Vasile Cojoc mare pădurar şi vânător ,dar la stat cam măruntel, pune la cale o pândă pentru o vulpe; să-i facă nevestii caţaveică căci mai mare ruşinea toate muierile mai acătării au şi numai ea a rămas de ocară.
 Măcar de-ar lăsa-o să-şi cumpere din târg căci şi alte neveste de vânători chiar mai vestiţi ca bărbat-su au cumpărat...Ştie ea bine! Da nu spun; ba mai şi împrăştie poveşti vânătoreşti cu coada mai lungă ca a cumetrei vulpi.Dealtfel nimic de zis.S-a canonit marele mic pădurar mai din primavară;când dimineaţa pe lună plină,pe sub poale de pădure unde cunoaşte el locuri şi vizuini presupuse a avea suflare de jivină vicleană cum e vulpea;când seara până a se arăta luna peste păduri,prin locuri cu apă, aţinând potecile pentu a da nas cu sălbăticiunea când iese să se adape;ba pe vreme bună ,ba pe moină   când mirosurile se spală şi jivina poate fi păcălită mai uşor;ba singur,ba cu hăitaş...dar nimic.
   Vulpea-i vulpe e vicleană şi uneori pare că te batjocoreşte.


Bunăoară astă vară!...Cum mergea el prin pădure;mai uitânduse după un stejărel care făcea cu ochiul
unui căruţaş mai deunăzi când l-a pus să-şi întoarcă căruţa într-un luminiş;mai uitânduse după cioate ca nu cumva hoţii de lemne să-i facă prădare...în luminişul de care tocmai v-am amintit...ce să vezi?Cumătra vulpe!Stă ea pe labele din spate ridicată ca un popândău când inspectează arealul,dar nu miroase nici adulmecă cum îi e obiceiul; stă aşa cu botul în sus şi labele din faţă flexate a lumânare şi se face că de nimic nu-i pasă şi n-are habar.
Măritul nostru pădurar a rămas încremenit.Se uită la vulpea şireată şi nu-i venea a crede.Cum...el pierde nopţile la pândă,îşi sacrifică somnul dulce al dimineţilor de dinainte de apariţia zorilor,stă încremenit ore intregi la pândă,ia urma pe moină pentru a nu fi mirosit...şi iacată spurcata işi bate joc de el!?...
Ce-i de făcut?!  Puşca e-n spate atârnată de curea;e încarcată ce-i drept,dar până o ridică până trage piedica care e pusă întotdeauna când merge fară scopul de-a vâna,rapandula îl simte şi fuge.
Au trecut aşa preţ la zece secunde de uimire şi nedumerire care pentru el au părut o mică veşnicie,apoi repede puşca de pe umăr se apleacă puţin aşa cum fac toţi vânătorii pentru a amortiza reculul,dar până să tragă piedica,roşcata a zbughit-o în tufari cărându-şi caţaveca vie şi nevătămată. Degeaba a tras el focul în tufiş mai mult de ciudă şi năduf căci codana a scăpat.
  Dar să vezi poznă!Când ajunge în sat e chemat la postul de Miliţie fiindcă cineva l-a văzut intrând în pădure cu puşca apoi a auzit şi pocnitura  şi a venit repede la miliţie să anunţe că păduraru vânează caprioare.
  Nimic de zis, pădurarul avea voie să tragă cu puşca fie după păsări răpitoare fie chiar după vulpi dar nu strica după mintea şefului de post să dea o declaraţie pentru ori ce eventualitate; să fie la dosar,că de,reclamaţia e reclamaţie.Chestii comuniste de care nici astăzi nu suntem chiar străini.Ajuns acasă ruşinat nu i-a mai spus femeii lui întreaga  păţanie ci doar ultima parte cu declaraţia de la miliţie.
  Dar revenind, şi-ar fi lăsat el muierea să-şi cumpere caţaveică din târg,dar sunt scumpe şi nici banii nu prea îl dau afară din casă;ca să nu mai vorbim de mândria lui de pădurar.Aşa că sa gândit să se pună
serios pe pândă,mai ales că toamna bate la uşă şi până la iarnă e mai nimic...având în vedere că şi
vulpea chiar de-o împuşti nu-şi pune blana direct în caţaveică;trebuie şi ea dubită,argăsită,apoi trebuie
găsit un cojocar bun că muierea de pădurar nu poate merge cu caţaveica scoaptă.Trebuie un pic de artă.
