SPERANȚA

Se zbat înlăuntru-ntrebări neștiute
ce vor să își afle răspunsul pierdut,
le scot din adâncuri pe brâu de redute
să poată privi peste timp, în trecut.

Răspunsuri nu am să le pun înainte,
prea multe-s pierdute în hău de uitări,
departe de gândul rămas prea cuminte
în leagăn de visuri, pe câmpul cu flori.

Mă țin deoparte de vorba bolnavă,
de glorii mărunte, de gândul pustiu,
nu vreau să mai gust din această otravă,
servită malefic la ceasul târziu.
Prea multă ocară colindă prin lume
în straie croite cu vorbe de lux,
prea multe văzut-am făcute anume
să pară scăldate-ntr-un magic aflux.

Pretinși diplomați, ascunși după vorbe,
ne toarnă minciună pe cuget curat,
ascunde-ți și chipul și duhul sub jerbe
din flori curățate de orice păcat !...
Cu gândul pătruns de visări siderale,
să treci peste praguri murdare de troc,
îmbracă-ți și visul în sfinte petale -
speranța deschide drum nou spre noroc !

ULISE

Ce faci atâtea nopţi fără mine
prea neuitata clipei ce vine?
O, cum te leagănă gândul meu singuratic,
fir nevăzut în stratul freatic!
Cum caut umbra chipului tău care piere,
pe holuri de vis, cu false unghere!
Și răsuflarea-mi străină se curmă
pe ultima uşă trântită în urmă.
Pereţii ovali se-ntorc în oglindă -
vor în ghiocul lor să mă prindă.
Și gâdnuri nătânge plutesc prin odaie,
în cioburi de visuri rebele mă taie.

De unde te ştiu şi câţi ani trecură
în urbea în care norocul se fură?
Ce daruri de preţ mai sunt prin vitrine,
în şopul ornat cu lucruri străine?
Câti doctori mai ies în ştiinţe exacte
și cum se mai vinde sticla de lapte?
Ce mobile noi se mai urcă pe scară?
Nici nu mai stiu, e iarnă e vară…?!

O clipă se leagănă gândul alene,
pe punte Ulise, vrăjit de sirene,
adoarme cu mâna în barba-i ţepoasă
și visul îl poartă departe, spre casă.
Vis rătăcit prin hăuri flămânde…!
Dar unde-i e casa şi ţara, pe unde?

 

DIN TOT CE AM, DIN CÂTE AM AVUT

A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,
simt clipele prin amintiri cum zboară
din câte-au fost, din câte-au mai rămas
duc mai departe-a timpului povară.
Și nu mă plâng, și nu regret nimic,
las timpului destinul să mi-l treacă -    
din ieri, din azi, din mâine mă ridic
chiar dacă-ar fi să sap și-n piatră seacă.

Ani grei s-au adunat în urma mea
tăcerile, mai lungi ca niciodată,
din gânduri îmi alungă piaza rea
și calea dreaptă-n suflet mi-o arată.
Iar de mă-ntorc cu gândul în trecut,
cărările nu-mi par deloc schimbate,
din tot ce am, din câte am avut,
în inimă-mi rămân doar nestemate.

Din ele îmi ridic în cuget un altar   
pentru tăceri loc sfânt de întrupare
din vorbele ce ard pe buze ca un jar,
de strajă stând pe dune mișcătoare.
Iar dacă toamna vieții tocmai a sosit,
nu mă opresc din drum, merg înainte,
pornind încrezător din locul hărăzit,
mă-ndrept tot mai smerit spre cele sfinte.


CUIE RUGINITE (ZIUA ÎNTÂIA)

Vin ciorile pe crengile căzute
și umbrele prin curte se-ndesesc,
în poama acră-a mărului crețesc
briceagul tatei singur se ascute.
Ulucile din garduri stau să cadă,
iar cuiele în babe-au ruginit,
îl văd pe tata stând nedumerit
pe banca învechită din ogradă.
L-aud că-njură foarte supărat
de luna măsii-n cerul cristalin
căci zidurile toate s-au surpat
când a vorbit la megafon Stalin.

CUIE RUGINITE (ZIUA A DOUA)

De azi de dimineață îndrept cuie -
le-am scos de ieri din gardul prăbușit,
l-aud pe tata înjurând mâhnit
de cerul măsii stors dintr-o gutuie.
Întreb de cuie noi, neruginite,
și de uluci de brad, că sunt mai moi,
dar tata pomenește d-un altoi
ce-mi va opri cuvintele rostite.
Și supărat se-ndreaptă spre grădină
să dreagă gardul rupt lângă anin -
din când în când se-aude în surdină
înjurături slăvindu-l pe Stalin!...


CE BĂRBAT ERAM ODATĂ!

De mine câteodată-mi este dor,
ah, Doamne, ce bărbat eram odată! -
treceam și gardurile ei în zbor
când poarta rămânea nedescuiată.
Poate și azi aș face tot așa
dar poarta a rămas întredeschisă
și mă întreb mirat de nu cumva
venirea mea era demult decisă…

Nimic n-a mai rămas ca în trecut,
iar gardurile parcă-s mai înalte,   
din tot ce am, din câte am avut
ah, Doamne, multe mi se par deșarte!...
Iar de mai trec pe-acolo uneori
privind spre gardul ce-mi stătea în cale,
m-aș înălța chiar dincolo de nori
din cornul lunii să-i aduc pocale.

Din ele să îmi toarne elixir
să mă îmbăt, cum o făceam odată,
când ajungeam în stare de delir
de poarta rămânea nedescuiată.