fără vorbe în scenă şi chiteau că le-or da nemţii rol principal!
MAXIMILIAN: Da´ noi nu suntem mari? Cin´ să fi rămas cu bucureştenii noştri?
CHIRIŢĂ: Că mata, să spui dreptu´, ăi fi bucureştean, eşti sârb mata la bază. Iar conu´ Leonard o fi băiat de vieneză, da-i născut la Galaţi, nu-n Austria…
MAXIMILIAN: Mă plictiseşti! Unde crezi c-au venit artiştii prinşi sub ocupaţie, rmaşi fără contract? La mine, la Leonard, să ne roage să facem trupă! Leonard avea-n cap că-i cântăreţ de operă, că-i actor… L-am silit să cânte-n operete şi acum uite cât public vienez ne asaltează scena!
CHIRIŢĂ: Adică ofiţeroii şi muierile lor, că restu´ merge pe la Capşa, pe la…
MAXIMILIAN: Ticălosul de Skouhutil, acela ni-i trimitea pe cap pe bieţii artişti speriaţi…
CHIRIŢĂ: Skouhutil? Acesta nu era viorist?
MAXIMILIAN: Da, se dădea însă dirijor… S-a dat pe lângă nemţi şi-a obţinut autorizaţie. A deschis Teatrul Liric şi, ce să facă, îi trebuia actori buni, iar actorilor buni le trebuia angajament…
CHIRIŢĂ: Şi uite-aşa aţi ajuns să cântaţi duşmanului…
MAXIMILIAN: Sictir! Noi suntem singurii români care îşi pun arta la înălţimea celei vieneze! Ştii dumneata, un biet portar, că acu´ zece ani toţi instrumentiştii Filarmonicii erau austrieci, iar sălile erau pline la alde Sarah Bernhardt şi alţi actori străini?
CHIRIŢĂ: Mă rog… Io când mă mai duc la o distracţie, merg la film…

Maximilian pleacă furios. Chiriţă îşi continuă lectura.
 
CHIRIŢĂ: Mai zice ´mnealui den guriţă că uite ce mai cântă românii! Mă tot uit la gazetă şi pas´ vreun nume de-al nostru, cu „escu” sau cu „vici”… Ia, să vedem acu´ la noul cinema „Orient”, fost cinema „Bristol”, astăzi şi în zilele următoare rulează o frumoasă comedie: „Judecătoarea din Salvingsholm”, cu Maria Carmi… Au şi orchestră! Dau şi „ultimul jurnal de războiu”! La „Palace” rulează, domnule, „Cele două vieţi”, cu „marele artist” Benedict Helmuth. Păi, Helmuth acesta o fi oltean, domnu´ Maximilian?! „Două vieţi” se cheamă filmu´ -  o fi despre viaţa noastră bună şi viaţa mamii lor dă nemţi, austrieci, turci şi bulgari, cu toţi pretenii lor!

Intră madame Zahanasian. Chiriţă aruncă ziarul şi se face că adună gunoaie de pe jos, în palmă.

MADAME ZAHANASIAN: s-a trezit domnu´ Leonard?
CHIRIŢĂ: Că toată lumea mă întreabă azi dacă s-a trezit „prinţul”. Ce să ştiu io, nici nu l-am văzut când o venit: şade încuiat pe dinăuntru.
MADAME ZAHANASIAN: Să nu se simţă cumva rău! Eri era cam negru la faţă.
CHIRIŢĂ: Parcă nu ştii dumneata, că vine grimat de la teatru. Faţa dată cu negru, ca să-i iasă ochii, albi, pâââână-n fundu´ sălii!
MADAME ZAHANASIAN: Ochii ăia… ochii ăia de tenor! Când strălucesc, parcă anume bate luna!
CHIRIŢĂ: De, e băiat frumos. Glas are minunat. E revoltă după el prin pensioane, îşi lasă doamnele bărbaţii avuţi, chiar şi ibovnicii, pentru el… Auziţi (vine să-i spună la ureche) La Chişinău, nevasta premarelui, aia a procurorului şi amicele lor au desjugat caii de la sania maestrului şi au tras ele singure sania, dupe spectacol, pân´ la hotel… Eu unu´, nu m-aş fi băgat să trag, ca măgaru´ la căruţă, nici pentru Elena din Troia!
MADAME ZAHANASIAN: Ei, ce ştii tu puiule ce înseamnă dragostea? Ai fost binecuvântat să n-aibi parte de inimă… (dă să coboare) Vezi, Chiriţă, să mă strigi când vine Veturia aia… Sau, cum îi spui tu?
CHIRIŢĂ: „Dom´şoara Tulumba”.
MADAME ZAHANASIAN: Într-o zi, am să te-ntreb de ce-i spui aşe, da´ cred că bănui şi eu… După ton… Când stai în hotel cu artiştii, trebuie să înţelegi totul din ton… Dacă ţi-aş spune că Leonard al nostru nu-i ca alţii, e unic…
CHIRIAC (cam prea în răspăr): Că eu nu mă prind?
MADAME ZAHANASIAN: Cică se gândeşte să interpreteze… Eu nu sunt specialistă, da´ spun exact cum am aflat: cică se gâneşte să priească o partitură de contratenor, iar asta, cât nu pricep eu, e voce extrem, extrem de de rară… Înţelesu-m-ai?
CHIRIŢĂ (încearcă să arunce un ochi pe ziarul lăsat pe fotoliu, dar patroana îl aşează la loc pe stativ) : Daaa, doamnă, extrem, extrem de.
MADAME ZAHANASIAN: Adică, deşteptule, va  juca un rol care de obicei este interpretat de mezzosoprane în travesti…
CHIRIŢĂ : De muieri, adică? Păi de ce nu angajează de-a dreptu´ femei? E şi mai şic să le vezi îmbrăcate bărbăteşte, vezi, pardon, picioarele ca lumea…
MADAME ZAHANASIAN : Ia vezi-ţi de picioarele tele ! Şi să strigi când vine coana Tulumba, da?

Madame Zahanasian coboară, iar Chiriţă se aruncă pur şi simplu pe fotoliu, pescuind în zbor şi ziarul. Reia lectura, ca şi când nici nu ar fi întrerupt-o.  

CHIRIŢĂ: Ia să-mi vedem ce avem aici, la cinema „Terra”. Tot un film cu neamţu´ ăla, Nevss: „Geniu şi Amor” – io-te, bre: „Dramă şi pasiune extraordinară în cinci acte”! Iar la cinema „Lux” de pe strada Paris… Na, că n-au schimbat numele străzii, dacă tot o să cucerească nemţii, cum se aude, şi Parisu´… Păi, nu i-au bătut pe francezi şi acu´ 50 de ani? Acesta-i film cu „neîntrecuta artistă” Hella Moja, în „Dramele Vieţei”… Da, o văzui şi io, nu-i rea putoarea!

Coboară, încet, Moritz, ţinând cu fereală valijoara.
MORITZ: Guten tag, herr Chiritz, guten tag!
CHIRIŢĂ: Gluten, gluten, bre! Da´ de unde-o fi vinind aşa o adiere de sopon? Aş, mi se pare! De unde sopon în România, la vreme de război?!
MORITZ: Nu rasboi, Romania pace facut, bite!
CHIRIŢĂ (încet): „Bite”, „bite”, mama lor de pace! Că-i înjură lumea ce pace ne-au băgat pe gât!
MORITZ: Tracu coada bagat, rege la voi german tradator, vrut acum şi gheşeft?!
CHIRIŢĂ: A dracu´! A prins buba coajă şi neamţu glas!
MORITZ (ieşind): Ja, eu nu ascultat prost la tine! Eu nu neamţ, eu Viena – tu neamţ, că guvern Mackensen este pe tine! Ha-ha! Mein got, che neaţ este tu!
CHIRIŢĂ: Du-te… (îşi reia lectura) Ia io-te, bre, ce mai reclămuire: „Premieră senzaţională – recordul artei cinematografice”. Filmele astea n-or să aibă viitor, actorul e bun viu, pă scenă, să-i vezi picioarele, să-i vehi ochii, să-l auzi când uită o replică! Ce, o să ne mai uităm noi la Hella Moja şi când o fi moartă?! Brrr, mai bine fantome-n cimitir!  Măi, înţeleg să nu lase piese franţuzeşti sau englezeşti, da´ nici piese româneşti să nu mai puie nimeni în ţara asta, afar´ de domnu´ A. D. Hertz?! A, ce ziceam? Comedia „Păianjenul”, da-i veche de vreo cinci ani! Măcar e cu trupa Societăţii Dramatice a Teatrului Naţional, în sala „Comedia”. Că la Naţional e „naţionala” „Minna von Barnhelm”. Comedie, că au nemţii de ce să ne râdă! „Bantitul Helmuth”, la”Palace”; plus duetul surorilor Mihţescu şi, asta da!,  Florian, omul de cauciuc… La „Popasu”, Dora Dorina, cantatrice de operetă… Uite şi „Pe calea desfrâului”, cu frumoasa daneză Eba Tomsohn… sunt cam bătrân pentru dezmăţuri!! A, uite ceva şi pe limba mea: Compania de comedii Mihalescu va juca comedia „Recomandaţia”, de… Boian Iliescu – Stănescu. Nici măcar eu n-am auzit de el, dar dacă l-a lăsat cenzura să apară cu nume românesc… Uite, era să-l scap taman pe conu´ Macimilian: La „Teatrul Lyric”, Compania lirică „Grigoriu”, director V. Maximilian, prezintă vineri de la orele opt seara spectacolul „Cowboyul”, operetă în trei acte de Iacobi… Iar duminică, spectacolul „Niobe”, de Strauss. Ei, la Strauss o să mă strecor şi eu, că-mi dau drumu´ băieţii. Şi-i spui babii că mă duc la furat cărbuni din tren…
 (Dă pagina mai în faţă) Uite, politică. „Ministrul Instrucţiunei publiceaintrodus cursul de limba germană în toate şcoalele profesionale din teritoriul ocupat, conform programului acestor şcoale”. Ei, la tineri trebuie, îşi mai găsesc de lucru prin Europa… Ia uite-aici! Cică: „D-l Iorga, apostolul idealului naţional, entuziastul şi martirul românismului, care deşi tânăr şi viguros, nici odată n´a îmbrăcat în mod serios şi efectiv uniforma, sub pretext că suferă de o uşoară anormalitate fizică, şi care poartă în conştiinţa sa – dacă ar avea-o – atâţi martiri nevinovaţi”… Dl Iorga „a cunoscut cariera militară doar în forma comică a unei excursii la Plevna”… Haida de! De Iorga îmi place, chiar dacă nu joacă comedii. Se vede că-l urăşte ăştia de la ziar! Ia mai bine să cetesc despre ceva muşamale: controlorii au controlat anul trecut 1.880 lăptari ambulanţi, din care 587 găsiţi cu lapte falsificat. Au fost amendaţi cu sume de 25 – 1.000 lei… Puţini falşificatori! N-au ştiut ăştia CUM să caute! Românu´ nu-i prost, sigur au fost mai mulţi!

Leonard coboară încet şi se aşează, absent, pe alt fotoliu.

