Cartea Eu tind spre fericire (Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2017), publicată în cadrul colecției literare „eCreator” și având postfața semnată de criticul Ioan Romeo Roșiianu, este cel de-al doilea volum de versuri cu care poeta sighișoreancă Silvana Andrada Tcacenco (n. 1971) se prezintă în fața publicului cititor, după Adoptă-mă, pădure (București, Editura Art Creativ, 2016), volum de versuri pentru care autoarea a fost laureată cu Premiul pentru debut la prima ediție a Premiilor internaționale de Literatură „eCreator” în 2016.


Lansat pe 9 aprilie 2017 în sala de conferințe a hotelului Central Park din Sighișoara, într-o atmosferă festivă, volumul Eu tind spre fericire constituie o nouă treaptă evolutivă în lirica Silvanei Andrada. Poeta ne propune în cele peste 100 de poezii ale volumului său un discurs liric grav, meditativ, cu fine inserții sofianice pe alocuri. Spre deosebire de stângăciile inerente debutului, acest volum este scris pe fondul unei evidente maturizări artistice și vine să concretizeze potențialul creator maxim de care dispune în prezent autoarea.
Poeta Silvana Andrada Tcacenco este înzestrată cu o sensibilitate aparte și are curajul de a cerceta lumea sa lăuntrică, cu scopul declarat de a identifica și a extrage iubirea, lumina și frumosul din zăcămintele inepuizabile ale sufletului, făcându-ne părtași pe noi, cititorii săi, la o fascinantă aventură spirituală.
Poezia, având un caracter catharctic și soteriologic deopotrivă, este un modus vivendi inițiatic, care permite accesul la tainele absolutului doar acelora care reușesc să-și recâștige Paradisul, în care Dumnezeu instaurează domnia unui cod moral, și candoarea primordială.
Privind pe fereastra absolutului, Silvana Andrada ne mărturisește într-o artă poetică sui generis de ce iubește poezia — în pofida faptului că lumea aceasta nu este propice visului și poeziei —, evidențiind totodată și temele pe care le cultivă cel mai frecvent în lirica sa, precum Dumnezeu, dragostea, candoarea sufletească, visul, lumina, frumosul, binele: „De ce iubesc eu poezia?/ Mi-a dat atunci, când nu era/ Nimic în lumea asta pentru mine,/ Puterea de-a               mă-ncrede-n altceva// Și orice neîmplinire, orice greutate/ Care fără de voie în juru-mi și în mine-am întâlnit,/ Putea fără de cazne, prin simpla bunătate,/ Să fie dispărută de unde a venit.// De ce iubesc eu poezia?/ Pentru că-n ea găsesc tot universul mărginit și material,/ Ca într-o vrajă din poveste,/ Nou, refăcut, perfect și ideal,// Oameni frumoși ce scriu visuri în rime/ Și curăță realul de-atâta nenoroc,/ Închid drumuri călcate, de unde răul vine,/ Frumosului și binelui găsesc câte un loc,// Vorbesc despre iubire, lumină, Dumnezeu,/ Vorbesc despre natură și candoare,/ Transformă-n fulgi de vise tot ce ne face rău,/ Lăsându-se pe-un câmp cu flori în ziua cea cu soare// Și-n nebunia și puterea binelui din sine,/ Luptă cu mărginirea destinului uman,/ Spre definirea pururi a sentimentului de bine/ Din viața ca o goană, a calului troian.// De ce iubesc eu poezia?/ Pentru că azi depinde și de viața mea,/ Ca un copil pe care l-am adus pe lume/ Și vreau să-l feresc de soarta grea// Și o iubesc pentru culoare/ Și pentru sunet, pentru vers,/ Dansez în sinea-mi muritoare/ Pe muzica din univers,// Creată de undeva. De unde?/ Nici noi nu știm cu siguranță,/ Dar care inima pătrunde/ Și care naște-o speranță.// De ce iubesc eu poezia?/ Pentru că-n frumusețea ei cea dreaptă/ Din lumea mea cea muritoare/ Mă-nvață să mai urc o treaptă.” (De ce iubesc eu, pp. 82-83).