Nu?Si-apoi până la Mihail şi Gavril toată treaba trebuie să fie gata.Cel tarziu la lasatu secului de
crăciun caţaveica trebuie să fie în casă...împuşcată sau cumpărată.Nu-i loc de tocmeală!
     Nici una nici alta,păduraru Cojoc se pune pe organizare mai ceva ca de război.Stabileşte ziua...să nu fie luni că dacă n-are noroc va pierde toată săptămâna fără să împuşte nimic,nu poate fi marţi că merge
de-a hoarţa,aşa că musai să fie miercuri ca să aibă timp suficient până la sfârştitul săptămânii,dată când
îşi promisese solemn că misiunea va fi încheiată cu brio.Dealtfel ar fi început el escapada joi că i-ar fi convenit mai mult,dar Vasile,gonaşul priceput pe care vrea să-l ia cu el pentru a-i arăta nişte locuri si vizuini numai de el ştiute,l-a împiedicat spunându-i că joia e cea mai nenorocoasă zi de vânat din cursul săptămânii.Aşa că ce mai tura vura miercuri se dă startul îndrăzneţei campanii şi gata.
     Bun!Se întâlnesc ei,păduraru Cojoc şi gonaşul Vasil, marţi pe la ora trei după amiază să stabilească
amănunţit toate detaliile ce ţin de timp,iar plecarea se dă la trei dimineaţă;că locul este îndepărtat  
la vreo cinci şase kilometri,drumul este greu fiind după păduri deasupra unor vii...apoi îi mai pot împiedica şi paznicii viilor CAP-ului prin care musai trebuie să treacă,şi mai pot pierde niscai timp preţios.Aşa că mai bine le-a fi lor să se întâlnescă la ora două din creştetul noptii,ca la ora trei fix să iasă pe poartă.
     Apoi se interesează cum va fi vremea.Păduraru a ascultat la radio Iaşi prognoza lui Topor-
meteorologul vremii,dar nu prea are încredere in spusele lui.A auzit el nişte poveşti ale unor vecini
de-ai lui din Iaşi...că într-o dimineaţă când a plecat Topor la servici fără umbrelă şi impermeabil cum obişnuia să se îmbrace pe vreme de ploaie ,ei l-au imitat;apoi i-a plouat toată ziua,de nu s-au mai luat dupa Topor-veci.Aşa că-i spune lui Vasile:
-- Dute mă până la baba Pachiţa că ea pune mereu foi de ceapă;dacă se adună în ele apă,sigur plouă.
-- D-apăi dacă plouă nu mai mergem la pândă?
--Mergem,da ne-om lua cizme şi haine de ploaie.
--Da nu l-ai ascultat pe Topor?
--Ba da dar am auzit că prognoza lor se adevereşte doar patruzeci la sută.
--Păi n-ar fi mai bine să spună invers...c-ar ghici şaizeci la sută?
--Ptu!dute mai repede nu mă-nebuni;dar când dă Vasile al nostru să plece...nu te mai du, c-o să
luăm în raniţă pelerine şi cizme.
   Apoi Cojoc pădurarul aduse cartuşiera;o centură lată şi dublă din piele,destul de veche dar încă bună, în care se aflau locaşuri pentru cartuşe .Niciodată nu purta cartuşiera plină;doar şapte opt cartuşe în locaşurile din partea anterioară,pentru a le lua uşor,iar partea din spate goală de cartuşe îi ţinea şalele strânse precum chimirul ciobenilor.
    De data asta însă voia să nu-i scape nimic.Aşa că aduse o cutie plină de cartuşe cu alice de trei milimetri,mai avea şi câteva cartuşe cu alice de doi milimetri...ploaie cum le spunea el.Pe astea le
folosea pentru păsări răpitoare,la care avea plan şi de la care după împuşcare trebuia să ducă la ocolul silvic şi apoi la AJVPS picioarele pentru confirmare.Avea şi câteva cartuşe cu alice de patru milimetri,   dar nu avea pentru că nu se fabricau,cartuşe cu alice de cinci milimetri care credea el că sunt cele mai potrivite pentru vulpi.