CHIRIŢĂ (nu-l observă):  Ia: bagă şi „Veşti din Moldova”… Eheee, cum o fi să fii liber, fără friţi pă cap? Sigur, e tifos, nu-s alimente, da… „La Iaşi a avut loc înmormântarea generalului…Nu-l ştiu pă ăsta – nu-l îngrop! Spicuiri din „Neamul românesc”, ia să vedem: „O anchetă în vederea formulei <<paşte murgule iarbă verde>>.  Fie la ei, la Iaşi, noi am rămas să paştem cu nemţii! Ia, o piesă franţuzească în franţuzeşte, în folosul invalizilor de războiu, la Roman. În saloanele doamnei Mevruzi… Cică: „Reprezentaţia s´a bucurat de concursul d-nei Morţun, care a cântat, pe lângă Ave Maria de Gou”… ou…
LEONARD: Încearcă „Gounod”!
CHIRIAC: Merci! … „de Gou-nod şi o biată bucată naţională”… „L´ independece Roumaine” anunţă că senatoru´ Suculescu e internat de tifos exantematic la Huşi – nu-l ştiu, să-i fie dă bine tifosu´ acolo la Huşi, nu rabdă ca noi, aici!
LEONARD: Dumneata te plângi, adică? Ce să mai zică ţăranul? I-au dat la început nemţii clemenţă în faţa proprietarilor, ca să arate guvernare bună, iar acum, că e criză, le rechiziţionează puii, ouăle, plăpumele, cazanele, căruţele…
CHIRIŢĂ: Măcar ţăranu´ nu plăteşte chirie…
LEONARD: A zis ceva Maximilian?
CHIRIŢĂ: Da. A zis… A zis că o să vă treziţi, când o să vă treziţi. Că sunteţi ostenit, să mai adăstaţi niţel…
LEONARD: Mă miră aşa filotimie la el. A zis oarece şi de teatru?
 CHIRIŢĂ: Parcă da…
LEONARD: Dă ziarul încoace, să citesc!

Chiriţă îi aduce, cu respect, ziarul, îndreptându-l cât de cât cu palma.

LEONARD: Merci, Chiriţă, să-ţi dea Dumnezeu sănătăte la cât de frumos ştii tu să-mi aduci ziarul! Gata citit, să nu se mai chinuie şi altul să silabisească… Sunt actori care nu ştiu să ţină un ziar în scenă! Ia zi, au pierdut nemţii războiul în Franţa?
CHIRIŢĂ: Ia nu mai spuneţi tare măscări d-ăstea, că-ndată vă şi  aude careva, vă şi rădică şi vă internează la Hotel „Imperial”, unde-i puşcăria pentru ăi cu chef de glume. L-au dus acolo şi pe directorul Băncii Naţionale, şi pe dom´ Bacalbaşa…
LEONARD: Ca să vezi! În sfârşit, se va deschide la „Maxim”! „Restaurantul se va redeschide permiţându-se intrarea atât a persoanelor militare cât şi la civili. Se servesc cele mai fine mâncăruri calde şi reci precum şi băuturile cele mai alese”… Şi unde mai pui, e deschis până la douăşpe noaptea, după stingere adică! Buun, să vedem şi pe la alte distracţii!
CHIRIŢĂ: Să nu fie cumva carne de câine, cum se aude…
LEONARD (Face semn din mână că nu-i pasă şi citeşte. Se opreşte la un pasaj, rămâne împietrit. Îi curg lacrimi pe faţă. Face ziarul ghem în pumni şi-l aruncă spre geam): Numai minciuni, numai minciuni! Trăim în minciuni, arză-i-ar focul să-i arză!
CHIRIŢĂ: Vai ce v-aţi albit! Să nu fie cu rizic dă la inimă, domnu´ Leonard!
LEONARD (pierit): Mă… mă doare măseaua. Eu am să ies puţin, să iau aer… (urcă scara şi dispare)
CHIRIŢĂ: Păi, ca să ieşiţi… Na, că a urcat, în loc să coboare. Ce articol i-o fi căşunat? Nu, la ăstea m-am uitat… Poate acela cu dom´ Iorga? Nooo, uite, aici, unde pare mai rupt: cum de n-am văzut: „D-na Dora Steuermann, fiica bancherului Steuermann, a fost văzută la Casinou în Sinaia însoţită de dl Rupert Waltz, cel supranumit domnul cu casă de bani. Doamna în cauză a fost ultima soţie a marelui nostru artist Leonard. După ce tenorul cunoscut în lumea întreagă şi-a lăsat primele două consoarte, iată că a fost rândul unei graţioase femei să rupă inima maestrului operetei!”…

Scena 5
Chiriţă, Maximilian, apoi Leonard
Intră Maximilian, iar Chiriţă ascunde ziarul sub surtuc.

MAXIMILIAN: Tot nu s-a trezit? Mă duc să-i bat în uşă!
CHIRIŢĂ: Păi, numai ce-a coborât… ca să urce…

Leonard coboară, absent. Este îmbrăcat ca să iasă.

CHIRIŢĂ (cu milă, din motive… jurnalistice): E cam frig, conaşule, nu ieşiţi făr´ de fular!
MAXIMILIAN: În sfârşit! Venisem şi dimineaţă, să-ţi spun că încă n-a venit aprobarea de construcţie a teatrului! E posibil aşa ceva? Banul, strâns cu atâta sudoare, se devalorizează pe zi ce trece. În loc de cortină, o să apucăm să cumpărăm doar o batistuţă!
LEONARD: Lasă, Max, lasă că decorul l-am arvunit la Berlin, de construcţie mi-a frică, de cărămidă şi de lăcomia meşterilor… Stai liniştit, o să aflăm unde scârţâie şi-o să ungem locul… Chiriţă, n-a fost încă Veturia la madam Zahanasian?
CHIRIŢĂ: Încă nu…
LEONARD (lui Maximilian): Stai liniştit, află Tulumba cine ne paşte! Dacă e răutatea cuiva sau am dat prea puţin la funcţionarii ăia din Primărie…
MAXIMILIAN (şi mai negru): Stai, că nu-i tot! N-o să mai încasăm nici bilete – suspendăm spectacolul în curs!
LEONARD: Ei, drăcie! Acum ce mai e?!
MAXIMILIAN: Păi, merg eu dimineaţă la teatru şi, ce să vezi? Ne-au interzis între timp spectacolul cu „Floarea din Stambul”! Trebuie să dăm şi banii oamenilor înapoi!
LEONARD: Păi, opereta nu-i atacă pe nemţi, doar e scrisă de Leo Fall, iar Leopold e austriac! E cuminte, e exotică…
Maximilian: Păi tocmai asta-i: e prea… exotică pentru turci! Şi nu cumva sunt turcii aliaţii nemţilor, austriecilor şi bulgarilor?! Păi, sunt! Au deci  dreptul să ne interzică şi ei câte ceva!
CHIRIŢĂ: Merde!
MAXIMILIAN: Na, că l-am molipsit de patriotism şi pe Chiriţă!
LEONARD: Şi ce anume ni se reproşează, exact?
MAXIMILIAN: O s-o aşteptăm pe „domnişoara” Tulumba, să vorbească ea cu Friţ ăla al ei de la Cenzură… Din câte a transpirat până am plecat eu din teatru, cică le jignim turcilor sentimentele turceşti religioase, pomenind adică pe Coranul şi pe Allah într-o comedie…
LEONARD: Să vedem ce facem cu corul, că va trebui să cânte textul… fără „Allah”…
MAXIMILIAN: Îi punem aşa, să mormăie pe melodie, că publicul nu-i nici foarte atent la text… Da, însă ce naiba facem cu numele piesei?!
LEONARD: O re-botezăm „Floarea din Şiraz”!
CHIRIŢĂ: Da´ Şirazu´ ista nu-i tot turcesc?
MAXIMILIAN: Nu, e persan.
CHIRIŢĂ: Mă rog, da´ ştie şi turcii una ca asta?
MAXIMILIAN: Eu mă duc să schimb, până se lămureşte Chiriţă cu geografia. (lui Leonard) Dar tu mai stai, doamna Zahanasian o aştepta cică pe Tulumba acum, dimineaţă. Nea Chiriţă, de ce-i ziceţi, bre, „Tulumba”, că nu-i fată rea la suflet?!
CHIRIŢĂ: Păi, de fapt o poreclitără Jenny Internaţional, da´ ea-i în fapt Veturia Jana Popovici… Iar „Tulumba”? Păi, se zice… că-i „în putere să stingă un batalion nemţesc odihnit”…
MAXIMILIAN: Dar nu-i căsătorită? Parcă am văzut-o cu inel… Dar (zâmbeşte), ce pavăză mai ţine un biet inel în vremile astea?
CHIRIŢĂ: Sigur, e măritată cu depozitul nemţesc de la Ianca, vreu să spui, cu un intendent de acolo…
MAXIMILIAN: Român?
CHIRIŢĂ: Vezi bine, român… Dar îi în intimă relaţiune cu maioru´ Fritz de la Cenzură…
LEONARD: Îl cheamă Wolffgang, Wolffgang Multer…
CHIRIŢĂ: …Dar e şi amanta unui căpitan turc frumuşel şi se ţine şi cu un locotenent bulgar de familie bună. Asigură adecă, săraca, tot frontu´: niciun singur aliat nu-i lăsat pe dinafară!
LEONARD: Ce mai teatru românesc ar putea ridica domnişoara asta Tulumba, doar din atâta dragoste!


Sfârşitul actului 1

Cortina










ACTUL DOI


Scena 1
Domnişoara Tulumba, madame Zahanasian

Domnişoara Tulumba urcă scara fredonând o arie din „Liliacul”. Bate cu umbrelă într-un geamul (pe care nu-l vedem).

MADAME ZAHANASIAN (din off): Îndată, Veturia dragă! I-am spus mototolului acela de Chiriţă să mă anunţe când vii. Aşază-te, că îndată viu!
TULUMBA: Nu importă, madam Zahanasian, mai citesc şi eu ziarul. (se aşază pe un fotoliu, dar nu deschide ziarul.

Tulumba stă pe fotoliu şi cade gânduri, cu un aer abătut care contrastează cu glasul vesel de mai înainte. Madam Zahanasian deschide cu piciorul o uşă cu multe geamuri, pe care o vedem doar parţial. Abia duce în braţe o măsuţă, pe care o aşează la rampă, apoi trage din greu două fotolii. Tulumba se preface iar veselă.

