1. CE-AȘ VREA!...

Aș vrea să scriu o poezie chiar dacă muza mi-e plecată,
o dau așa…pe fantezie ...și-o fac să fie deocheată.
Cine-o citi să-și facă cruce și tare să se minuneze,
o poezie la răscruce cu versuri care să mimeze.


Cu ce să-ncep? Ce e mai bine? Se-nvolbură idei în țeastă,
iar plăsmuirea se-ntreține scriind cuvinte șnur pe tastă.
Puțin piper îi pun și sare să simtă omul când o gustă
că-n viață sunt clipe amare și fantezii ca de mangustă.
Nu deslușesc idei să pice sau armonii să mă apese,
doar vagi impresii ce se zice că stau ca oaspeții la mese.
Le dau frâu liber să se-așeze, loc potrivit ca să-și găsească,
doar noutăți să promoveze și-n consonanță să rostească.
Sunt gânduri de prietenie, de omenie, voie bună
și fără stereotipie le-așez în vers să meargă strună.
Sunt greu de prins gânduri pribege când nu li s-a-mplinit sorocul,
cu prisosință ai ce-alege să-ți legi de harul lor norocul.
Mă copleșește insistența, ne-ngemănăm arcuș pe coardă,
și jur că-i voi păstra cadența dând foc viorilor să ardă!


2. RONDELUL SCOICII


Nu orice scoică poate să zămislească perle,
cele-osândite poartă nesăbuit blestem,
oblăduind plămada închisă-n efemer le
pradă crunt destinul rupând firul de ghem.
Când vin pe lume pruncii, în lunci răsună mierle,
cinstind progenitura, ograda e-n rustem,
nu orice scoică poate să zămislească perle,
iar cele osândite se mistuie-n blestem.
Pătrunse de durere ca-ntemnițații-n gherle
își slobozesc povara și izbăvite gem:
sunt scoicile ca mame ce-n traiul auster le
fură hoți de perle, iar noi, tăcuți, credem
că orice scoică poate să zămislească perle...


3. TU ŞI EU




Trăiesc cu tine tot mereu,  
nu ştiu eşti tu sau, poate, eu,
mă regăsesc în tot ce faci,
din ce în ce mai mult îmi placi,
tandrețea ta este a mea,
ne-împreunează dragostea,  
desenul tău, desenul meu,
culorile din curcubeu,
eşti muzică, ton şi acord,
zi singură-n al vieţii bord,
când inima îmi e prea grea,
tu, sigur, mi-o poţi alina,
când eu sunt versul, ritmul, rima,
tu eşti respectul meu şi stima,

că vei trăi mereu în mine
cu tot ce-i rău, cu tot ce-i bine,
în orice zi, în orice ceas,
povestea noastră are glas,
în lumea mea, în lumea ta
putem eroarea îndrepta,
când tu renunţi, eu îţi accept
o judecată pe nedrept,
de ninge, plouă, bate vânt
noi doi avem un legământ,
păstrăm căldura, ne iubim,
doar de duşmani să ne ferim,
chiar de sunt bun, sau, poate, rău,
doar drumul meu e drumul tău,
te-am căutat, m-ai căutat,
dar nicidecum n-am fost plecat,
aş fi pierdut de n-aş avea
cu cine savura cafea,
singurătate – nu rezist,
ne completăm vesel sau trist,
ne-asemănăm, după cum vezi,
ca doi meri plantaţi în livezi
când soarele le scaldă faţa,
le dă şi rodul, le dă viaţa.
În fine, ştiu de ce exist,
te preţuiesc drept ametist,
pe aripi de zefir mă porţi,
mă leagănă-ai izbânzii sorţi,
mi-ai dat şi cheia cerului
să descui poarta soarelui.
Doar astfel existăm mereu
că eu sunt tu şi tu eşti eu!
Când drumul se va termina
lumina mea, lumina ta
pe celălalt va aştepta
să țină-aprinsă candela.
 
4. REVERIE



I. Într-o zi, pe la chindie,
lâng-un fir de păpădie,
găsii dorul mândrii mele
înglodat în temenele.
Cu mâinile amândouă
îl spălai, din ochi, cu rouă
şi-l strânsei la piept să simtă
inima cum îmi palpită.
Cu emoţie şi teamă
simţii glasu-i că mă cheamă
de aproape, de departe
unde gândul ne desparte,
de departe, de aproape
străbătând dealuri şi ape.
 
