O carte constituie întotdeauna un prilej de bucurie a spiritului atât pentru cel care a scris-o cât și pentru cel care i-a citit cu înfrigurare paginile pentru a-i sorbi esențele. O carte de poezie bună este ca o comoară ascunsă de pirați într-o peșteră. Ea poate fi găsită doar de cei care posedă harta secretă, nicidecum de spiritele mediocre, care-s incapabile să guste voluptatea cereștilor bucurii prilejuite de trăirea și înțelegerea celor mai tainice experiențe.
În mod obișnuit, o carte dă seama de weltanschauung-ul unui autor, dar când doi poeți, de același calibru valoric, își pun poemele în oglindă în aceeași carte rezultă indubitabil un spectacol literar inefabil. Este și cazul poeților Ecaterina Șerban și Ion Vanghele, amândoi ființând în cadrul unui ontos metafizic generat de liantul iubirii și al pasiunii pentru artă.


Textele cuprinse în cartea Noi doi și-aripa frântă în cer. Dialoguri poetice (Baia Mare, Ed. Ceconi, 2017, colecția „eCreator”, nr. 8) trădează un îndelungat exercițiu de șlefuire a nestematelor lirice scoase din străfundurile realului și atestă stăpânirea celor mai rafinate tehnici poetice.
Cartea este împărțită în două secțiuni, inegale ca întindere, și anume, Dialoguri poetice, care configurează, așa cum opinează criticul Ioan Romeo Roșiianu în postfață, „unul dintre cele mai reușite duete lirice românești contemporane” (p. 151), și Zbor frânt, un mănunchi de cinci poeme scris de poeta Katy Șerban după trecerea în veșnicie a partenerului său de dialog, Ion Vanghele.
Primul ciclu, care este și cel mai consistent, cuprinde nu mai puțin de 122 de texte lirice, realizate cu migala și inventivitatea unor orfevri. Forța imagistică, cultivarea metaforei și a rimei rare de către ambii parteneri de dialog poetic conferă acestui volum un statut aparte în cadrul peisajului liric contemporan. Ultimele două poezii din acest ciclu de versuri surprind cel mai bine starea de spirit a celor doi poeți, care realizează, la nivelul volumului, o simbioză perfectă.
Actul arderii până la incandescență, al trăirii la cele mai înalte cote, este surprins de poeta Katy Șerban în versuri care îmbină extazul poetic cu tristețea metafizică: „Vom arde veșnic dorul în cuvânt,/ Flămânzi trecând prin patimile grele,/ Cu umbrele închise în mormânt,/ Ce vor fi sărutate doar de stele.// Păși-vom spășiți peste bolta stelară/ Cu vise ce n-au putut să se nască,/ Din noaptea cea albă, rece, polară,/ Luceafărul, iubirile-o să pască.// De va veni tristețea ca să te încerce/ Că la ușă ți-a bătut o anonimă,/ Care-n iluzii drumul și-l petrece,/ Povestea ei și versul ți-l animă…// Și multe doruri vor mai rupe nopți,/ Trecând cu greu în pasul de secundă,/ Vor bate numai la deschise porți/ Unde doar o inimă o să pătrundă…” (Vom arde veșnic, p. 130).
Mănușa astfel aruncată, poetul Ion Vanghele îi răspunde cu versurile din următorul testament liric: „Vă las un pumn cu vorbe nestemate/ Cu care îngerul să-l cumpărați/ Sau aripi dacă vreți, fiindcă se poate/ Spre ceru-albastru încă să zburați.// Să nu uitați mușcând din colțul pâinii,/ Chiar dacă vinul uneori mai plânge,/ Că voi sunteți peste pământ stăpânii/ Și-aveți puterea dragostei în sânge…” (Testament, p. 131).
Un vechi proverb chinezesc spune: „A citi pentru întâia oară o carte este ca și cum ți-ai face un nou prieten; a reciti o carte este precum te-ai întâlni cu un vechi prieten.” Cartea de față este cu siguranță o carte de recitire.