    Şi dacă aşa credea, le fabrica singur.Topea plumb din baterii de automobil sau alte surse...îl turna
într-un tub cu grosimea de aproximativ cinci milimetri şi aştepta să se întărească.Apoi sârma rezultată o tăia cu un cuţit tot la dimensiunea de aproximativ cinci milimetri;bucaţelele rezultate le punea într-un
ceaun şi cu o piatră le învartea şi finisa până deveneau rotunde.Scotea alicele mai mici din cartuşe şi păstra praful de puşcă,apoi introducea alicele mai mari fabricate artizanal.
Aşa a făcut şi acum împreuna cu ajutorul său.
Apoi şi-a umplut cartuşiera,iar cartuşe cu alice de cinci milimetri a pus mai mult de jumătate;după care a trecut la pregătirea puştii.
 Merge la rastel,o lădiţă cu lacăt unde depozitează puşca acasă conform legii,dar constată că nu e acolo.
    Dealtfel păduraru uita adesea să-şi pună puşca în ladă.Cum venea obosit după ce hălăduia ore întregi prin pădure,pe la casele oamenilor cu diverse treburi şi interese ce ţin de munca de pădurar...uneori abţiguit după mici învoieli cu oamenii sau după certuri cu ei,se trântea în patul din bucătărie şi adormea.
   Cum e românul!Bea la bucurie dar şi la necaz,mai ales în timpul comunismului când nu se găseau de niciunele dar mai toţi procurau cele necesare printr-un sistem subversiv şi ambigu de relaţii infinite ce se pierdeau în obiceiul pământului.
N-aveam nimic şi-aveam de toate şi eram veseli şi ptimişti.
Fiind un sistem închis ne trăiam bucuriile şi necazurile tradiţionalist,aşa cum au trait cei dinainte de noi, fără să aibă cunoştinţă de atâtea şi atâtea lucruri care astăzi ne fac viaţa mai uşoară;dar mai scurtă prin lipsa timpului şi mai nesănătoasă datorită stresului.Vorba aia era timp era şi vreme,pe când astăzi este vreme dar nu-i timp.
    Şi cum spuneam...adeseori pădurarul nostru ajuns acasă în diverse stări fizionomice,isi scotea  de la  
spate puşca,pe care avea obiceiul să o descarce şi să o frângă înainte de a intra în sat,o agăţa într-un cui la intrare alături de cartuşiera de care se descingea,şi gata.
  Pădurăreasa în urmă;îi curăţă puşca cu o vergea metalică în vârful căreia pune o cârpă înmuiată într-un amestec de petrol şi ulei,şterge ţevile prin interior,apoi cu o altă carpă îmuiată în acelaşi amestec:
exteriorul ţevilor,patul şi închizătorul .O verifică dacă e bine curăţată;mai ales dacă lumenul ţevilor e lipsit de urme de foc-care de obicei muşcă oţelul,dacă străluceşte,apoi o desfce în cele trei părţi componente pe care le mai şterge o dată şi o pune în ladă.
Păduraru nu-i cere acest lucru...dar uneori când e nervos tună şi fulgeră că nu e ajutat,şi-i reproşează că
măcar de ştersul puştii ar putea să se ocupe şi ea.
          Acum negăsind puşca în ladă ca de obicei,îl fulgeră un gând urât dar imediat revine şi tună la
pădurareasă că de ce n-a curăţat şi aranjat puşca la loc.
  Femeia îi spune că e curaţată dar că n-are rost s-o mai pună în ladă dat fiind ora la care va pleca mâine dimineaţă,îi aminteşte în treacăt de caţaveică a reproş dar care a sunat mai mult a batjocură,timp în care gonaşul nostru Vasile participă intens la discuţii cu afirmaţii pe diferite tonalitaţi:
--Da,...Da da da,...Da da ,...Da!
     Uneori mai bagă şi câte un nu,aşa pentru peisaj,după care revine la da da da cu toată forţa şi convingerea.
