Zbateri.
Vise întrepătrunse. Neistovite.
Zorii le descoperă surescitate, lovindu-se ca niște nebune scăpate din cămăși de forță de pereții cutiei craniene, încercând să țipe, să-și concretizeze sonor neputința nocturnă, însă visele sunt condamnate de un judecător insensibil să trăiască doar în tăcere, iar în lumea lor nu se aude și nu se va auzi nimic. Niciodată.


Personajele captive în aceste vise nesfârșite țin întotdeauna gurile deschise – asta am observat de multă vreme, mai întâi surprins, apoi liniștit ca un anesteziat aflat în puterea obișnuinței, încă din timpurile în care pretindeam, infatuat, să scriu câte un vis pe fiecare pagină, însă mesajul lor misterios poate fi cel mult interpretat în funcție de gesturi sau de expresiile faciale. Numai că a interpreta/ a încerca să interpretezi înseamnă automat să nu mai fii în vis, ci să te trezești, să te dezmeticești, să rememorezi, să pui cap la cap imaginile disparate și, înainte de micul dejun – înainte de cafea, chiar, dacă poți și dacă atenția nu îți este captată, cumva, de altceva (real, de această dată) – , să extragi și concluzii în urma analizei.
Concluziile, la rândul lor, odată prinse în plasă, nu fac altceva decât să întregească un cerc vicios tulburător. Sunt absurde, în cel mai fericit caz, sunt greșite, în cele mai multe dintre cazuri – însă aceasta este doar o senzație pe care o ascunzi în tine, fiindcă îți lipsește confruntarea în adevăratul înțeles al cuvântului și îți lipsesc reperele în funcție de care să contabilizezi valoarea rezultatelor obținute –, astfel că sunt destule momente în care ți-ai dori să lași totul baltă și să te culci imediat la loc pentru a visa din nou, iar probabilitatea de a retrăi aceleași vise (exact atunci când ți-ai dori mai mult) rămâne, firește, discutabilă.
Azi-noapte am visat că părul îți ajungea până la pământ, iar eu mă înveleam cu el și îți mulțumeam prin semne. Mi-era frig, mi-era frică, o frică inexplicabilă și un frig inexplicabil, la picioarele noastre se desfășura un ocean care se încăpățâna să nu-mi ofere nicio explicație, dorisem să mă ascund într-o barcă putrezită, țin minte, tu râdeai, râdeai, râdeai neauzită de nimeni, nici chiar de mine, numai că nu știu de ce râdeai, iubito, poate îmi spui acum, înainte ca zorii să calce trufași peste încă un vis inexplicabil. Dacă poți, dacă vrei, dacă îți mai aduci aminte cum te-am visat mângâind cu părul tău atât de lung și trupul meu și nisipul acela mușcat de valuri întărâtate...
Întărâtate?
Poate greșesc.
Poate doar dornice să îți atingă tălpile, să te mângâie, să te sărute pe glezne și să te ducă împreună cu ele în adâncurile geloase ale oceanului mut. Luându-te de lângă mine și lăsându-mă prizonierul unui nisip sticlos, un credincios fanatic pregătit să sacralizeze urmele efemere ale pașilor tăi.
Mărturisesc că nu știu acum dacă râdeai de mine și de teama mea (justificată, din punctul meu de vedere, cel al îndrăgostitului pentru care o presupusă îndepărtare de iubita sa capătă conotații traumatizante) sau de încercările repetate prin care oceanul vălurea din ce în ce mai aproape, căutând să pună în aplicare planul unei răpiri, fie ea și onirice.
Nu-mi place insolența unei alte zile. De atâta lumină mă dor și gândurile, nu numai ochii. Mi-aș dori să găsesc din nou refugiu în visul de azi-noapte și în lumea cuvintelor neauzite, să mă transform sub ochii tăi uimiți într-un Xerxes modern, trecător prin crize personale, labirinturi de suflet și concepții greșite, apoi – văzând cu ochii minții podul de corăbii sfărâmat de furtunile Hellespontului – să pedepsesc oceanul cu trei sute de lovituri de bici fiindcă a încercat să-mi spulbere și mie puntea iluzorie dintre două lumi.
Să nu biciuiești valurile, îmi spui, nici chiar Dumnezeu, oricât ar fi de puternic, nu poate crea, pocnind din degete, un ocean care să mă ia de lângă tine... Mai bine spune că nu-ți pasă, nu este aceasta modalitatea cea mai simplă prin care oamenii își oferă minciuna drept colac de salvare?
Râs cristalin într-un decor lumesc matinal din care nălucirile s-au retras discrete, fără să protesteze. Îl aud, îl ascund în mine și trăiesc bucuria de a visa în doi, cu ochii deschiși. Iar puntea aceea iluzorie dintre cele două lumi există, iată, materializată surprinzător, întinzându-se pe deasupra unui cartier trezit la viață de imixtiuni sonore care se lovesc în geamuri ca niște păsări intrate brusc într-o transă sinucigașă.