MADAME ZAHANASIAN: Vină, vină Veturio dragă, mai aici, mai la lumină. Şi ce faci cu umbrela aia iarna?
TULUMBA: Cu umbrela îmi păzesc faţa, să nu mă deoache careva den duşmani!
MADAME ZAHANASIAN: Vino încoace, draga mea!
TULUMBA: Lasă să stăm chiar şi aci, madam Zahanasian, că-i mai lumină de la geam, să vedem cărţile!
MADAME ZAHANASIAN: Ţi-am zis să-mi zici Florica, că nu-i mare diferenţă de vârstă între noi!
TULUMBA (pufneşte în râs, dar se ridică să vină la locul indicat): Aşa-i, coană Florico, aşa-i… Ce contează câţiva ani acolo?
MADAME ZAHANASIAN: Şi ce mai importă ce? Şi aşa vine, soro, sfârşitu´ lumii! N´est-ce pas?  
TULUMBA: Că chiar că vine! Fierb Bucureştii! Nu ţi-a zis bârfitorul acela de Chiriţă?
MADAME ZAHANASIAN: Păi, ce să-mi spună? A, ştiu: i-au furat generalului Mackensen şi al doilea automobil! Păi, dacă nici şeful militar al ţării nu poate sta liniştit că-i fură lumea automobilul…
TULUMBA: Nu de asta vorbesc. Furtul de care zici de de săptămâna trecută şi tot bulgarii le-au furat. De aia nici nu-i înghit namţii pe ăştia! Dar as-noapte s-a întâmplat mare blestemăţie! Credincioşii plâng şi zic că vine sfârşitul lumii, golanii se bucură că au iar ce bârfi…
MADAME ZAHANASIAN: Păi zi, dragă, nu mă pisa cu ghicitori! Ce s-a mai întâmplat!
TULUMBA: Ţin-te bine, Florico: au furat bulgarii şi moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou!
MADAME ZAHANASIAN: Ei, aş! E… sfânt mare?
TULUMBA: Hai, bre, tocmai dumneata nu ştii una ca aiasta?! E chiar patronul Bucureştilor, la el ne închinăm şi ne dă, uite, pace…
MADAME ZAHANASIAN: Ei, ce să-i faci, eu nu prea sunt dusă la biserică… cu atâtea trebi şi necazuri… Ei, şi ce mare meşterie c-au furat neşte ciolane?
TULUMBA: Vai, madam, da´ păcătoasă mai eşti! Era sfântu´ nostru! Am aflat de la Wolfy: Mavkensen a telefonat să oprească ieşirea sântului din ţară! Că nemţii nu se înghite cu aliatul bulgar… Iar sfântul a avut şi el partea lui: s-a lăsat greu, de s-a rupt osia camionului şi acum e dus, se pare, într-o căruţă! Trebuie să-i prinză: cu căruţa nu ajungi departe!
MADAME ZAHANASIAN: Apoi, se vede că bulgarii ăştia n-are nici un Dumnezeu…
TULUMBA: Ei se plâng de ce le-am făcut acu´ cinci ani, când ne-a trebuit să trecem Dunărea şi am luat Cadrilaterul, ai noştri spun că bulgarii au omorât prizonieri români…  Hai mai bine să-ţi dea „baba”-n cărţi, să vedem ce iese… (o priveşte) Ca să fim drepţi, sfântul era bulgar, l-au furat ruşii acum vreo sută de ani de peste Dunăre şi l-au lăsat din filotimie la Bucureşti. Or fi avut ei rusnacii niscai datorii pe la noi, naiba ştie?
MADAME ZAHANASIAN: Ia dă mai întâi în bobi dacă-l găseşte pe Sfântu´!
TULUMBA: Ce spui bre de bobi? De unde bobi? Vrei adică să mă prinză cu boabe de porumb asupra mea pe toată foametea asta?! Că mă arestuieşte, cu tot obrazu´ lui Wolff al meu. Apoi, neamţul meu e şi cinstit, nu mi-ar lua prostul apărarea, dacă-s prinsă cu ocaua mică…
MADAME ZAHANASIAN: Ia mamă cărţile de-aici, să fie cărţi norocite!
TULUMBA: Să dea Dumnezeu! Şi Sfântul Dimitrie! Să te gândeşti la ce vrei să-ţi ghicesc, da?
MADAME ZAHANASIAN: Da, copilă!
TULUMBA: Ia,  41 de cărţi, bine ştiţi bine ghiciţi… (continuă foarte încet) Uite, bre, aici: fantele de tobă.
MADAME ZAHANASIAN: Oare cade cu… dragoste?
TULUMBA: Cade, cade, madam! Da´ pe ce june-ai pus, Doamne-iartă-mă, ochii, că ai noştri ori sunt betegi, ori sunt în retragere în Moldova? Că doar… n-ăi fi ochit vreun neamţ…
MADAME ZAHANASIAN: Că eu oi fi Tulumba! (îşi ia seama, se înroşeşte de ruşine) Na, că m-a luat gura pe dinainte şi-am spus o ticăloşie!
TULUMBA: Lasă, Florico, că nu mă supăr. De, asta sunt eu, asta am ajuns. Şi, dacă tot am ajuns, să fac bine la oameni de unde-am ajuns… Parcă nu ştiu eu cum îmi zice lumea? Da ce să fac? Eu nu m-am dus să lucrez la ei cu leafă, cum face domnu´ Slavici sau domnu´ Teodorescu Arghezi, la „Bukarester Tageblatt”, pentru numai 50 de lei pe lună! Nici nu-s eu secretar de stat, ca băietu lu´ Luca Caragiale. Stau acasă, ca dom´ Maiorescu, care nu primeşte pe nime, deşi e filogerman! A zis că dacă vrea prietenu´ dumnealui, un mare ofiţer neamţ, să-l vază, n-are decât să-l aresteze, că sub ocupaţiune el nu merge-n vizită la Komandatură… Dar dom´ Maiorescu e bătrân, poa´ să nu se teamă, pe când eu…
MADAME ZAHANASIAN: Eu nu citesc decât ce apare pe româneşte, „Gazeta Bucureştilor”, cum ar veni, da´ n-am văzut să se semneze domnul Slavici… Pe domnul Teodorescu… o fi, îl ştiu de când a stat la noi, că nu-l primea nimeni în gazdă de căpos… Mereu se punea împotrivă a ceva, a cineva…
TULUMBA: Eu nu m-am dus după slujbă, după gheşefturi, după cinuri mari, eu am căzut cu o biată reclamaţie, la maiorul Wolff. Mi-a zis: „Fraulein, se rezolvă sigur, dar să vii la adresa cutare”… La el acasă, adecă… Păi, ce puteam face?
MADAME ZAHANASIAN: Chiar, ce puteai face?… Sau puteai?
TULUMBA: Apoi, când am mai avut apoi răclamaţii de făcut şi Wolffy n-a putut sau n-a vrut să m-mi facă dreptate, am încercat, ca românca, pe la alte… arme. Wolff ţinea una şi bună: „Voi, românii, vă turnaţi vecinii şi prietenii la poliţie mai ceva decât am văzut eu la Berlin strânşi în douăzeci de ani de petiţii cetite!” Da´ n-avea dreptate, că eu mă duceam pentru dreptu´ meu. Iar mototolu´ al mieu de bărbat nu-i berbant, că n-a fost bun nici de front, stă la Ianca la depozitul acela cât tainiţele regelui Solomon şi nu aduce şi el acasă, rar când vine, o aţă, vreun sul de stofă, vreun capăt de zahăr candel, o batistă cu bomboane, o păstrămioară, un jambon-ceva!
MADAME ZAHANASIAN: Taci fa acuşi, că-mi sfârâie gâtul precum plita încinsă!
TULUMBA: Ei, şi aşa, de nevoie, mai mare sau mai mică, pentru mine sau pentru alţii, că toată lumea mă roagă, m-am procopsit şi cu un ofiţer turc, da´ foarte credincios! În legea aia a lui.
MADAME ZAHANASIAN: Păi eu parcă ştiam ŞI de-un bulgar, aşa-ceva…
TULUMBA: Păi, cu Wolffy nu mă înţeleg în largu´ meu în franceză, că la noi în casă ai mei nu prea vorbeau modern…  Îmi traduce Hristo, săracu´, la câte ceva mai delicat… Aşa are şi Hristă oarece protecţie de la Wolff; altfel, se ştie, nemţii nici nu-i îngăduie pe bulgari: spun că la Sofia poporul îl urăşte pe Kaizer, pe când regele Bulgariei îi iubeşte pe germani, nu ca la noi, unde-i aşa, pe dos… Regele Ferdinand e duşmanul Germaniei, dar Bucureştiul… aşa zice Wolffy…
MADAME ZAHANASIAN: Şi Hristo ăsta rămâne cu voi cât te preumbli tu cu ocupantul?
TULUMBA: Natural: cine să-mi traducă altfel? Ştie bulgarul o traducere… D-aia îl plac eu, că-i deştept, a fost profesor de Greacă înainte de război, dar a început războiul şi s-a terminat nevasta… Iar când Wolfgang are chef să-mi vadă… secretele, mde, intime… de, îl ţin şi eu pe bulgar afară, după perdeluţă… Şi nici măcar nu traduce tot, pişicherul!
MADAME ZAHANASIAN:: Vai, bre Jeny, cum laşi bietul om să se perpelească? Mă ia cu leşin!
TULUMBA: Păi, nu-i vine şi rându´ lui? Da´ după turc! Turcul e mână mai largă, are şi de unde. Doar că nu mă scoate în lume, că îi habotnic cu habotnicie d-aia de-a lor mahomedană… A, dar ultimul e nătăntolul de bărbată-miu, că vine din an în Paşti de la Ianca de la depozit, unde l-au trimis cu spatele. Şi măcar de-ar aduce ceva, că toate bunătăţile culinare din România le duc nemţii la Ianca. Chiar şi ciorapi!
Se aud vociferări afară, un strigăt. Cele două lasă totul şi se reped la geam. Încearcă să vadă jos fără să deschidă. Când ating geamul, se strâmbă de frig.
TULUMBA: A venit sfântul înapoi! Ţi-am spus eu că apare?! Hai înapoi la cărţi, avem altceva de căutat în ele!
MADAME ZAHANASIAN: De, înainte de război n-ai fi avut tu inimă să-mi spui toate astea, despre iubiţii ăştia ai tăi! Şi nici eu să le ascult liniştită…
TULUMBA: Păi, înainte de război nici n-ar fi fost aşa ceva! Ei, asta-i viaţa! Să-mi fie mie ruşine? Dragostea e internaţională! Toată lumea iubeşte la război. Uite, până şi părintele Galaction, care-i judecă pe popi, ţine şi el o amantă mică, cu toate că-şi iubeşte fetele şi nevasta. Şi el s-a dus la autorităţi să ceară leafă, nu a trăit din castane coapte!
MADAME ZAHANASIAN: Apropo, Comenduirea strânge castanele, poamele căzute pe jos, cu bobu-oricât de mic: face magiun pentru front! Plăteşte pentru ce strângem, ce să zic, ne învaţă strângători…
TULUMBA: Ei, crezi că se prinde? Mai degrabă se învaţă ei şperţari şi hoţi!
MADAME ZAHANASIAN: Dacă tot s-au învăţat şi nemţii cu şperţul, hai, învaţă-ne unde să mai vorbim, că iar au blocat la Primărie proiectul teatrului băieţilor ăştia. Garantez eu pentrubei că nu fac rele, nu se pun cu Comenduirea…
TULUMBA: Deseară chiar, îl pun la treabă pe Wolff. Sunt eu indisponibilă în zilele asta, dar ce nu fac eu pentru băieţii noştri!
MADAME ZAHANASIAN (uşurată, schimbă „macazul”): Hai, fată acu´, că ne-apucă sfârşitul războiului până spui ce naiba, Doamne-iartă-mă, scrie-n cărţi!
TLUMBA: Gata, îţi zic – cum să n-am înţelegere pentru o femeie care se caută cum stă cu dragostea?
MADAME ZAHANASIAN: Da ce, crez că-i pentru mine? E pentru cineva tânăr, nefericit în amor! Ei, ce zice acolo, oare cade cu… dragoste?
TULUMBA: Cade, Florico, cade!