II. Privesc întâi spre răsărit,
dar chipul ţi-e la asfinţit,
te strig, dar nu poţi să-mi răspunzi,
eşti printre orbi, flămânzi şi surzi,
lumină n-ai să poţi vedea
e chipul meu, e vocea mea,
de-mpingem timpul îndărăt
tu ai uitat şi cum arăt,
dar chipul tău, în visul meu,
dispare, apărând mereu,
întind o mână să te-ating,
dar lumânările se sting,
miros de smirnă, fum şi jar
se simte până-n sărindar.
Cel dor nestăvilit mă vrea,
dorinţa ta, ofranda mea,
să merg la Creator să cer
o viaţă plină de mister
pentru noi doi, pentru vecie,
în care tu şi eu să fie
pe-aceeaşi cale nemurire
în drumul către mântuire,
să nu ne putem despărţi
de-om reînvia ori muri,
cum umbră-om nu se despart
şi totul, totul îşi împart,
că putem sta doi pe un loc
cu aceeaşi vrajbă sau noroc,
cu-aceeaşi grijă şi speranţă,
cu eleganţă şi prestanţă,
cu apă, aer, soare, foc,
legând ursita de noroc,
îngemănaţi pe veşnicie
la rădăcini de păpădie,
agheasma pusă-ntro cofiţă,
legaţi de-un fir de garofiţă,
ca dăltuiţi într-o figură
de heruvim sau creatură.
 
III. În cea zi, pe la chindie,
te-am numit melancolie,
izbăvire să ne fie
și izvor de apă vie,
numai vântul când adie
pletele mi le mângâie,
numai ploaia când revarsă
îmi sărută gura arsă,
numai noaptea când coboară
în mantia-i mă-nfăşoară,
iară boarea cea tihnită
îmi vrea noaptea liniștită,
numai stelele din zori
vor ochii-mi strălucitori,
şi nimeni, nimeni nu ştie
să culeagă păpădie,
dar, privind spre deal, la vie,
te văzui copilărie,
tinereţe, bătrâneţe,
patru ochi şi două feţe,
două guri îngemănate,
mâinile împreunate,
părul ne crescuse-n iarbă,
via parcă sta să fiarbă,
să gustăm din mustul vieţii
şi porumba tinereţii,
să stăm tâmplă lângă tâmplă,
la final asta se-ntâmplă:
stelele, noaptea şi luna
ne-or veghea întotdeauna!


5. VIS


 
Iară te-am visat azi-noapte,
ne-ademeneau fructe coapte,
alergam să găsim mure,
eu izvor şi tu pădure,
eu izvor de apă vie,
tu pădure la chindie,
tu frunziş, eu adiere,
glas de lacrimă şi miere,
foşnete de vânt şi boare,
susur de izvor, răcoare,
ciucuri atârnaţi în plete,
miresme vrând să ne-mbete,
regăseam prin crengi şi iarbă
muguri puşi de dor să fiarbă,
răscoleam ispite blânde
şi idilele plăpânde,
croiam poteci, cărărui
şi ne dedam dorului,
să ne rătăcim hai-hui
doi copii ai nimănui,
nimeni să nu ne găsească,
doar iubirea să ne pască,
eu sunt zvelt, tu grațioasă,
eu simpatic, tu frumoasă,
gura lumii, ce ne pasă,
clevetește, e spinoasă,
dar noi ne vedem de treabă,
știm că doar netoții-ntreabă
de ce ești neagră și slabă,
te-ai îndoit ca o scoabă,
nu ești neagră, ești brunetă,
nu ești scoabă, tu ești zveltă,
starea noastră e perfectă,
dar lumea ne-o vrea defectă,
tu dragoste, eu iubire,
osândă şi fericire,
eu gândire, tu ispită,
chemare neîmplinită!
De-aşa vis dumnezeiesc
nicicum vreau să mă trezesc!
 
6. DORUL TĂU


 
Dorul tău, iubirea mea,
zboară-n zori ca rândunea,
totul este foc și pară
până-n seară mă doboară,
că în inimă amarul  
arde ca în vatră jarul,
jarul arde și mocnește
inima n-o potolește.
Iarna gerul m-a-nghețat
până s-a-mprimăvărat,
vara gâtul mi-a uscat,
mi l-a ars și însetat,
doar cu rouă l-am udat.
Sufletu-mi însingurat
prin păduri a colindat,
izvorul răcori i-a dat,
fragi și mure a mâncat
dar de dor tot n-a scăpat,
a umblat și a oftat
după mândrele din sat
până-am simțit că-s bărbat.
Toamna haina și-a schimbat,
crengi și frunze s-au uscat,
din ele a făcut pat
pentru viitor iernat.
Dar eu nu l-am mai lăsat
să colinde pe-nserat
pentru dorit sărutat.
Gânduri mă ningeau petale,  
răsunau vorbele tale
cântate-n zefirul serii,
mă dedam, oricum, tăcerii
și mă ostoiam plăcerii.
Am venit să mi te iau
că te doresc, că te vreau,
la nimeni să nu te dau.
Martor mi-este Cel de Sus
că respect tot ce am spus
și mă rog lui Dumnezeu
să-ți dea ce nu ți-am dat eu!
Nu ți-am dat că n-am avut,
doar atât cât am putut:
ți-am pus sufletul pe tavă,
inima-mi ți-am făcut sclavă,
ți-am jurat să fii a mea
câte zile-om mai avea
că ne leagă dragostea.
7. ASEARĂ…