Doar oceanul protestează. Nesățios, revărsat din oniric în real, atât de mândru în impetuozitatea sa înspăimântătoare, cuprinzând în fierberea-i dezlănțuită trotuarele pustii și încercând să cucerească, acvatic, metodic, perseverent, metru cu metru.
E o luptă inegală în mijlocul căreia râdem amândoi. Râdem de un oraș al neputințelor care n-a învățat încă să înoate, râdem de toată această disperare a oceanului îndrăgostit de femeia altui bărbat, de noi și de confuziile cotidiene printre care pășim fără a căuta, cumva, salvatoarea (deprimanta, ucigătoarea) scară de serviciu a vieții.
Poate că aș putea construi o arcă, îmi permit să lansez o ipoteză...
Abia apoi realizez stupefiat execrabila atenționare a realității imediate, iar un bec roșu, văzut numai de mine, lansează intermitente mesaje de avertizare. Noe umbla cu Dumnezeu, însă Noe nu și-a oferit serviciile dintr-un teribilism uman de cea mai joasă speță, în speranța nemărturisită că va fi luat în seamă și permanentizat în istoria biblică. Noe a fost ales de către Dumnezeu, aceasta este diferența esențială, a învățat să construiască o corabie primind planurile acelea și, spre deosebire de mine, chiar a dus proiectul la bun sfârșit.
Dacă m-aș fi aflat în locul său, prin reducere la absurd, cine știe ce-ar fi ieșit? O corabie întocmită prost, una care, odată lansată la apă, s-ar fi scufundat cu tot cu echipaj. Cu tot cu mine, cu tot cu ultimele semințe ale vieții. The end.
Și totuși – cuvintele tale, răvășitoarele tale cuvinte –, atâtea începuturi au tras sevă din tot atâtea sfârșituri. Există atâta forță într-un sfârșit, fie el și unul adus de valurile înspumate ale oceanului... Nu încheie conturile decât oamenii care nu iau în calcul toate variantele. Semințele vieții, independent de voința noastră sau de inevitabilele noastre ratări, răsar undeva. Mai devreme sau mai târziu. Nu crezi?
E un ocean și în sufletul tău, iubito... Iar eu plutesc, plutesc, plutesc...
Îți cuprinzi genunchii cu brațele, apoi oftezi.
Nu vreau decât să îmi promiți că nu vei face ca Noe atunci când ne vom descoperi insula...
?
Semnul de întrebare. Singura constantă a vremurilor. Este întotdeauna prezent în viețile noastre, indiferent dacă din stradă se ridică praf și fum de eșapament sau se aude murmurul unor valuri care nu ar avea ce să caute acolo. Semnul de întrebare evită cu disperare singurătatea, se teme de singurătate ca un personaj monden care nu va reuși să înțeleagă niciodată fericirea umilă a schimnicului  și tocmai de aceea face în așa fel încât să fie urmat, aproape imediat, de altele. Cu lașitatea unui singur semn de întrebare te poți lupta și poți avea șanse mari de izbândă, însă mai multe semne de întrebare te pot obliga, fără un asediu prelungit, să fluturi, resemnat, steagul alb.
Poate vei planta și tu viță de vie. Dar să nu blestemi.
???
Viță de vie, da. Noe, fericit că a atins țărmul, a plantat viță de vie, apoi a cules strugurii, a băut vin, s-a îmbătat, s-a dezbrăcat și – nimeni nu înțelege pe deplin situația prezentată, însă acesta ar fi un foarte scurt rezumat – a blestemat un nepot care nu avea nicio vină. Promite-mi că n-ai să blestemi niciodată... Nici oceanul, nici destinul, nici orașul acesta inundat pe deasupra căruia zboară pescărușii uimiți de tot ceea ce li se întâmplă astăzi.
Te privesc. Și tac. În ochii tăi se oglindesc valuri blajine, din mine ies la suprafață alte semne de întrebare. Și îmi este o teamă teribilă de promisiunile pe care le-aș putea face acum, cu oceanul la căpătâiul patului, doar pentru a le arde, mai târziu, pe un jertfelnic al întoarcerilor la o sută optzeci de grade.
Te invit să plutim în derivă, lăsând tot trecutul în urmă.
Nu știu să înot. Pentru mine ar trebui să desparți apele, altfel – mai devreme sau mai târziu – te-ai descoperi plutind singur pe un ocean fără nume. M-am grăbit atunci când spuneam că nici chiar Dumnezeu nu poate crea un ocean care să mă ia de lângă tine. Sau nu, nu m-am grăbit, am făcut exact ceea ce fac oamenii, în general. Au senzația că le știu pe toate, indiferent de subiect.