Scena 2
Jenny Tulumba, madame Zahanasian, Domnişoara

Cele două femei stau concentrate asupra cărţilor de joc fermecate. Domnişoară urcă, cu pas sigur. Tuşeşte, anunţând astfel că e prezentă.
MADAME ZAHANASIAN: Ia uite, a venit mânca-o-ar  mama pe ea!  
DOMNIŞOARA: N-am venit să vă tulbur. Pot să aştept până coboară EL.
MADAME ZAHANASIAN: Veturie, aşteaptă-mă, dragă, că vin şi cu un păhărel de apă. Sau dacă vrei un ceai…
TULUMBA (şoaptă): Lasă, că viu eu data viitoare cu nişte cafea. Cafea-cafea! Numai să nu mă spui c-o ai de la mine!
MADAME ZAHANASIAN (tot încet): Mai cumpăr şi eu, de la un apaş, Uşurelu, ditai găliganul. Da´ şi el tot de la Ianca le aduce, sunt nişte nemţi cumsecade care primesc şi bani de-ai noştri… Hai, că urc să-l chem pe domnul!
TULUMBA: Ei, c-am trăit s-o văz şi pe asta: madam Zahanasian să nu încuie poarta cetăţii când intră o femeie aşa nostimă!

Madame Zahanasian duce degetul la buze şi urcă. Tulumba o ia spre ieşire, apropiindu-se mult de Domnişoara şi privind fascinată.

TULUMBA: Doamna Zahanasian, mai vorbim mâine . (dar… nu pleacă) Eu plec acum. (tot nu pleacă) Da, am să plec acum… (către străină, admirându-i blana scumpă, dar şi elegantă) Pe mine mă cheamă, mai scurt, madame Popovici.
DOMNIŞOARA: Enchantee, madame…
TULUMBA: Şi eu de asemenea… E frig pe vremea asta, nu-i aşa?
DOMNIŞOARA: Da, bieţii oameni nu mai au ce pune pe foc…
TULUMBA: Să nu vă supăraţi, dar dacă vă văd militarii pe stradă, vă rechiziţionează blana…
DOMNIŞOARA: Poate le-ar da mâna, ce ştiu eu?… Sunt însă cu cupeul, nu se vede dinăuntru dacă port blănuri sau mă port goală, n´est-ce pas?
TULUMBA: Cupeu cu… cai adevăraţi?
DOMNIŞOARA: Doar nu suntem în China, să ne tragă oamenii la ricşă, nu?
TULUMBA (ieşind cu spatele): Păi… da. Să vă ajute Dumnezeu să iasă ce cred eu că scrie în cărţi!


Domnişoara rămâne puţin singură, privind melancolic pe fereastra care o aureolează. Madame Zahanasian coboară fuguţa şi coboară şi mai jos, vorbind repede, singură, emoţionată, până iese din scenă.


Scena 3
Domnişoara, Leonard
Leonard coboară, posac. Se uită cu ochii mijiţi în lumină, nu distinge.