 
Aseară, când ne-am despărțit,
simțeam că este primăvară,
nicicum, o clipă n-am gândit
c-ar fi pentru ultima oară.
Din nou iarna s-a așternut
cu viscol, ger și grea zăpadă
și nici prin gând nu mi-a trecut
că ochii-mi triști n-or să te vadă.
Distanța s-a mărit perfid,
ocean de gheață plămădită         
de vorbe grele ce, timid,
onoarea-mi nu vrea să le-nghită.
Acum e drumul troienit
de nepăsare și blesteme,
n-am cum să fiu binevenit,
nu mă primești, de ce te-i teme?
Și, de departe,-n poarta ta
privesc cum altuia te-i vinde,
cu ochii minții te-oi vedea
cum nepăsarea te cuprinde.
Nu cred că e adevărat,
poate te-ncurci în vreo bravadă,
în viața ta un alt bărbat
nici ochii-nchiși nu vor să vadă.
S-a rătăcit un viscol surd
și ninge troienit, văd bine,
geaba dau telefon la Smurd
că drumul e-nfundat spre tine.
Iar, de cumva, te răzgândești,
trimiți un semn pe căi divine,
troienele nu le topești,
pe sub zăpadă vin la tine!


8. CEL DE SUS


 
Dacă Cel de Sus mă vrea
dau zălog privirea mea
tandră, blândă ori gingașă
ca a pruncului din fașă,
limpede, clară, senină
ca florile din grădină
scăldate-n zori de lumină.
 
Dacă Cel de Sus mă cere
îi dau viața cu plăcere
în liniște ori tăcere,
grea, ușoară cum a fost
până mi-am făcut un rost,
sacrificii, preț și cost,
dar n-am trăit ca un prost.
 
Dacă Cel de Sus mă ceartă
și trecutul nu mă iartă
când am mers pe mână moartă  
încerc smerit temenele
pentru greșelile mele
fie rele, fie grele,
fericite ori belele.
 
Dacă Cel de Sus vibrează
și iubirea-mi izolează,
dar eu mintea mi-o țin trează,
nu mai am chef de nimic,
mă simt oropsit și mic,
dar câteva vorbe-i zic:
 
- Nu-mi da, Doamne,-n cap cu parul,
lasă-mă să-mi duc amarul
c-am avut noroc cu carul
dar am răsturnat șistarul,
bate-mă cu busuiocul
ca să-mi răscumpăr norocul
că n-am știut păstra locul
și-am rămas ca năpârstocul.
 
N-am cuvinte-a-Ți mulțumi,
Te știu în fiece zi,
Îmi ești Tată Păzitor
în calea plină de-amor,
am iubirea vieții dar
pe al patimii altar.
 
Nu mă lăsa să disper
că un singur lucru-Ți cer:
adu-mi iubirea-napoi,
că sunt singur, să fim doi,
mi-e aproape ca oricând,
loc precis la mine-n gând,
viața toată m-oi căi,
fără ea nu pot trăi!


9. A ÎNFLORIT MAGNOLIA-N GRĂDINĂ


 
A înflorit magnolia-n grădină
și mă îmbată iar al ei miros,
trăiesc necontenit clipa divină
când amândoi, sub ea, priveam de jos.
 
Era mister în jurul ei și-n șoaptă
ne murmuram tandreți și sărutări,
era răsplata pentru dulcea faptă
de-ați oferi târzii îngândurări.
 
Privind în ochi îți urmăream tăcerea
care strivea tot ce era ca-n vis,
parc-a fost ieri când am trăit plăcerea
de a afla cum este-n Paradis.
 
Se scurge viața precum apa lină
și trist privesc la oamenii din drum,
a înflorit magnolia-n grădină,
dar singur mă îmbăt de-al ei parfum.
 
Nici nu mai vii să-ți dăruiesc o floare,
să-ți prind în păr gingașe armonii,
uitat-ai de parfum și de culoare,
hai, vino, eu te-aștept mereu să vii!


10. SALCÂMUL ÎNFLORIT






Se-așterne liniștea pe-ntregul sat,
de-acum izvorul doarme liniștit,
mi-e dorul călător înaripat,
tu, vino, că salcâmul a-nflorit!
 
Chemări prea multe nu mai aștepta,
că, parcă, și fazanii-au obosit,
cu fluierat târziu te-or deștepta
și vino la salcâmul înflorit!
 
Tu amintește-ți, nu mai zăbovi,
ce sentimente-n mine ai trezit,
flori de salcâm, miros ne-o-nvălui,
dar vino la salcâmul înflorit!


 
Te-am căutat mereu, dar nicăieri
nu te-am aflat, nu știu unde-ai pierit,
te-am așteptat, dar n-ai venit nici ieri,
mi se părea salcâmul veștejit.
 
Dac-ai plecat, trebuie să revii,
măcar să vezi salcâmul scuturat,
te-or apăsa regretele târzii,
dar la salcâm găsi-vei alt bărbat:


 
îmbătrânit, nici n-ai să-l recunoști,
cu părul nins și sufletu-mpietrit,
privește-n gol, cu gândul la doi foști,
și crede că salcâmul a-nflorit.