Basarabia a oferit culturii române numeroase personalități creatoare de anvergură, cum sunt, de pildă, Costache Stamati, Alecu Donici, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Constantin Stere, Paul Goma, Grigore Vieru, dacă ar fi să numim măcar câteva figuri tutelare ale acestui străvechi colț de țară românesc. Din această Basarabie a spiritului românesc descinde și Viorica Toaca Osipova (n. 23 ianuarie 1968), care pășește pe scena literaturii române cu pași timizi, dar semnificativi pentru devenirea sa literară.
În cartea sa de debut, Eu sunt femeie (Baia Mare, Editura Ceconi, 2017, colecția „eCreator”, nr. 9), postfațată de același neobosit om de cultură Ioan Romeo Roșiianu, d-na Osipova ne oferă posibilitatea de a recepta un univers poetic insolit, caracterizat printr-o mare forță expresivă și emoțională.


Titlul cărții îi avertizează întrucâtva pe cititori de faptul că eul liric, care împrumută ipostaza feminității, se raportează direct la masculinitate, la un iubit (ideal sau real, mai puțin contează), tema iubirii fiind una dintre cele mai frecvent exploatate în acest volum.
După ce ne propune, în Preludiu către cititor, o viziune panteistă, în care se identifică strategic cu aproape toate elementele naturii („Eu sunt aer, apă, foc... Eu sunt tot!”), poeta de dincolo de Prut ne supune atenției Femeia-Taină, plină de eleganță, senzualitate, independentă și enigmatică: „Femeia în rochie roșie e o taină/ Elegantă, pasională, curajoasă./ Mișcările-i sunt lente, grațioase,/ Cuprinse de priviri și faimă.// Culoarea buzelor ei cărămizii.../ Diamantele din ochi te-nnebunesc,/ Te străpung ca săgeți, te ademenesc,/ Dar nu poți lângă tine forțat s-o ții.”  (p. 7).
Sentimentul iubirii este stârnit de muzică și dans, eul liric lăsându-se abandonat hedonismului mișcării, ca în poezia Invită-mă la vals: „Sedusă de muzică, mă duc într-o lume,/ În care este doar mișcare și plăcere./ De data asta nimic nu ne vom spune./ Vom valsa toată  seara-n tăcere.” (p. 11).
În poezia care conferă și titlul volumului, tăcerii îi ia locul strigătul incandescent al femeii, care clamează fericirea: „Eu sunt femeie născută din iubire/ Și cu iubire viața mi-o trăiesc./ Eu sunt femeie și merit fericire,/ Ea se revarsă în ochii ce te privesc.” (Eu sunt femeie,  p. 14), pentru ca, în final, cea care este deopotrivă „zeiță și sclavă” să-și mărturisească obligația de a emana mereu frumusețe, indiferent de starea sufletească: „Eu sunt femeie, zeiță și sclavă,/ Cu sufletul poate ciuruit de tristețe,/ Cu răbdarea încinsă ca o lavă,/ Femeie, obligată să eman frumusețe.” (idem).
Fiorii de plăcere provocați de sărutul iubitului este redat în versuri ostentative, care ating culmi paroxistice chiar: „Sărutul tău pe buze se lasă/ Moale ca o eșarfă de mătase./ Mă frige... e atât de fierbinte,/ Mă arde, mă scoate din minte.// Amețită ajung până la nori,/ Prin tot corpul simt fiori,/ Cad în beznă... înnebunesc,/ Dar nu vreau să mă opresc.” (p. 34).
Viziunea despre viață și despre lume este sintetizată poate cel mai bine în poezia Lumea mea, în care reperăm cel mai bine conflictul dintre real și ideal: „Frumoasă este lumea mea imaginară,/ Un amalgam de vise cu iubiri fierbinți,/ A vieții reale cea mai mare adversară/ Pe care niciodată nu o pot minți.” (p. 112).
Viorica Toaca Osipova este o poetă căreia nu-i lipsește talentul, scrie cu o naturalețe și o sinceritate debordantă. Îi urăm succes, cu precizarea importantă că trebuie să-și îmbunătățească tehnica poetică și să-și purifice limba română folosită în scris.