LEONARD: Max, unde-mi eşti? Ce s-a mai întâmplat, ai? Stăteam aşa de bine, vorbind eu şi cu mine…
 DOMNIŞOARA: Cred că este de fapt o stratagemă ca să cădeţi în cursa unei doamne…
LEONARD (o distinge în sfârşit şi flirtează cu obişnuinţa pistolarului care trage şi în somn: Doamne sau… domnişoare?
DOMNIŞOARA: Puteţi să-mi spuneţi cum doriţi, nu importă. De altfel, nu sunt pe ternel meu şi astfel sper într-o clemenţă. La duel, cel care a ales terenul îl lasă pe celălalt să aleagă armele…
LEONARD: Ba văd că dumneata ai ales terenul, nu te-am invitat eu.
DOMNIŞOARA: Amănuntele au fost la îndemâna doamnei Zahanasian, nu ştiu şi nici n-am să aflu ce v-a spus ca să vă facă să coborâţi la mine…
LEONARD: Ba vă spun: a pretins că mă aşteaptă aici domnul Maximilian. „De urgenţă”, aşa mi-a spus!
DOMNIŞOARA: Da, era urgenţă: urgenţa mea, însă. Este deci şi ceva adevăr aici…
LEONARD (se aşază, obosit, într-un fotoliu): Am şi eu o curiozitate: cum de v-a dat voie cerberul să intraţi. A instituit o adevărată carantină împotriva femeilor care asediază acest hotel.
DOMNIŞOARA: În care v-aţi refugiat de când v-aţi despărţit de Dora…
LEONARD: Nu vă dau voie pe această cărare. E intimă, e umbrită şi plină de trandafiri morţi!
DOMNIŞOARA: Câtă poezie din gura fiului unui sărac mecanic de locomotivă…
LEONARD: Nu reuşiţi să jigniţi pe unul care cunoaşte gustul sărăciei, dar deja vă urăsc. Veţi fi prima femeie pe care o voi da afară cu mâna mea!
DOMNIŞOARA: Vă previn: am făcut box, şi nu cu alte doamne! Am să plec singură, atunci când va deveni momentul!
LEONARD: Box?! Ce frivol! Ce penibil!
DOMNIŞOARA: Se pare că artistul care nu dedică nici măcar meseriei lui un minut de repetiţie pe zi nu poate suferi să vază pe altcineva antrenându-se…
LEONARD: Doamnă sau domnişoară, aţi studiat mult cartea aceasta, „Viaţa secretă a marelui Nae Leonard”? Săracul de mine, am fost primul actor român cu automobil!
DOMNIŞOARA: Ştiam că  preferi să te plimbe studenţii cu lectica, în costumul de scenă din „Qvo vadis”…
LEONARD: M-au luat o dată pe sus, nu ca… dă fac eu economie! La 18 ani, câştigam 6.000 lei pe lună! De patru ori mai mult decât ministrul Finanţelor… Am ştiut să-i şi pierd. Hai, ce-ai mai aflat mata despre mine?
DOMNIŞOARA: „Prinţul operetei”, „unicul artist”, „cel mai bun interpret al operetelor marelui Lehar”... Ştim, cum să nu ştim? E destul să citeşti presa, să-i auzi pe domni bârfind pe la ceaiuri…   
LEONARD: Iată, sunteţi şi informată, pe cât de insistentă! Ia spuneţi: cine naiba v-a vârât, doamnă, la mine-n hotel?
DOMNIŞOARA: Mon Dieu, ce maniere… distincte!  Vă rog să nu fiţi grobian, domnule, şi să nu ridicaţi tonul, chiar dacă la dumneavoastră sună mai muzical! Sunteţi un gujat dacă nu oferiţi protecţie doamnelor în inconvenienţă, ca mine, aflate pe teritoriul dumitate… Ho, vă spun: m-a introdus un prieten. Nu voi a-i periclita numele, mon cher!
LEONARD: Vorba lui Chiriţă: ia nu mai vorbiţi par francaise, că poate ne aude cineva şi ne dă la Komandatură! Şi tocmai acum!
DOMNIŞOARA: „Tocmai acum” când ce?
LEONARD: Nici nu vă interesează asta! Ia să vedem, o să plesniţi de curiozitate?
DOMNIŞOARA: …mi-a descuiat doamna Zahanasian, nu v-aţi prins? Doar ea va şi informat, greşit sau mincinos, că vă aşteaptă, de urgenţă, prietenul dumitale Maximilian!
LEONARD: A deschis chiar…cerberul?! Mă foarte mir! E pentru prima dată!
DOMNIŞOARA: Nicio grijă, va fi şi ultima oară! Nu-i place concurenţa femeilor, chiar dacă dumneaei nu mai poate avea parte de favorurile de pe vremuri… Nu mi-a spus-o, dar este evident că vă iubeşte.
LEONARD: Şi i-ai scris declaraţie că nu te vei îndrăgosti de afurisitul acesta de tenor?
DOMNIŞOARA: Nu, ca să-mi dea voie,  mai întâi m-am plâns de dumneata. I-am spus că nu-mi placi şi aşa am câştigat-o. I-am zis că am doar de regulat o afacere şi m-a înţeles ce neplăcut va fi pentru mine. Sau cel puţin, indiferent… Ştiu să apreciez gentileţea cuiva ca dumneata, fie el şi de un extraordinar talent, dar nu mă poţi obliga să mă şi îndrăgostesc ca toate gâştele alea care tot apar de prin dulapuri după ce o mituiesc pe madame Zahanasian să încuie uşa şi podul pentru ca altele să nu aibă şansa de a intra în seara aceea. Când dumneata petreci de fapt cu prietenii la Capşa, iar ele tremură, prostuţele, în dulap, după cutiile de pălării…
LEONARD: Pentru exactitate, chiar, chiar nu vă place deloc de mine? Vă par un profitor, un superficial?
DOMNIŞOARA: Nu, nu asta-i chestiunea acum, dar în tot cazul vă ştiu trucurile. Ieftioare: vă grimaţi şi, cu faţa aşa negricioasă, vi se văd ochii albi şi strălucitori până-n fundul sălii. Când se apropie mititica de păianjen, prea târziu: nu mai bagă de seamă  că domnul nu mai e creol. Pe urmă, le ameţeşti vorbindu-le de succese, de roluri. Dar cât poţi să vorbeşti unei femei de roluri? Pân´ te lasă! Ca amantă, nici nu te ascultă ce-i spui, eşti o cucerire rară, dar apoi, ca nevastă, femeia vrea s-o mai scoţi, să uimeşti lumea cu ea, cu ea lângă marele prinţ al operetei, nu să chefuieşti cu prietenii! Dar nu-ţi fac vină: şi eu rămân de multe ori singură tocmai cufundată între prieteni…
LEONARD: Nu ştiu de ce încep să mă simt bine. Poate pentru că nu mai trebuie să joc niciun rol. Nu trebuie nici măcar să stau drept, să mă hlizesc, să-ţi deschid ochii casă lumineze cât mai bine… Încep să mă simt comod, ceea ce n-am mai încercat până acum cu nicio femeie… Cel puţin nu de când sunt Leonard şi nu Naia Leonard, fiul mecanicului de locomotivă din Bădălanii Galaţilor, căruia-i intra Dunărea-n casă primăvara şi nu era deloc albastră!
DOMNIŞOARA: Mă iartă, domnul meu, dacă am fost dură, dar m-am apărat. Sunt obişnuită cu oameni care se dăruiesc şi nu cunosc încă dacă sunteţi un jucător sau un om cu har… Sper că nu v-am dezamăgit. Bărbaţii mei, adică bărbaţii în care am crezut, cred cu putere în ceva măreţ.
LEONARD (vrea s-o câştige, totuşi?): Eu chiar cred în muzică! După război, am să pun la cale o grevă generală a artiştilor, care să nu mai fie călcaţi în picioare de satrapii scenei! Să putem juca lucruri adevărate! Să fac operă, teatru… Dacă va fi nevoie, mă fac deputat şi tot am să schimb soarta scenelor astea amărâte!
DOMNIŞOARA: Ei, vedeţi? Nu mi s-a spus chiar totul, că puteţi fi atât de posedat de demonul Artei… Ştiam, este drept, că aţi vorbit mult cu Franz Lehar despre schimbările care trebuie făcute în operata vremurilor noi, ştiu că te-a acompaniat când i-aţi cântat arii scrise de el, ştiu şi că ţi-a spus „sunteţi cel mai bun interpret al operetelor mele” al lor. Ştiam şi că eşti foarte serios pe scenă, că aţi făcut din operetă ceva care nu mai este o joacă, o „distracţie”, că ai cântat şi operă. Că ai jucat inegalabil Werther-ul lui Goethe. Te-am urmărit – urmăresc tot ce promite calitate…
LEONAQRD: Ştii, atunci când m-am întâlnit şi cu marele Carusso,  I-am tras un „do” de l-am înfundat! A rămas mascalţonul cu gura căscată!
DOMNIŞOARA: Frumos, n-am ce zice… Dar pe mine nu mă interesează opereta, ci arte cu mult mai profunde.
LEONARD (părinteşte): Orice artă tratată cu respect devine profundă!
DOMNIŞOARA: Poate şi când publicul de operetă va deveni mai cult. Poate este un noroc pentru opereta dumneavoastră, că în ţară acum austrieci cu soţiile lor. Or să înveţe şi la noi să se aplaude ca în patria valsului… Nu ştiu dacă or să vă aplaude şi urmaşii noştri…
LEONARD: Ce vreţi să spuneţi? Poate c-au să-mi dea numele unor străzi, unor teatre, cine ştie? Glumeam…
DOMNIŞOARA: Voiam să spun, şi poate c-o spun cam apăsat şi pentru că, deşi sunt obosită, mă ţii în picioare…
LEONARD: Dar poftim, te rog…
DOMNIŞOARA: Ai fi jucat rol de rajah, dar când tu, domn, inviţi graţios o doamnă să se aşeze, te ridici, îi aşezi scaunul, abia apoi te aşezi şi tu. Cel puţin aşa am văzut că se face…
LEONARD (se ridică şi o ajută): Da, aşa fac şi eu în piese. În  realitate, nici cu fata moşierului de Focşani nu aveam timp de temenele… Sunt chiar un om ocupat!
DOMNIŞOARA: Mă rog, dar oricum nu-ţi ia mult ceva intrat în sânge.
LEONARD: Te-ai întrerupt: ziceai că…?
DOMNIŞOARA: Vorbeam despre viitor, despre cum ne vor judeca ei, urmaşii… Unii ar spune, da, că ai fost un foarte talentat colaboraţionist… Când toată floarea teatrului şi muzicii româneşti s-a retras în Moldova liberă, dumneata ai rămas, dintr-un motiv sau altul, sub nemţi… Precum „maestrul” Serj Nicolăescu – Tavă, îl bine ştii! Toată viaţa n-a primit replică, doar a dus tava în scenă, de unde şi „renumele”, iar acum visează să-l pună nemţii, ce să zic, în Hamlet!...
LEONARD: Nu trebuia să cânte cineva şi pentru românii noştri rămaşi aici?! Unii lăsaţi cu misiune chiar de fostul guvern, ori de rege, ori de regină, ca să nu se distrugă şi ce-a mai rămas… Doamna Bibescu a salvat în spitalul său viaţa atâtor soldaţi români şi francezi, şi dânsa e colaboraţionistă? Nu vedeţi că peste tot sunt numai valsuri şi operete nemţeşti?
DOMNIŞOARA: Hai, fii cinstit, domnule, în muzica asta trăieşti. Eşti un artist european care încearcă să uite de război, dar războiul a rupt Europa în artişti aliaţi şi artişti inamici! Muzică vieneză, carieră la Viena sau Berlin, Lehar adus cu tămbălău la Bucureşti, sau o sală poate goală la Iaşi, unde e regele şi restul ţării noastre, libere? Aceasta-i întrebarea!
LEONARD: Pe asta se pare că n-o ştii: şi mama a fost vieneză… DOMNIŞOARA: Ce bine e că stai jos! De jos nu puţi ridica glasul la mine, căci este rândul meu să te supăr: ai pierdut mama când aveai doar un anişor – de unde atâta moştenire muzicală austriacă?
LEONARD: Deşi ai făcut box, am reţineri să te provoc la un duel cu pistoale, cu cuţite măcar. Cred că m-aş descurca, la cât m-ai putut enerva, doamnă! Apropo, cum te cheamă, dacă nu sunt indiscret…
DOMNIŞOARA: Chiar eşti… Spune-mi „domnişoară”.
LEONARD (din obişnuinţă): Deci, liberă…
DOMNIŞOARA: Crezi dumneata ce vrei,  ce îţi pot spune este doar că vreau să-mi spui aşa: „Domnişoară”. Deocamdată…
LEONARD: Eu cred că nu voi mai avea plăcerea…
DOMNIŞOARA: Nici nu ştii de ce am venit – nu eşti curios?
LEONARD: Aş putea spune că da.
DOMNIŞOARA: Dar vreau mai întâi să te mai întreb ceva. Venind încoace, mă întrebam de ce ai rămas totuşi în Bucureştiul acesta ocupat. Poate nu-ţi place Iaşul…
LEONARD: Cui nu-i place? Este drept, turneele mele de început, am tremurat de foame şi frig ca un câine…
DOMNIŞOARA: De ce n-ai plecat atunci pe front?
LEONARD:  Mă vezi împuşcând oameni? A, da, am şi luptat... În felul meu: am fost căpitanul Elwin, în „Camarazii”, tot de Kalman… Dar dacă m-ar fi concentrat, aş fi fost şi eu pe front, poate muream eroic şi nu mă pisai acum dumneata…
LEONARD: Of, ce mai prinţ de operetă! Moarte eroică e doar în opere şi piese! Dacă mergeai pe front, te-ar fi pus să cânţi gratuit soldaţilor. „Misiune de luptă” – cinci arii, gratis, pe seară. Dar eu cred că de fapt războiul acesta a însemnat în fapt o ocazie rară pentru dumneata: să nu-i spui soţiei că vrei s-o părăseşti, dar să scapi de ea fără un glonţ! Ai lăsat-o pe frumoasa moşieriţă, care te-o fi pus să stai cu coatele lipite la masă şi să foloseşti tacâmuri de peşte, ai lăsat-o, ha-ha-ha, să se  refugieze cu ultimul tren spre Moldova. Apoi, cu atâtea tunuri la Siret şi canoniere la Galaţi, nici măcar tartorul de Mackenzen n-a putut intra în Moldova, nici nevasta n-a mai putut veni înapoi fără s-o prindă drept „spioană”. Divorţ convenabil – pentru fiecare dintre părţi, bănuiesc, dar, nu te supăra, o trădare de patrie şi una de dragoste.
LEONARD: Pot să sparg un pahar gol? Acum n-avem nimic de turnat… Cel mai mult mă doare că la asta m-am tot gândit şi eu, dar n-am îndrăznit să mi-o şi spun… Dacă-mi trag palme şi-mi rămân urme, n-am să mai pot intra în scenă, domnişoară…
DOMNIŞOARA (cu mâna sa înmănuşată, ea îi strânge, pestă măsuţa, mâna): Vezi, ţi-am spus deja tot ce era mai rău. Şi poate neadevărat, doar plauzibil. Asta pentru că de-acum înainte n-o să mai vorbim despre durerile noastre, ci despre mici afaceri organizatorice. Am venit ca să aduc puţină ordine şi, mai ales, casă cer ajutorul. Eşti un om de caracter şi de suflet, domnule Leonard, chiar dacă te aperi de femei brutal şi cu întârziere…
LEONARD: Dragă domnişoară - pot să mă adresez aşa? (ea confirmă aplecând uşor bărbia)  - eu apar ca un cuceritor, protejat de pronie în tot ce fac: femeile îmi cad la picioare, lumea îmi dă bani, fac angajamente bănoase… dar nu ştiu cum să mă port, nici cu femeile, nici cu banii… Vezi dumneata? E ca şi cum îngerii mei păzitori ar fi nişte bătrâni puhavi, obosiţi, lacomi, care îşi fac îndelung siesta lăsându-mă singur! Dumnezeu mă ştie oricum câştigător orice mi-ar prescrie, sărăcia pare un vis depărtat, nimic nu mă mai poate opri, nici măcar un mare război european, nici măcar o pace cu duşmanul…  De ce să-şi bată capul îngerul cu mine?! Şi atunci ei, îngerii mei, stau tolăniţi, sculându-se doar din când în când, doar ca să mă ajute să mai ridic un afurisit de „do”, doar pentru a mai urni o dată în aplauze un public obişnuit oricum să aplaude şi la bagatele… Sunt foarte, foarte singur, domnişoară, şi îngeroii mei dorm leneş. Dar să nu spui la nimeni! Nici măcar afurisiţilor de îngeri…
DOMNIŞOARA: Munci slabe pentru îngeri graşi… Sunt oameni care trebuie să-şi ajute bieţii lor îngeri… Eu nu am îngeri, aşa că o să ne înţelegem… Noi doi vom fi doi bătrâni parteneri, atâta tot… Dacă vei consimţi. Acum, că tot eşti la adăpost – ştii că n-am venit să te cuceresc, nu aşa cucereşti un bărbat, înjurându-l – poţi să mă asculţi deci în linişte. Nu?



Scena 4
Domnişoara, madame Zahanasian
Cele două stau la măsuţă, la avanscenă. Doamna fumează dintr-un portţigaret foarte lung, domnişoara triază scrisori.

MADAME ZAHANASIAN: Nu mă aşteptam să accepte până la urmă…
DOMNIŞOARA: Nici eu. Dar i s-a părut ceva încă nefăcut. Auzi, să apelez la cutia lui poştală!
MADAME ZAHANASIAN: Nici nu cred că-l interesează de fapt ce-i scriu ălea în scrisori – contează numai că sunt multe, multe scrisori: asta înseamnă că e şi foarte, foarte iubit... Orice om vrea să aibă măsura lucrurilor care-l privesc, nu?
DOMIŞOARA (citeşte mişcând uşor din buze): Da, cred că da…
MADAME ZAHANASIAN: Şi cum i-ai adus la cunoştinţă?
DOMNIŞOARA: Era el niţel dezamăgit… Îmi zice: „Păăăi, dacă n-ţi venit, domnişoară, pentru mine, nu văd ce…” Zic: „Da, aşa sunt bărbaţii prea frumoşi: nu văd! Păi pentru dumneata am venit, domnule, pentru cine altcineva?” A rămas împietrit, se gândea că l-am tradus deja! Zice: „Atunci, de ce mi-ai spus să nu te ating?” Încercase să mă sărute aşa, pe nesimţite… Zic: „Sigur, te las a-mi săruta mâna, poate chiar până la cot, deşi chiar şi aceasta este peste decenţa medie. Dar te-ai repezit la obrazul meu şi nu suntem rude!”
MADAME ZAHANASIAN: Chiar aşa i-ai spus?
DOMNIŞOARA: Da, chiar aşa! Şi iar mă gândeam că mă dă afară.

