Am cunoscut tăcerea stelelor, tăcerea oraşului adormit, am simţit puterea fulgerului,  a tunetului slobozit din tăria cerului, am cunoscut tăcerea urii...a iubirii...şi cea mai mare tăcere a înfrângerii şi a neînfrângerii; toate mi-au lăsat răni adânci sau mai puţin adânci; tăcerea din mine a fost cea mai adâncă, dar tăcerea cailor a rămas cea mai profundă; plină de taine;
Ascultare; supunere oarbă faţă de om; cel care i-a mângâiat cu palmele crupa asudată; i-a sărutat ochii şi i-a dat libertatea să pască firul de iarbă; cel cu care a mers în căutarea destinului; a trecut prin foc şi prin sabie înroşind pământul; a înfruntat furia valurilor şi a trecut munţii; tropotul s-a contopit cu strigătul, bucuria cu plânsetul, victoria cu înfrângerea...


Cine poate să ne spună? unde sunt martorii? doar pământul care le-a dăruit ţărâna ca acoperământ
Cal şi om cu aceleaşi gânduri; aceleaşi dorinţe; cuvinte puţine amestecă amintiri  în despicătura zorilor cu ciocârlii în cântec de primăveri credinţă şi devotament;

Şi chiar pe când eu mă uitam din creştetul frunzelor după caii ce şi-au lăut coama în argint strecurat prin lună, iar liliacul îşi căuta rădăcinile prin ţărâna moartă şi păsările începeau să ciugulească din încăierarea crengilor cu viaţa, au început să apară dihoniile cenuşii;  atunci am simţit că nu mai eram eu, fata aceea simplă, neştiutoare; devenisem dintr-odată mai înţeleaptă; începeam să văd altfel;  încercam să aflu adevărul, sau o altă faţă a lui; adevărul cailor; al cailor fără nume; al cailor însinguraţi semănaţi pe câmpuri fără lumânări aprinse; doar păsări negre cu ciocuri ascuţite; boturi căscate; însângerate; cu ochii sticloşi, neplânşi...
Unii cu alţii, unii după alţii, trecuţi în somnul prelungit al veşniciei; nimeni nu-i caută nu le strigă numele... nu-i îngroapă... nu le aduce onoruri... nu-i trece în cronici, în înscrisuri de epopee... nu le ridică monumente din piatră... din marmură...

E lupta lor... a omului? războiul lor...al omului? născuţi pentru om... pentru viaţa lor...?
Un dans continuu... al vieţii... al morţii?  de-avalma cu omul... caii, învingători sau învinşi? cine pe cine aleargă? cine pe cine înfrânge? cine sunt eroii?
Răniţii se strâng... caii rămân; morţii se îngroapă... caii- fulgere vii împânzesc câmpurile, macină praful morţii; din fructe devin sâmburi; intră în pământ... îi iau izvoarele ca să renască fluvii amazoniene; răsuflarea lor înmugureşte adâncurile; odihna de dincolo de noi; o amplifică şi se transformă în vis; visul firului de iarbă îmbrobonat cu rouă; muşcat cu aceeaşi gură cu zăbala în spumă; sărutat cu aceeaşi patimă, cu aceeaşi dorinţă de a-şi cuceri viaţa din ei...!

Om şi cal se zidesc împreună până se aşterne tăcerea; tăcerea nopţilor botezate, înfoiate ca penele de pasăre; sfioase ca şoaptele izvoarelor în căutarea clipei eterne;
Viaţa, un joc de-a baba oarba; un mister cu greşeli şi căutări; când se dezbracă se sfârşeşte în imperfecţiune;

Privesc caii în galop, dar mai ales pe cei stând în picioare; caut să trişez simţurile amestecate când lumea se naşte şi moare în trupul meu;
Caii vin spre noi, cresc pe drumurile noastre ca plopii; să ne arate direcţia în care mergem; răsar din ape; de sub stânci, să ne amintească viforul prin care au trecut; prin care am trecut;
La urma urmei iubirea cailor poate fi o prostie, dar ea nu poate fi ştearsă, pentru că vine din rădăcini, iar rădăcinile nu pot putrezi; sunt udate cu sânge...!

Privesc caii; pe cei nărăvaşi sau cuminţi... caii dimineţilor albastre, ai nopţilor însingurate, ai urilor, dar mai ales pe cei ai iubirilor...caii, care  topesc  uitarea pe sânii copţi ai mărilor şi aduc depărtarea mai aproape de suflet !