   Toate astea fiind făcute,pădurarul trece la încălţăminte.
   Vânătoarea  nu e un lucru prea lesnicios.Trebuie să străbaţi distanţe mari,aşa că botforii trebuie să fie relativ uşori,să ţină de cald în condiţii de iarnă,să fie rezistenţi pentru a nu te întoarce acasă desculţ
sau să-ţi întrerupi vânătoarea,Doamne fereşte...(!);că ai fi de pomină printre mincinoşii ăştia de
vânători. Mai trebuie să fie relativ impermeabili,să nu te scofâlceşti la picioare din mai nimic.
  Aşa că pentru atare eveniment cum e presupusa caţaveică Cojoc păduraru avea el nişte ghete cu şireturi, lungi până la mijlocul gleznei,care îl şi avantajau făcându-l mai înalt şi-i confereau şi-un optimism aparte unui piticantrop ca el.
  Cizmele îl dezavantajau enorm deoarece iî ajungeau turetcile până la genunchi şi pe lângă ridicul îl împiedicau şi să-şi flexeze piciorul într-un mod natural.
 Dealtfel l-a şi luat un ortac în derâdere:
-- Bă Cojoc!Te-au încăput bine cizmele astea.De unde le-ai luat că eu ori de unde le-aş lua îmi vin cam scurte.
I-a rupt inima lunganu,dar lasă că şi el când a venit după lemne l-a pus să-şi descarce căruţa cu pretextul că sunt din cele alocate şcolii.
    Aşadar şi-a scos pădurarul vestitele ghete,le-a dat cu cremă,le-a lustruit mai ceva ca lustrangii din
gară care-şi fac arta numai pe picioarele ofiţerilor sau a funcţionarilor subţiri,sa uitat de două ori în zare
căutând ca lumina să cadă în aşa fel încât vopseaua lustruită să-i încânte privirea şi mulţumit îşi plescăie limba şi buzele a plăcere de ca şi cum ar fi mâncat o savarină.Ce să mai!Măcar de-ar şti cumătra vulpe de asemenea pregătiri şi-ar mai rupe niţel din coada fudulă şi s-ar lăsa prinsă de emoţii.
Dar nu,vânătoarea ca şi pescuitul de fapt sunt nişte plăceri ale sufletului,ce-i drept păgân,se ajunge până acolo unde vânătorul se transpune în mentalul rudimentar dar bine înfipt instinctual al victimei şi-o urmăreşte zi şi noapte,pe stradă la servici,în locurile pentru intimităţi.Ce să mai,peste tot.Şi totuşi numai unii au noroc.
  Ţin minte,când eram copil o dată fiind la prins peşte,necăjit că nu trage nici-un peşte a venit o colegă de-a mea de clasă care păştea oile prin apropiere,mi-a luat undiţa din mână şi aproape în acelaşi loc a prins într-un timp scurt douazeci de peşti.Imi vine să zâmbesc;a venit râzând,a plecat râzând dar cu o sacoşă plina de peşte iar pe mine m-a lăsat năuc,de şi astăzi mă gândesc dacă nu de-acolo mi se trage...
   Dar să revenim la pădurar pe care l-am lăsat mulţumit şi încântat.
   Aşadar încălţămintea fiind pregătită,la haine nu mai facem referire;afară de cizmele de cauciuc şi pelerinele de ploaie pe care le-a pus în raniţă aşa cum a hotărât;nu pentru c-ar merge dezbrăcat dar costumul verde de pădurar şi pălăria cu pană de păun...pană pe care a primit-o de la cineva tocmai din Zizin judetul Braşov,nu le-ar lăsa nici mort,darămite pentru caţaveica muierii.
Toate fiind îndeplinite;aşează raniţa după uşa de la intrare,bocancii în faţa uşii în interiorul casei,pune alături puşca în cuier,le inspectează din nou sub privirile aprobatoare ale lui Vasile gonaciul şi gata. Copiii,un băiat şi o fată;mărunţei ca şi el chiar dacă bat la porţile adolescenţei,ştia că n-ar încerca să-şi supere tatăl niciodată,darămite într-un asemenea moment solemn şi nu-i vor face nici un deranjament în cele pregătite.