(Ai privirea unui copil care realizează că nu va primi jucăria jinduită nici după ce a luat o notă mare la o materie oarecare; dar și din asta poate rezulta o experiență de viață, numai că ea este percepută și răsucită pe toate fețele abia mult mai târziu, la ceasul când nu mai e nimic de făcut și nu ne mai rămâne decât să privim dintr-un alt unghi, presupus obiectiv, toate jucăriile jinduite pe care nu le-am putut obține atunci când credeam, cu lacrimi în ochi, că ni se cuvin)
Și toiagul? De unde să iau un toiag?
Umeri ridicați sub cascada buclelor. Privire sugestivă. Îți spui, probabil, că revărsarea unui ocean peste orașul luat prin surprindere, la primele ore ale dimineții, oferă cel puțin perspectiva incitantă unor alte miracole.

(Am privirea unui copil obligat să repete de prea multe ori că a fost odată ca niciodată nu înseamnă altceva decât a te păcăli singur, ceea ce va atrage, de-a lungul vieții, o serie interminabilă de surprize neplăcute)

Hypermarketurile, în ciuda ofertei generoase și a accesoriilor de tot felul, mediatizate în nesfârșite calupuri de publicitate, nu țin pe rafturi și instrumente miraculoase cu ajutorul cărora să tai ca un chirurg în carnea moale a oceanului pentru a trasa, cu precizie medicală, un drum al exodului modern. Însă te voi învăța să înoți, vrei?, iar noi nu vom fi niciodată ca orașul acesta înecat unde ultimii oameni își lasă disperarea comună între ape, abandonând până și ideea că s-ar putea, că ar fi posibil, că ar exista – deasupra tuturor naufragiilor lumii inserate în baze de date aride – o fărâmă de speranță.

(Îmi amintesc că în copilărie încercam să aduc la viață – concentrat, strângând din dinți și îmbucând piesă cu piesă, rupt complet de realitate și visând lupte aeriene din care ieșeam întotdeauna câștigător – machetele unor avioane de plastic care, spre marea mea dezamăgire, nu zburau niciodată. Eu, decepționatul perfect, cel adus cu picioarele pe pământ mult mai devreme decât credea, le-am strâns într-o zi oarecare și le-am aruncat la coș ca pe niște ratări personale colorate)