Domnişoara rupe mărunt o scrisoare şi bagă ghemul în sân, după ce stă cu el în mână căutând o ascunzătoare.

DOMNIŞOARA: Până la urmă, moşieriţa aia mică l-a stilat ceva, că de la artiste…
MADAME ZAHANASIAN: Nu, are instinct de domn. Şi inimă bună. Asta se vede: i-a înşirat pe toţi artiştii ăia amărâţi şi le-a plătit câte un rând de haine! Şi pentru că unul jinduia la paltonul lui Leonard, şi-a scos domnule paltonul şi i l-a dat pe loc! A rămas în cămaşă.
DOMNIŞOARA: Am deci instinct bun: îmi venea să-i sărut mâinile. Bine că m-am încruntat, m-am prefăcut nepăsătoare. Zic: „Haide să trecem deci şi la afaceri. Eu mă  voi folosi de poşta dumitale, ca să nu-mi compromitez amantul. O să scrie pe adresa dumitale, eu vin şi scost scrisoarea dintre scrisori şi o citesc fără bănuială…” Zice. „Păi, nu înţeleg! Vrei să corespondezi cu oarecine şi vi tocmai la mine, eu, care primesc, pe nume propriu, atâtea şi atâtea mii de scrisori, că am salvat poşta de la faliment sigur?!” Zic: „Poate că nu chiar mii şi mii, că nici nu mă băgam la asemene muncă!” Se miră. „Păi, ce muncă, care muncă?” Zic. „Doar nu-ţi închipui că-ţi cer un serviciu de mare încredere fără a-ţi oferi nămic altăceva în schimb! Nu, domnule! Eu îţi voi citi toate scrisorile pe care sigur n-ai timp să le citeşti, le pun deoparte pe cele importante, ţi le aduc grabnic pe cele de afaceri şi cele adevărate de inimă, răspund în numele dumitale la cele care  au nevoie doar de o mângâiere, pun separat pe cele care cer bani de cele care aduc. Ia zi drept: câte scrisori în care au pus bani admiratorii n-au ajuns la closet doar pentru că nu le-ai deschis, ai? Voi face deci o muncă grea, de secretar de stat de Minister de Război, sau de Finanţe. În schimb, cer doar să-mi laşi puţin mister…” „S-a făcut!” – zice… Şi iată-mă-s stăpâna scrisorilor.
MADAME ZAHANASIAN: Tot nu înţeleg ce folos ai…
DOMIŞOARA: Păi, scrisorile astea sunt răspunsuri la gesturi mici pe care le-a făcut multora Leonard, cu conştiinţă sau neatent. Îl înţeleg mai bine, văd ce capete muiereşti a mai sucit, aflu din timp ce Dulcinee îl va mai ataca şi o mirui eu! Că iar apare vreuna care ameninţă că se sinucide dacă n-o ia de nevastă şi prostuţul o şi ea! Plus că-i devin, iată, în doar câteva zile, la îndemână, indispensabilă! Şi îi va fi dor  de mine dacă mă hotărăsc să mă depărtez din când în când, aşa cum mai scutură pescarul momeala, numai să înnebunească peştele!
MADAME ZAHANASIAN: Îmi place stratagema… Însă fetiţo, să nu cumva să-ţi baţi joc de Leonard! Nu merită asta! Ăi fi tu fetiţa mea, dar, dacă-i faci ceva rău, n-am să te mai recunosc!
DOMNIŞOARA: Dac-am să-i fac eu ceva rău, n-am să mă mai recunosc! Nu vreau decât să-l învăţ pe de rost şi el să mă iubească aşa, cu ce am eu mai rău… Mi-e teamă însă că atunci când am să-i spun adevărul, că n-am adică nici un amant care îmi scrie clandestin, va râde în hohot şi va ieşi pe geam, cum a mai făcut şi cu altele…  
MADAME ZAHANASIAN: Ba eu cred că deja te iubeşte! Mereu întreabă te tine, iar au, aşa cum ne-am înţeles, îl reped de nu se vede. „Ce, domnule, m-ai pus paznic la oi?!”
DOMNIŞOARA: Uite ceva curios. Ar fi de râs, dacă n-ar fi chiar de plâns…
MADAME ZAHANASIAN: O cerere în căsătorie?
DOMNIŞOARA: Mai rău: o scrisoare de la un bărbat! Ştii, atunci când Leonard era foarte bolnav şi se răspândise zvonul… Uite ce-i scria unul: „D-lui Leonard care a înviat din morţi. Domnule Leonard, Cine dracu te-a pus să mori sau mai bine zis pentru ce te-ai ţinut de haloimăsuri şi-ai înviat?...  M-ai nenurucit şi pă mine şi pă toată familia mea!... Auzind că ai murit am vrut să-ţi fac puţină reclamă şi am investit tot capitalul meu în fotografii cu tine pe catafalc!... Escrocul de fotograf mi-a luat şi el o mulţime de bani, ca să suprapună pe un clişeu, cu un mort pe catafalc, capul tău, ca să creadă lumea că eşti tu!... De ce-ai înviat prezevenghiule?... Ca să mă nenuruceşti pe mine?... Eu, care am vrut să-ţi fac un bine şi te-am cocoţat pe catafalcul cel mai frumos şi mai plin de flori, pe care-l avea fotograful în atelierul lui?... Ce mă fac eu acuma cu 20.000 de fotografii?... Nevastă-mea vrea să divurţeze şi eu nu mai am para chioară!... Dacă vrei să mă scapi de mizerie, ori achită-mi costul fotografiilor, ori te rog să fii atât de jentil şi să mori. Crezi că eu nu ştiu că toată afacerea cu moartea e o escrocherie ca să-ţi faci reclamă, dar pe mine să mă despăgubeşti că te dau în judecată. Moriţ Goldenberg. Iaşi “
MADAME  ZAHANASIAN: O fi plătit or o fi murit atunci bietu´ Leonard? Că de obiceiu el cată să facă pe chef la toată lumea…



Scena 5
Domnişoara, madame Zahanasian, Tulumba
Tulumba intră, gâfâind. Cere prin gesturi gazdei un pahar de apă. Până revine doamna Zahanasian, ea plânge cu sughiţuri. Domnişoara o lasă să se liniştească.

MADAME ZAHANASIAN: Ei, ce-i drăguţă, ce corăbii ţi se-au înnecat, că doar nu pleacă nemţii!
TULUMBA: Mi l-au luat pe Pericle! Az-noapte l-au luat! Scăpase când luaseră toţi câinii din oraş: egzact 21.882 dă mii şi parcă şi  un rest de vreo patru, că au găsit şi câini schilozi, din trei abia făceai unu´! Au pus pe garduri anunţul: în 24 de ore, câinii care nu sunt ceruţi, vor fi omorâţi! Şi a doua zi, s-au şi pus pe strâns ce nu era strâns! La noi, când se dă o lege, ştii că poţi sta liniştit măcar câteva luni, da´ cu nemţii nu te pui! Până şi la tramvaie au băgat lege, cică să nu mai sari din mers. Şi totul lasemnal: trage vatmanul clopotul de trei ori – e alarmă, de două ori – pleacă tramvaiul din staţie şi o singură dată – abia atunci e pentru oprire. De parcă pe nebunia asta îţi mai stă gându´ la clopotele lor!
MADAME ZAHANASIAN: Zicea Chiriţă c-au puş şi zăbrele în tramvai, să-i despartă pe militarii lor de civilii noştri…
TULUMBA:Şi eu ţineam doar câinele după zăbrele, dar am găsit lacătul spart… Acum, s-o fi amestecat şi el cu javrele făr´ de protecţie…
MADAME ZAHANASIAN: Sărmanii! Au rămas mulţi câini fără stăpâni după ce-a fugit atâta lume în Moldova şi în străinătate…
DOMNIŞOARA: Unii din stăpânii pribegiţi chiar au căzut pe drum, lihniţi şi înfriguraţi, şi i-au mâncat corbii! Mi-au povestit refugiaţii întorşi! (încet, bătrânei, în timp ce Tulumba plânge în continuare) Unul, profesorul Parfenie, s-a întors acum la Bucureşti doar pentru că l-a târât nevasta: îi era dor de casa ei, îmi spunea ieri chiar bietul om. I-am găsit scrisoarea ăleia aici, în teanc: îi scria lui Leonard, de la Vaslui, că va înfrunta orice primejdie numai să-l vadă. Las´ că vede ea!
MADAME ZAHANASIAN: Şi nu te-ai dus să-l cauţi?
TULUMBA: Baaa daaaaa… L-am căutat până şi la morgă, la spitalul doamnei Bibescu, da´ mi-au spus că acolo-i numai pentru ofiţeri francezi şi de-ai noştri, numai de ranguri înalte, însă. Am fost şi la Hotel „Imperial”, unde sunt închişi ai noştri. Cu o litră de gaz, m-au lăsat să intru. Bieţii oameni credeau că le-am pus la cale evadarea, dar io mă gândeam că     Pericle-al meu o fi simţit că-l arestează, şi-o fi zis că măcar să fie lâng-ai lui… L-am implorat pe Wolffy, şi pe bulgar, şi pe turculeţ, că acesta o fi mai milos cu câinii în legea lui, să mi-l elibereze. (urlă) N-au fost în stare! N-au fost în stare! Păi atunci, la ce mai sunt aliaţi, la ce mai spun că-s cea mai tare armată den lume, dacă nu-s în stare nici să-l amnistieze pe Pericle-al meu!
DOMIŞOARA: Câinele domnişoarei Rosetti, un pekinez, a îndrăznit să latre - prin gard! – pe un ofiţer prusac… Acela a chemat o patrulă germană, care a intrat în curte, a smuls căţeluşul din braţele fetei şi l-au executat pe lic pentru ofensa adusă gradului! Bunicii s-au plâns la Komandatură – ştiţi ce le-a zis un ofiţer de acolo? „Patrula nu şi-a făcut complet datoria: trebuia s-o împuşte şi pe domnişoara, dacă nu se poate şi pe tătânele ei, pe Brătianu, pe rege, pe Iorga şi pe alţii, care-s plecaţi…
MADAME ZAHANASIAN: Au venit „să ne civilizeze”, ptiu!
TULUMBA: La ţară la mătuşă-mea au făcut chiar baie publică. E drept, era pe bani sau pe ouă, iar pentru nemţi era hârdău separat, să nu se ia… Noroc c-au venit nişte patrioţi de-ai noştri şi le-au dat foc! Să vadă şi ei cum e fără baie!
MADAME ZAHANASIAN: Şi ce-ai de gând să faci? Te duci la general?
TULUMBA: Mă duc la tânărul Arghezi, să dea un articol despre Patrocle. Să spuie că-i de sânge vienez şi că deci trebuie cruţat… (se ridică)
MADAME ZAHANASIAN: Nu te supăra, dar te rugasem şi noi ceva… O intervenţie la Primărie, să grăbească încuviinţarea teatrului băieţilor ăştia…
TULUMBA: Nu, n-am uitat. Dar uite ce spune Primăria: „Se aşteaptă noi măsurători”…
DOMNIŞOARA: asta-i cusută cu aţă albă! Vor bani? Să spuie cât!
TULUMBA: Nu faceţi nimic nici cu bani! A aflat pentru mine Wolffy: nu vor să-i aprobe teatru anume domnului Leonard!
DOMNIŞOARA: Lui, Leonard, care cântă marea muzică austriacă?
TULUMBA: Poliţailor de la Cenzură au aflat că, acum patru ani, deci chiar în timpul neutralităţii, Leonard a jucat într-un spectacol de revistă… (scoate o hârtie din sân şi o lasă pe masă) „Dandana”, se numea.
MADAME ZAHANASIAN: Şi ce atâta dandana? Toată lumea ştie că un spectacol de revistă nu-i cine ştie ce operă mare!
TULUMBA: Păi, Leonard jucase atunci într-o mică scenetă rolul Ardealului care voia să se căsătorească, vezi bine, cu Regatul României. Atunci, Legaţia Austro-Ungară a protestat, acum, se răzbună. Ştiţi ceva? Mai degrabă îl văd eu înapoi pe Pericle, decât băieţii ăştia să-şi vază teatrul cu ochii!