  Acum Vasile aproba el din cap şi din gură mereu dar era şi atent dacă toate sunt în regulă;ştia că dacă pădurarul nu puşcă vulpea nici el nu iese cu firmitura-n barbă din atare situaţie.Şi de!Avea şi el muiere care să-l întrebe de cum şi ce,avea şi el copii care-l aşteptau cu gura căscată, aşa că nu-i erau indiferente pregătirile.
  Dealtfel ştia el bine că de la pădurar nu poate să iasă păgubit chiar dacă pe moment n-a primi nici o plată.Îi da el vre-o căruţă cu lemne să-şi încălzească copiii,dar mai era şi povestea.
Ce poveste va spune el muerii şi copiilor dacă toate au un mers anost.Pentru că gonacii nu
au sufletul străin de al vânătorilor.Se hrănesc şi ei cu poveşti vânătoreşti,participă şi ei la bucuriile şi ofurile vânătorilor.
Spre exemplu lui Vasile,om de la ţară care nu a mers prin restaurante şi ospătării ci a mâncat mâncrea mamei iar apoi a muierii,îi place la nebunie ospăţul vânăorilor din prânzul partidelor de vânătoare.Ii place cum adună ei mâncarea la grămadă şi se servesc din bunătăţile făcute de muierile lor,fiecare cu talentul ei;că şi ele pun suflet în ce pregătesc pentru a nu se face de ruşine,şi cum beau cu poftă după trudă.Îi mai plac bârfele lor dar şi glumele.
E ca o şcoală pentru el căci vânătorii nu sunt oarecine.Majoritatea au  funcţii mari:profesori, directori, avocaţi,procurori.Mai sunt şi oameni simpli dar buni gospoidari.Nu oricine îşi poate cumpăra o puşcă chiar de-ar trece de hăţişul obţinerii permisului de port armă.
Dar nici viaţa lângă aşa oameni mari nu e simplă.Trebuie să ştii ce vorbeşti,trebuie să selectezi ce asculţi şi mai ales trebuie să-ţi ţii gura.Nu poţi supăra oameni atât de importanţi fără să te alegi cu belele.Ştie el,c-a mai văzut nişte cazuri.S-a obişnuit să fie şi viclean,căci alte atuuri nu are.
 De exemplu îi are întotdeauna în ochi pe toţi,iar dacă în vorba lor vreunul se uită intens la el,ştie bine că îl vorbesc...Atunci dacă-l vorbesc de bine sau de rău trebuie neapărat să afle!Şi află.
Şi-a făcut el un mod de-a se linguşi şi de-a intra în conversaţii până află.Apoi dacă află intervine imediat fie cu scuze,fie cu laude la adresa lor,fie cu linguşiri.Dacă trebuie,trebuie spune el.
Dar cel mai mult şi mai mult lui Vasile îi place sfârşitul meselor de la vânătoare,când fiecare vânător îşi pune gonaciul să tragă cu puşca:fie în vre-un ciot,fie în vre-o cutie,fie în sticlele golite de băutură şi aruncate în sus de vânător.Este principalul lucru care îl determină să nu refuze niciodată o partidă de vânătoare,indiferent care este vânătorul ce-l tocmeşte.Şi nu duce lipsă;este mereu solicitat iar remuneraţia îl satisface pentru că vânătorii pe lângă plată îi mai dau şi carne de vânat atunci cand este,şi-l ţin şi aproape de sufletul lor la nevoie.Acesta este motivul pentru care el fără prea multă vorbă urmăreşte îndeaproape pregătirile pădurarului pentru ziua de mâine.
 Când toate s-au gătat nu le rămâne decât să-şi dea bineţe şi să se ducă la odihnă pentru că mâine vor avea o zi grea.
      După plecarea lui Vasile şi după ce pădurarul a adormit,muierea lui a continuat cu trebăluitul;a pus mâncare în raniţă, că de,ştii când pleci dar când te întorci numai Dumnezeu ştie,a pus şi o sticlă de vin
prima;ravac pus în sticlă ceruită şi îngropată în loc numai de ea şiut ca să nu dea pădurarul de el ori când ia veni cheful...şi să-şi mai poată şi ea scărpina mândria de gospodină din când în când.