Azi ne vom bea cafeaua pe o plută, străbătând cu zâmbetul pe buze veneții de cartier, iar eu îți voi cânta, precum gondolierii, arii din opere celebre.
Mi-e frică de oceanul care roade fără milă fundația unui oraș luat prin surprindere...
Și mie, trebuie să recunosc. Toți profeții contemporani, fără vreo excepție, ar trebui să-și scrie imediat demisiile. Dar, fiindu-ne frică, înseamnă că încă trăim, iubito, chiar dacă uneori murim în vis pentru a ne obișnui, pesemne, dintr-o altă perspectivă, cu tristețea dezarmantă a ultimei replici rostite într-un colț întunecat al scenei.
Se aude un fluier în stradă, ca un vaiet, iar eu sunt incapabil să aflu dacă anunță începutul unui alt vis sau prelungirile agonizante ale destinului acvatic scris într-o dimineață acoperită de alge. Plutesc aburi de ceață peste intersecția luată cu asalt de valurile oceanului, însă izbăvitoarea clipire a unui ochi de far se lasă îndelung așteptată. Strânsă la pieptul meu, îmi spui cu glas tremurat să amânăm plutirea preț de încă un vis...
Dar visul acesta, visul despre care vorbim acum și pe care îl trăim acum, e aici sau acolo? Sau există, înscris între coordonate abstracte (nu absurde, atenție, diferența trebuie neapărat evidențiată) și aici și acolo? A intersectat realitatea pentru a ne face în ciudă, dintr-un capriciu încă inexplicabil, sau pentru a ne convinge că trebuie să ne revizuim din temelii părerea despre tot ceea ce am învățat din clipa în care am deschis ochii? Unu și cu unu fac doi, plouă numai de sus în jos, după fiecare vis urmează trezirea la realitate. Așa să fie?
Întrebări. Gândite. Nerostite. O efervescență mentală complet nepotrivită – într-o situație absolut normală – cu o astfel de oră.
Mă ridic din pat, te iau de mână și mergem către fereastră. Apa ne ajunge până la genunchi, iar tu, simțind nisip sub tălpile goale, te abandonezi (ofrandă cu ochi verzi și păr mătăsos, pe deplin nedumerită de ceea ce i se întâmplă) frisoanelor.
E imposibil...
Nimic nu e imposibil.
Și ce vom face de acum încolo?
Vom pluti.
Pe o plută?
Probabil. Una peste alta, punând în balanță toate posibilitățile, o plută ar fi cel mai ușor de confecționat. Până și eu voi reuși să o asamblez. Ai să asiști la o subită transformare a partenerului de viață. Câțiva bușteni, frânghie și gândul că – spre deosebire de Adam și Eva – noi nu vom fi obligați să părăsim decât un oraș anost și sătul de el însuși în care, lăsând la o parte deplasatele și omniprezentele ipocrizii orășenești, nu ne simțeam confortabil.
Cu tine merg oriunde. Chiar și din vis în vis...
Îmi strângi atât de tare mâna încât realizez, pentru prima oară în viața mea, cât sunt de fericit.
Visăm cu ochii deschiși?
Întrebarea ta se alătură tuturor întrebărilor mele. Într-un scenariu oarecare, așa cum sunt atât de multe în jurul nostru, desfășurându-se în funcție de toane sau de inspirația mai mult sau mai puțin mirobolantă/ridicolă a unor scenariști atinși/neatinși de geniu, acum ar putea să sune un ceas. Sau să bată un clopot. Eventual am auzi – ca prin vis, chiar se potrivește ideea – geamătul repetat al pendulei fixate chiar deasupra unui șemineu în care nu arde niciodată focul. Un șemineu-simulacru, unul care îi dă proprietarului senzația că e și el ca alții, în rând cu lumea înconjurătoare, în trend, chiar dacă stă la bloc și trage pe nări aburii tocănițelor. Chiar dacă nu are de unde să aducă lemne, iar atunci când dorește neapărat să își provoace imaginația apasă un buton și, în mijlocul șemineului-simulacru, se aprinde o lumină roșie care tivește sângeriu o jalnică butaforie lemnoasă.
Întotdeauna am visat cu ochii deschiși. Fiecare în parte – destinele noastre se căutau fără a se găsi, orbecăind pe drumuri pustiite, printre oameni superficiali care nu puteau înțelege febrilitatea căutării furibunde, acaparatoare ca o boală al cărei leac nu putea fi decât întâlnirea grabnică – și împreună.
Mulți fug de vise până le sfârâie călcâiele. Fug cu limba scoasă din propriile vise, înspăimântați, ducând în suflete lestul tracasărilor nocturne, iar uneori încearcă – ridicând absurde ziduri nevăzute pentru a-și proteja viețile fade – să facă în așa fel încât să-și interzică dreptul nativ de a visa. Poate că sunt iremediabil plictisiți de ceea ce visează, de ceea ce le transmite, prin mesaje diverse, neînțelese, subconștientul insomniac.
Mi-e foarte greu să vorbesc despre visele altora, totuși, dând eventuale explicații puerile acolo unde nici chiar proprietarii lor nu o fac, fiindcă mă poziționez, conștient/inconștient, abia în faza de tatonare a propriilor vise nesfârșite.
Îți simt privirea răzvrătită și mă decid să răspund, în timp ce un pescăruș planează în fața ferestrei și ne face semne înaripate.

(atunci am învățat cuvintele să zboare, iar dintr-o dată lumea mi s-a părut mult prea mică)