Tulumba oftează şi pleacă.

DOMNIŞOARA: Cum o să le spunem asta băieţilor?
MADAME ZAHANASIAN: O să-l caut pe domnu´ Maximilian, să-i spuie el…

Cortina

 Scena 6
Leonard, Moritz, Chiriţă

Cei trei stau în jurul măsuţei de ceai, Leonard fluturând o scisoare.

LEONARD: Ia uite, herr Moritz, cum scria domnul… (citeşte pe plic) domnul  Gerhard Velburg, din Jena, despre frumoasa noastră capitală.
MORITZ: Trebui spus Jena german este, ja? Eu Austria este, ja?
LEONARD: Stai, bre, că nu te-a acuzat nimeni! De altfel domnul acesta scrie elegant…
CHIRIŢĂ: Şi el, tot traficant de sopon? (Moritz se fâstâceşte şi tace)
LEONARD: Nu, omul e jurist, dar l-au luat la armată, ca pe mulţi alţii. Şi a ajuns la noi…
CHIRIŢĂ: Chiar sunt curios cum de v-a scris.
LEONARD: Păi, nu mi-a scris mie, dar scrisoarea s-a rătăcit la mine, cu poşta… Eu n-am avut vreme de vreo patru ani să citesc scrisorile şi acum, mă rog, că am găsit pe cineva dispus… am primit documentul. Şi m-am gândit că poate v-ar interesa cum ne descrie…
CHIRIŢĂ: Sigur, sigur…
MORITZ: Daca destinatar nu tumneta… So geht es nicht! Asa nu merge!
CHIRIŢĂ: Nicht, nenischt, citeşte-ne maestre!

Doamna Zahanasian vine de jos. Leonard întrerupe şi întoarce capul.

LEONARD: Vreo veste de la Primărie?
MADAME ZAHANASIAN (încurcată): Ştiu şi eu? Poate află ceva domnul Maximilian şi vă zice el pe urmă…

Doamna Zahanasian urcă şi dispare.

LEONARD: Ei, în sfârşit, să continuăm frumoasa lectură! Atenţie: scrisoarea e de la venirea nemţilor, când au găsit de toate, de preferau să-şi facă pe la noi, în inima Europei, concediul, nu să meargă pe la casele lor. Când unii germanofili de la noi îl îndemnau pe Mackensen să continue războiul în Moldova, să-l aresteze pe rege şi să facă România Mare în cadrul Imperiului…
CHIRIŢĂ: Da´ citeşte, domnule!
MORITZ: Consideraţi eu nu întzelege vorbe romaneşti…
LEONARD: Atunci să citim, domnilor: „Cine are fantezie se poate simţi cu uşurinţă transplantat din colţul cu Bulevardul Elisabeta în colţul Kranzler din Berlin. Circulaţia persoanelor, a vehiculelor şi a tramvaielor nu se află nici ele mult în urma celor de acolo”...
CHIRIŢĂ: Asta era de bine.
LEONARD: „Privim în grabă clădirile somptuoase, Poşta, ministerele, uriaşul cazinou militar din mijlocul oraşului, în care este încartiruită Căpitănia serviciului de pază, Teatrul Naţional, Palatul Regal, după care aterizăm în bodega Zographi pe o stradă plină de localuri de distracţii. Aici se găsesc cele mai selecte bunătăţi”...
CHIRIŢĂ: Aşa fuse atunci! Ei, fost-ai lele, cât ai fost…
LEONARD: „Pentru trei lei mâncăm fiecare câte un castron cu tot felul salate, friptură rece, cârnaţi cu usturoi, rinichi şi creier. La acestea se adaugă pâine albă, delicios mirositoare şi vin de ţară, atât cât pofteşte fiecare. Prânzul se încheie cu o plăcintă cu mere.”
CHIRIŢĂ: Mă omori, domnu´ Leonard! Eu nu mai poci asculta!
MORITZ: Mein Got, mein Got!
LEONARD: Mai scria aşa: că s-a dus şi „la restaurantul «Modern», unde se perindă lumea de peste lume. Ofiţeri germani, unguri, bulgari şi turci uită aici spaimele şi caznele războiului ucigaş. Familii de români şed printre ei şi se uită la aceşti noi concetăţeni. Cocote cu braţele dezgolite nu vor de bună seamă să rămână în această vreme acasă. La o masă stau actriţe germane, una cu un monoclu, toate puternic fardate. O armată de chelneri şi de fete servesc. Lumină strălucitoare, tapete costisitoare, mâncărurile şi băuturile sunt incredibil de ieftine în lista germană de specialităţi.
După câteva încercări zadarnice reuşim să pătrundem în restaurantul de distracţie «Trocadero», aflat la câteva etaje sub pământ. Aproape fiecare soldat are aici o fată; toţi se poartă fără pic de jenă. Nişele sunt ocupate de ofiţeri, şi ei aproape fără excepţie în companie femeiască; blăni şi briliante strălucesc dintr-acolo. O orchestră de ţigani îmboldeşte la dans. E multă veselie aici.” Uite, c-a umblat omu´: „Cele mai nobile cofetării sunt «Riegler» şi «Capşa». La «Riegler» îşi petrece în tihnă timpul protipendada elegantă a Capitalei, atâta cât a mai rămas”… După  refugiu, adică… „Tot astăzi facem cunoştinţă cu cafeneaua «Boulevard», în care obişnuia Take Ionescu să-şi petreacă orele de bârfă. Este frecventată aproape exclusiv de bărbaţi. Se joacă mult şah. Muşteriii obişnuiţi sunt foarte morocănoşi şi plictisiţi. Le lipseşte materia primă pentru a face politică sau, mai bine zis, s-au depolitizat, cel puţin pentru moment. Chelnerul nu le mai distribuie ziar după ziar, aşa cum se întâmpla – dacă este să judecăm după marele stativ pentru presă. De stativ atârnă acum singuratic doar Jurnalul Bucureştiului, care apare jumătate în germană, jumătate în română.” Vi-l pun la dispoziţie… Aşa… Ei, asta-i cam de rău: „Pe Calea Victoriei, care este în multe locuri foarte strâmtă, domneşte o veşnică înghesuială. Toţi snobii, bărbaţi şi femei, sunt prezenţi. Româncele sunt”…  
CHIRIŢĂ: Ei, cum or fi româncele? Şi ce-o fi aia „snobi”? Poate „snopi”, nu?

Doamna Zahanasian coboară în scenă şi se pregăteşte să coboare la „parter”.

LEONARD: N-aţi văzut-o azi pe Domnişoara? N-a sosit?
MADAME ZAHANASIAN: S-a dus la biserică…
LEONARD: Nu pare genul să se ducă şi în timpul săptămânii…


Doamna Zahanasian coboară din scenă.

LEONARD: Ce să facem? Mai citim. Că doar n-o să se supere tocmai herr Moritz, invitatul, oaspetele nostru… Aşa cum oaspete este, nu-i aşa, şi armata germană, şi cea austriacă, şi cea bulgară, şi cea turcească… cu tot neamul lor cel adormit!
CHIRIŢĂ (printre dinţi): Amin!
LEONARD: Aşa… deci cum sunt ele româncele… „Româncele sunt mărunţele, dar graţioase şi foarte elegante. La multe dintre ele atrag atenţia fălcile puternice ca ale unor animale de pradă. Nesfârşite unde de parfum plutesc deasupra asfaltului. Feţele strălucesc pentru că «pictura de război»  este completă. Cu blănuri se face risipă de lux. Moda prescrie cizme foarte înalte, încheiate cu şireturi, care nu sunt încă cunoscute la asemenea dimensiuni în Germania. Fruntaşul Kroitzsch face studii aprofundate în faţa fiecărui magazin de pantofi şi promite că îndată după încheierea păcii îi va face cadou soţiei o astfel de pereche de cizme. La colţ cu Bulevardul Elisabeta stau astăzi din nou cei doi locotenenţi unguri, care nu fac altceva decât să examineze cizmele înalte pe modele vii: se holbează doar la picioarele femeilor, restul corpului şi feţele damelor le sunt indiferente.”
CHIRIŢĂ: Nu ne scrie şi de nemţoaice, de austriece?
LEONARD: Să vedem… ba da: „În Bucureşti trăiesc mulţi nemţi, mai ales austrieci. Doamnele lor, care animă şi ele în număr mare strada, se deosebesc de la prima vedere de românce: fără fard, fără parfum, fără blănuri, fără cizme înalte şi – trăsătura cea mai izbitoare – pălăria dată mult înapoi. Îndrăznesc să mă îndoiesc că beneficiază de clemenţa soldaţilor privitori Într-o mare îmbulzeală la un colţ de stradă îmi scapă vorbele: «Dumnezeule, cum pute aici a fard!», la care o damă germană îmi răspunde din aceeaşi înghesuială: «Da, este îngrozitor!».” Uite, asta-i scrisoare mai nouă: de anul trecut: „Ca un fulger din senin ne loveşte ordinul de a ne prezenta la un control medical pentru testarea capacităţii fiecăruia de a îndeplini serviciul militar. Maiorul nostru i-a comunicat medicului şef convingerea că oamenii săi mâncaseră atât de bine, încât toţi se îngrăşaseră şi se însănătoşiseră, astfel că nu încăpea nici o îndoială în privinţa aptitudinii lor de a lupta în tranşeea cea mai avansată.” Şi aici are dreptate, herr Moritz: „Burţile fleşcăite din Germania erau acum rotunde şi consistente. Mulţi dintre camarazii noştri n-au beneficiat probabil niciodată în viaţă de o hrană atât de selectă ca în ultimele săptămâni. Cu toate astea, nici unul nu ar vrea să fie complet sănătos – cel mai puţin cei care cunoscuseră grozăviile” de pe front… Măi-măi-măi, ce viteji! Parc-aş fi descris eu, dacă mă pricepeam şi la descriere, nu numai la cântat… Uite, tot scria „Gazeta Bucureştilor” că a început Sobrania, Parlamentul bulgăresc, cu un discurs dedicat „ agresiunii noastre” şi „cruzimii procedeurilor noastre”, când am intrat adică în Bulgaria, acum cinci ani. Ne plângem unii de răutăţile celorlalţi…Uite ce scrie neamţul: „întrucât trei soldaţi bulgari, care rechiziţionaseră găini, au fost reţinuţi la postul de pază, unde îşi vor petrece Crăciunul ca prizonieri ai aliaţilor lor. Ce treabă! Noi ar trebui să luptăm împotriva românilor, nu a bulgarilor.” Dar noi, noi românii, împotriva cui ar trebui să luptăm?