  Când Vasile iese de la pădurar nemairealizând cât timp a trecut,totul  în jur pare cuprins de vrajă...
Sub poalele-nserării luceferii au început să apară pe bolta neâmplinită iar luna se arată ca un bulgăre de jar răspândind în jur raze de poveste.Umbrele faptelor de peste zi planează ca o amăgire,ca un puseu de gând într-o mare de tihnă.Fascicule din vraja serii se zbenguie crepuscular într-un joc din care se vor zămisli istorii viitoare; peste pământ puzderia de aştri încearcă prin reflexie să refacă lumina pierdută într-o perpetuă goană spre ziua de mâine.


                                                               ***

  Dis de dimineaţă aşa cum s-au vorbit cei doi Cojoc păduraru şi Vasile gonaciul au purces a se întâlni,
vinovată fiind caţaveica pădurăresei dar şi mândria de mare vânător a pădurarului.
   Lumina rece a lunii a mai pălit,de vină fiind câţiva nori care îmuiau spectacolul nopţii ca şi primele firişoare ale dimineţii ce se luptau să impună întunericului regula lor.
   Vasile îmbrăcat sprinten aşa cum obişnuieşte el să meargă la vânătoare chiar şi iarna când de ger îngheţă scuipatul pană să ajungă jos,calcă iute şi uşor de nici câinii nu-l simt la o oră ca asta când le doarme şi coada.
  Deschide poarta după ce trage ivărul cu o tehnică ce numai cei ai casei o cunosc şi intră-n curte.
  Un dulău pe care Cojoc îl luase de mic pentru vânătoare şi care crescând nu şi-a demonstrat calităţile,   dă un lătrat scurt;dar recunoscându-l pe gonaci se culcă la loc şi mai mârâie puţin parcă mustrându-l ca i-a deranjat somnul.Când ajunge în faţa uşii îl strigă pe pădurar mai mult în şoaptă:
 -- Bade Vasile te-ai sculat?
Păduraru trage un zăvor,şi se-arată-n uşă proaspăt ca bunădimineaţa:
 --Păi dac-am aprins lumina,cre-că-s treaz nu?
 -- Am zis şi eu ca omul să nu dau buzna făra veste că mai ştiu pe unii mai speriaţi ca mâţele.
Bună dimineaţa şi noroc!
 -- Bun noroc şi dimineaţa bună!Mă gândeam să nu zăboveşti ca-acuşi e ziuă!
 --Hai bade,aşa mă cunoşti matale bre!
 --Nu !Te ştiu vrednic că deaia...Da hai intră că tre' să ne grăbim.
 -- Trebe,da-n tihnă că ne-om grăbi mai mult pe drum.Gata-s toate?
 --Păi nu?Doar le-am pus asară.Văd că şi muierea o pus de-ale gurii şi curajului.
Tu ia raniţa,că eu iau puşca şi cartuşiera şi hai.
 -- Apoi hai şi să fie-ntr-un ceas bun.
 --Să fie.
   Ies pe uşă şi-şi pun picioarele la spinare cum zice românul atunci când e grăbit.Păduraru vrea s-o ia mai înainte,obicei pe care nu-l are atunci când este în sat ci numai după ce iese în lumina câmpului să fie iute de ochi.
 -- Bade da eşti cam sprinten astăzi!
 -- Da văd şi eu,am un nerv aşa nu ştiu cum!
 -- Las c-o fi cu noroc.
 -- Doamne-ajută!Si-şi face-o cruce mare cât o zi de post.
  Vasile-şi face şi el cruce;dar mai multe şi mai repezite,şi-ncearcă să se ţină de pădurar care în dimineaţa asta parc-ar mânca foc nu alta.Deapană din picioarele lui mici şi cam crăcănate,se mai împiedică de câte un bolovan de parc-ar da cu orbu-n noapte,da o ţine lunga ca titirezul.
Se uită Vasile la el şi dă să ţină-aproape ,da de unde!Păduraru parcă pluteşte de sprinten.