Nu. Trăim cu ochii deschiși. În sfârșit. Până acum habar nu aveam că o dimineață prelinsă pe zidurile blocurilor poate aduce cu ea, fără să ceară nimic în schimb, briza oceanului și sarea unor misterioase străfunduri unde încă nu a ajuns nimeni.
Nu spui nimic. Însă știu că aceleași gânduri te-au încolțit și pe tine. Mai întâi au dat târcoale, adulmecând aerul ca niște prădători versați porniți la vânătoare, apoi – exact în clipa potrivită, pentru ca victima să nu mai aibă nici cea mai mică șansă de salvare – au sărit la beregată. Sfâșiind. Dar mușcătura aceasta, departe de a fi letală, este reconfortantă.
Abia acum avem dreptul nesperat de a ne putea imagina orice. Și asta pentru că atunci când bulevardul întins sub ochii tăi, din intersecție în intersecție, se transformă subit într-un șenal, deschizând calea către un port invizibil, nu mai poți decât să accepți ideea conform căreia ar fi posibil să admiri, nu peste multă vreme, cu gura căscată și inima bubuind în piept, lac de transpirație sau tremurând din toate încheieturile, pânzele zdrențuite ale Olandezului Zburător.
Totul devine realizabil, palpabil, chiar dacă închizi ochii, din când în când, cu gândul că îi vei redeschide și vei urmări cu privirea autobuzul care încearcă să ia curba la dreapta, iar șoferul claxonează nervos pentru a-l determina pe un șofer neatent să elibereze banda. Te ciupești în podul palmei, durerea este reală, visul este real, nu există niciun autobuz la câteva etaje mai jos, iar ție îți este frică să spui nimic nu va mai fi ca înainte.
Nimic nu va mai fi ca înainte, te aud șoptind.
Noi vom fi ca înainte, îți murmur la ureche. Și asta este tot ceea ce contează. Restul va veni de la sine.
Spre deosebire de nefericiții care încearcă să dea explicații logice tuturor evenimentelor în mijlocul cărora își desăvârșesc omeneasca limitare spațio-temporală, eu mi-am permis luxul de a da haosului ceea ce i se cuvine. Există, astfel, în viața mea, o ordine haotică, oricât ar părea de ciudat, și o imagine sugestivă ar fi cea a unui birou pe care sunt așezate în devălmășie notițe, acte, hârtii, dosare, plicuri, manuscrise neluate în seamă decât cel mult o dată pe an sau cărți puse una peste alta, lăsate să agonizeze în speranța că, mai devreme sau mai târziu, vor fi răsfoite, citite, recitite, adnotate și analizate cu răbdarea cercetătorului dedicat.
Firește, oricine se apropie de birou trăiește o derută cruntă, iar nivelul cel mai înalt al dezolării este atins cu rapiditate. Totuși, în ciuda aparențelor, cineva gestionează fiecare centimetru pătrat al suprafeței și fiecare notiță colorată purtătoare de informații mai mult sau mai puțin interesante pentru cel care nu cunoaște istoria ei.
Dezordinea nu înseamnă altceva decât o percepție. Și, încercând să suprapunem propria perspectivă peste perspectiva altcuiva, chiar bine intenționați fiind, nu vom reuși decât să dăm naștere unui haos amplificat. Iar când nu înțelegem ceva (dar când înțelegem, cu adevărat, ceva?), preferăm să distrugem. Ne caracterizează dorința nativă de a călca în picioare castelele de nisip ridicate de alții.
Milioane de pagini plutesc acum de-a lungul bulevardului. Am putea păși peste ele – un pod de cuvinte poate fi mai rezistent decât un pod de vase? –, însă îmi este teamă că la fiecare pas am auzi gemetele autorilor.
Poate că oameni exaltați au dat năvală și au spart ușile tuturor bibliotecilor din oraș, apoi – fiindcă n-ar fi avut niciun sens să incendieze volumele (asta s-a mai făcut, de altfel, iar omul, de-a lungul vremurilor, își dorește să fie neapărat original, în sens negativ, indiferent de consecințe) s-au decis să înece istoria scrisă pentru a lua superficialitatea speciei de la zero. Un alt paragraf, o altă viață. Un alt capitol, o altă dezamăgire mondială. O altă bibliotecă distrusă, o alte carte ucisă fără a i se oferi dreptul la apărare. Și certitudinea că, după un oarecare interval de timp, ne vom distruge din nou cuvintele. Rânjind și propovăduind o lume rescrisă în funcție de alte interese.
Arse sau înecate, cărțile nu protestează. Așa cum acceptă posibilitatea de a nu fi citite, niciodată, de nimeni, cărțile își primesc și condamnarea la moarte, prin ardere sau înec, în tăcere. Cărțile, spre deosebire de oameni, nu încearcă niciodată să facă recurs. Și, din nefericire, nu vom afla niciodată care este ultima dorință a unei cărți.
Ai lacrimi pe obraji.
Și noi suntem precum filele acestea... Smulși dintre coperte și obligați să rătăcim pentru totdeauna între maluri nevăzute.
Poate că e mai bine așa. O rătăcire continuă elimină contactul cu violența mâinilor care au învățat, mult prea repede, să rupă și să mototolească destine. Sau să le transforme, pur și simplu, în cornete pentru semințe.

Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua întâi .
O fundație lichidă care ne invită să construim viitorul peste un trecut preschimbat în recif, divinizând supremația echilibrului instabil și potrivindu-ne ceasurile după fiecare val. Poseidon zâmbește, la linia orizontului, apoi închide furtunile într-o cochilie uriașă...
Plutim.
Iar între noi și ziua a doua există doar realitatea dulce a unui sărut.