Scena 7

Leonard, Chiriţă, Moritz, Maximilian

Maximilian intră frânt şi se aşază mai încolo, pe un fotoliu.

LEONARD: Dar zi, frate, ce ştii? Jucăm „Floarea din Şiraz”, sau rămâne interzisă?
 MAXIMILIAN: Asta nu, a mers avizarea. O vom juca tot aşa, cu săli pline. Doar că…
LEONARD: Doar că?…
MAXIMILIAN: Doar că… domnule Naia, nu te lasă ăştia în ruptul capului să te însori cu patria mumă!
LEONARD: Eşti nebun? Ce spui tu acolo? Ce căsătorie, de căsătorie îmi arde mie?!
MAXIMILAN: Păi, domnule care ai jucat cândva rolul Ardealului cununat, nemţii nu vor să dea şi pace autorizaţie de construcţie unui unionist care surpă graniţele între fraţi! Avem acum Basarabia, dar pierdem în veci Ardealul! Iar noi, teatrul nostru! Ei, la aşa o pierdere naţională, pierderea noastră nici nu se cunoaşte! O să jucăm ca şi până acum, cu chirie, până vor reuşi să ne alunge!
LEONARD: Să mor eu dacă n-am să joc de-acum în Franţa!
MORITZ: Eu nu auzit nimic la mine, mein herr Leonard!
MAXIMILIAN: Ai spus „Franţa”? În spirit de frondă, împotriva ocupantului muzical şi militar al Bucureştiului, eu propun să bem ceva franţuzesc. I-am dat comandă lui Uşurelul să-mi facă rost de-o ladă de băutură franţuzească. Mi-a zis că e foarte greu, dat fiind războiul, dar a găsit ceva la Ianca!
LEONARD: O fi vin bun?
MAXIMILIAN: Nu ştiu, însă clipoceşte bine. Bre Chiriţă, coboară te rog în pivniţă şi vezi acolo sub sicriul acela nefolosit. O să găseşti o lădiţă de lemn. Ad-o încoace şi-ţi facem parte şi dumitale!

Chiriac coboară radios.

Scena 8

Leonard, Maximilian, Moritz, Domnişoara, doamna Zahanasian, Chiriţă

Intră Domnişoara. Cercetează din priviri.

DOMNIŞOARA: Şi de ce sunteţi aşa veseli?
LEONARD: Păi, nu prea suntem veseli, dar suntem români curajoşi!
DOMNIŞOARA: Aţi… aflat în sfârşit?
LEONARD: Deci ştiai şi nu mi-ai spus!
DOMNIŞOARA: Dumneata nu ştii multe despre mine. Dar dacă ţi-aş spune acum prea multe, ar trebui să mă alungi…
LEONARD: Parcă nu te-aş alunga. Cu cine să mă mai cert, când toată lumea mi-e la picioare?
 
Intră, radioasă, doamna Zahanasian.

MADAME ZAHANASIAN: Am adus o litră de vin de ţară. Am dat pe ea un inel cu piatră, dar era falş…
MAXIMILIAN: Noi prohodim că ne-am pierdut teatrul, că ne-au luat nemţii speranţa, iar dumneata găseşti că e de petrecut!
MADAME ZAHANASIAN: Păi, chiar e, fraţilor: pleacă friţii! Dumneata, herr Moritz, poţi să rămâi, că ăşti contrabandist de-al nostru!
LEONARD: Păi cum pleacă?
MADAME ZAHANASIAN: Aşa, cum se pleacă! Au pierdut războiul, da´ noi de unde să ştim, că citeam doar gazetele lor falşe!
MAXIMILAN: Păi, chiar merită de sărbătorit. Dar, fără supărare, doamnă Zahanasian, că ne-ai fost ca şi-o mamă. Ţine-ţi vinul pentru vreun parastas-ceva: noi avem beutura noastră, anume franţuzească.
LEONARD: Curat franţuzească!

Chiriţă urcă din greu şi pune lădiţa pe masă.

CHIRIŢĂ: Mandeo, vive la France! Sper că nu-i tot vreo înjurătură nemţească!
MORITZ: Vien nu Berlin, ja? Sa traiţi!  
MADAME ZAHANASIAN: Să vă spui, dragilor, ce văzui şi pentru ce cumpărai vinul. La Bucureşti se duse singura bătălie din timpul rezbelului!
MAXIMILIAN: Cum aşa? De unde arme?
MADAME ZAHANASIAN: Păi, ce-i trebuie arme românului? Pe la 12, câteva sute de oameni erau adunaţi lângă parcul Ateneului. La Athenee Palace, gheneralul, marechal, ce naiba e, Mackensen îşi beia, ca în orice duminică, schwartzul. În jur treceau mii de femei frumoase, elegante…ălea! În parc, fanfara vieneză cânta muzică militară… Mde, Hoch-und-deutsch-meyster numărul patru, muzică regimentală anume de infanterie austro-ungară… În jur, lumea se tot aduna. Apoi cineva ne-a spus că ar fi  venit o misiune de ofiţeri francezi, trimisă de comadantul armatei de la Salonic, să comunice generalului condiţiile armistiţiului. Şi, la un moment dat, numai ce-au început să strige studenţii de la Conservator la orchestră să nu mai cânte marşuri, ci „Deşteaptă-te române!” Alţii voiau „Marseilleza”… S-au bătut cu arcuşurile, cu bastoanele, au aruncat cu meloane şi partituri unii în alţii, au cântat unii la alţii, am cântat şi eu, pân´ ce-a venit armata la baionetă… Când a onorabilul comandant civil al oraşului, generalul Koch, ăl cu nume de bacil, lumea l-a huiduit… M-am dus la Tulumba: îşi făcea bagajele, să plece la ţară – cine ştie ce i-or face francezii după ce-or pleca nemţii! Urma să se despartă săraca, de patru ori… că rămânea cu nătăntolu´ acela de bărbată-său. Acum dă bine să fii măritată cu um român, că francezii încă n-au sosit!
MAXIMILIAN: Ia, să desfacem şampania şi să „tragem” şi noi în cinstea libertăţii noastre desăvârşite. De-acum, vom avea libertatea de pe lume, cred eu!
CHIRIŢĂ: Să dea Dumnezeu, că m-aş face şi io birtaş la mine la ţară…
MADAME ZAHANASIAN: Măi Chiriţă, taci bre că la voi la ţară nici crâşma nu s-a inventat încă, se bea direct pe gât !
CHIRIŢĂ: Păi io ce zic? O inventez taman io!

Chiriţă desface lădiţa şi scoate o sticlă pântecoasă.

LEONARD: Cam limpede vinul acesta. Precis nu-i şampanie…

Maximilian desface sticla, cu grijă să nu îl lovească dopul.

MAXIMILIAN: Asta-i răsuflată. Mai dă-mi una! Na, că şi asta-i la fel! Ia gustă, nea Chiriţă: ca viitor birtaş, trebuie să te pricepi la vinuri!
CHIRIŢĂ: Ba asta-i apă. Şi pare să fie d-aia cu ploşniţe…
LEONARD: Ploşniţe pe dracu´: o fi sulfuroasă, dar măcar e bună la stomac.
DOMNIŞOARA: Dumitale ţi-ar trebui mai degrabă ceva pentru… inimă!
LEONARD: Mă prind că ai ceva anume pentru inima mea!
DOMNIŞOARA: Am să-ţi spui, dar numai dumitale şi între patru ochi. Şi, dac-ai să mă erţi…
LEONARD: Ei?
DOMNIŞOARA: Atunci, poate că te-oi erta şi eu pentru sutele de scrisori plânse pentru că n-ai avut curajul să răspunzi măcar odată, uneia, prin „da” ori „ba”…
MAXIMILIAN: Ştii ceva, domnişoară? Eu am jucat tot felul de roluri în viaţă, numai naş de cununie n-am fost… (cu paharul în mână) Fericire şi pace tuturor. Viva libertatea, vive la France!
CU TOŢII: Vive laFrance!

Încurcat de aluziile la cununie, Leonard s-a retras puţin şi scotoceşte prin ladă. Găseşte o reclamă scrisă pe o etichetă.

MAXIMILIAN: Ce scrie, domnule? Să ştim măcar ce bem!
LEONARD: Tante Zahanasian, ia dă încoace vinul acela românesc de două parale!
MAXIMILIAN: Citeşte dom´le, să ştim dracului ce-am băut!
LEONARD: Uite,  uite ce-am băut, bre: „Eau de Vichy”…
MAXIMILIAN: Aşa, aşa…
MADAME ZAHANASIAN: „Eau”, adică apă chioară, măi Chiriţă!
CHIRIŢĂ: Am zis io, cocoană! Degeaba nu mi-s io viitor birtaş!
MADAME ZAHANASIAN: Mai întâi să-ţi dau eu liber din slujbă, mon chere!
LEONADARD (vine la rampă, se întoarce cu spatele la public şi cu faţa la prieteni şi silabiseşte, puctând cu un deget ridicat ceea ce citeşte): Să vă citesc tot, în traducere: „Apă de Vichy – cea mai bună apă”…
CHIRIAC: Da´ zi-i, bre!
MAXIMILIAN: Oh, da, „cea mai bună”…
LEONARD: „Cea mai bună apă din lume… pentru băi de şezut!”
 

Cortina


Notă FINALĂ:

Aceasta nu este o piesă istorică, ci de atmosferă vintage. Cea mai mare parte dintre întâmplările de fundal folosite de autor au fost reale, ca şi întreg contextul istoric, serios documentat.

Bibliografia principală:
 * Constantin Bacalbaşa: "Capitala sub ocupatia dusmanului: 1916-1918"
  *  Constantin Kiriţescu:  cartea “Istoria Războiului pentru întregirea României / 1916- 1919”, scoasă în 1927
   * „Gazeta Bucureştilor” – anul II, No. 423, de sâmbătă
16.02.1918
     * Gaby Michăilescu: „LEONARD soldatul de ciocolată”, Editura Eikon, Cluj, 2009
       * Th. Bălan: „LEONARD”, Editura Muzicală a Uniunii Scriitorilor din R.S.R. 1961
      * Virgil Ciocîltan: „Faţete ale societăţii româneşti în primul război Mondial oglindite de însemnările unui soldat german”
 * Pinguin: „Leonard. Viaţa, cariera şi aventurile sentimentale ale Prinţului operetei” (historia.ro)
 * George Niculescu-Basu: „Amintirile unui artist de operă”, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., 1958                
* Ioan Slavici:”Închisorile mele”
 * Gala Galaction: „Jurnal”