Când ajung în marginea satului lucrurile parcă se mai aşează-a normal;păduraru-nainte şi gonaciul
la trei patru paşi în spate şi puţin în stânga.Aşa erau obişnuiţi de când mergeau la goană şi trebuia să fii permanent atent şi pregătit că nu ştii de unde sare iepurele,şi nu poţi să te-ncurci aşa unul pe altul ca
doi bocanci pe-acelaşi picior.
Dar acum nu era nici un bai căci singura lor preocupare era să ajungă mai repede la locul de pândă până
nu  şi-o întrerupe lighioana odihna ei de jivină ce nu se lasă puşcată cu una cu două.
  Reglându-şi oarecum pasul unul după al celuilalt o iau pe scurtături de amândoi ştiute;că şi păduraru cunoaşte bine locurile chiar dacă nu ştie exact faimoasele şi numai de el cunoscute vizuini ale lui Vasile.
 Astea sunt pe sub nişte râpi şi le-a descopirit acum mai anul când umbla prin pădure după ghebe,bureţi fără de care dacă nu se aproviziona din toamnă era bai mare cu muierea.Aşa că el în fiecare toamna hălăduia ca să-i găsească înaintea orăşenilor ce umplu pădurile să-i caute după ce s-a dat zvon c-au apărut.
 Că şi culesul bureţilor e ca vânătoarea;trebuie să ştii locurile în care apar şi care nu sunt chiar facile.Trebuie să cunoşti cioatele anume pe care cresc şi care să nu fie găsite uşor;că altfel omul culege tot şi-apoi de unde spori pentru o altă toamnă.Cresc ei şi aşa prin pădure la întâmplare dar ăştia se culeg mai greu şi-s mai mult pentru pofta orăşenilor ce nu cunosc locuri şi caută aşa,fără rost.
 Bunăoară Vasile sub râpile cu amintitele vizuini a găsit nişte cioate de la care a strâns trei saci plini
ochi cu ghebe şi a mai şi lăsat că-i era greu să le care.S-ar mai fi întors el a doua zi;dar dacă o fi   descoperit altul locul pierdea o zi degeaba,că până te duci până te-ntorci vine noaptea...şi-apoi  doar
n-o mânca toată iarna numai ghebe.Că dacă-i duci...muierea nu te mai scoate din ele,de până în primăvară te-apucă tremuratul;şi-n loc de verde vezi roşu înaintea ochilor ca daltoniştii.
  Aşa că merg ei înconjuraţi de ceaţa ca un abur prin locurile mai joase;apoi prin limpezimea dimineţii
de se vedeau norii sub ei hălăduind peste ape când se aflau pe creastă;ba în tăcere adâncă,ba sporovăind de unele şi altele.
Dimineaţa era frumoasă şi nici urmă de nor afară de cei de ceaţă de care scăpau ţinând dealurile de-a
coasta.
   Ajunşi în apropiere de zona vizuinilor după aproape două ore de mers întins,când lumina da să
se închege înaintea apariţiei primelor raze ale soarelui ,păduraru se gândeşte c-ar fi nimerit să se oprească să-şi pregătească puşca şi celelalte.
 Pune mâna reflex pe umărul drept să apuce cureaua puştii şi dă de cartuşiera cu care în grabă nu s-a mai încins ci a aruncat-o pe umăr.Pune mâna pe umărul drept:
  -- Măi Vasile da unde mergem noi?!aproape că se răsteşte la ortac.
  -- La vânat de vulpe bade!
  -- Da unde mi-e puşca?
Vasile se opreşte,ridică ochii,priveşte la pădurar care din mic ce era stând aşa mai în vale parcă-l înghiţise pământul cu totul,vede pe umărul drept cartuşiera...
 -- Acasă după uşă bade!
 Ce-au mai făcut,ce-au mai vorbit,e lesne de priceput;dar trebuie ştiut că pădurăreasa într-un târziu s-a ales cu blană de vulpe la caţaveică după ce păduraru şi-a venit în fire.
  Vasile a promis că nu va spune nimănui această păţanie-veci;dar când păduraru a refuzat să-i dea o căruţă cu lemne,a făcut-o publică de iacată c-aţi cunoscut-o şi voi.