Imnul Sighetului
„Oraşul meu din nord – un vis – o catedrală – / Floare de colţ, un plai, o insulă-ntre ape,
Peste Gutin şi Iza – spre Mara şi Vişeu, / Să-ncingi iar hore noi în ceas de sărbătoare,
Tumultul vieţii să-nflorească în ceasul greu, / Oraşul meu de vis să crească, ca o floare.


Şi Sighetul se scaldă în rugă şi cuvânt. / Veniţi să dăm bineţe şi florilor din glastră,
Copiilor lumină, bătrânilor alint, / Aici se naşte cântul şi Pasărea Măiastră,
Iar veacul ţese şoapta pădurilor de-argint.” (Pavlo Romaniuc)

Am început comentariul despre „Cămaşa lui Nesus” cu poezia „Imnul Sighetului”, scrisă de Pablo (sau Pavlo) Romaniuc cu respectuoasă dragoste faţă de oraşul nostru multisecular. Atunci, cum am putea să nu-l îndrăgim pe autor?...

Romanul „Cămaşa lui Nesus”  are ca temă iubirea spulberată de mentalităţi diferite: ea, Larisa, are părinţii suspuşi, lucrează într-un minister; el, Vasile, fiu de ţărani.

Firul narativ al romanului e arhicunoscut. Depinde de fiecare scriitor cum ştie să-l expună. Pablo Romaniuc are o „poezie” a descrierilor care mie mi-a plăcut foarte mult. Tristeţea se simte în mediul în care se petrece acţiunea. Nici nu-i nevoie ca personajele să dialogheze (deşi o fac) pentru ca cititorul să intre în atmosfera pe care am menţionat-o.

„O lumânare aprinsă ardea mocnit, iar lumina ei firească se legăna, precum umbra unui plop, împrăştiind întunericul nopţii, care se aşternu nepăsător peste camera lui, plină de cărţi, printre ghivecele de flori cu muşcate, rozmarin, ficuşi...”

...scrie Pablo Romaniuc la începutul romanului. Vasile se uită având nostalgia amintirilor care dor, la „Florile ce iernau pe pervaz, trăgându-şi în adâncul lor visul verde, pierzându-se în întunecimea nopţii, iar la lumina lunii să se umple din nou cu lumină, adunând putere pentru cel puţin o noapte.”

Vasile era cândva un om fericit...
„Începu să-l neliniştească somnul, trăgându-l de mână în vârtejul său. Stinse lumânarea şi se culcă lângă iubită. Liniştea nopţii mângâia tot mai aproape de inima sa clipele-i treze şi căzu repede în somn, ca într-o apă caldă. Trupul său deveni uşor, unindu-se cu inerţia şi, ca un vânt de primăvară, pluti în uitare.”

Sunt fragmente în roman absolut mirifice. Vasile îşi aminteşte:
„Ea mă mângâia cu taina ochilor ei albaştri. Eu o întâlneam cu sfinţenie, umbra-i o alintam cu şoaptele sufletului meu, o certam cu cuvinte nerostite până-n ceasul dumiririi.”

Apoi tot romantismul începe să dispară: „Din nou sudoarea fierbinte îi inundă fruntea cuprinsă de grele gânduri, iar cuvintele, atât de nevinovate, se aliniau într-un rând încâlcit, ce cu o grea presimţire i se opri în piept, biciuind şi zdrobindu-i tristeţea...”

În roman mai apar o serie întreagă de personaje, care sunt chiar persoane cu care autorul s-a întâlnit şi a povestit, poate când
„... Luna şugubeaţă îi zâmbea din înălţimi, ridicându-se încet, hoţeşte, plutind mai departe – dincolo de orizontul fantastic, topindu-se în simfonia vernil a liniştii dimineţii, în ceaţa răsfirată în depărtări...”

Dar sfârşitul poveştii de dragoste e trist, aşa cum sfârşitul (trebuia oare să scriu cuvântul acesta cu majuscule?) e trist. Atunci
„...gândul, voinţa, simţirea, imaginaţia – totul se stinge! Nu luăm cu noi nimic; aşa cum am venit, aşa şi plecăm: cu strigăt în necunoscut, cu strigătul de disperare. Te naşti strigând, mori – tot strigând. [...]. În scurta noastră viaţă suntem martorii diferitelor evenimente ale istoriei; suntem jertfele războaielor, revoluţiilor, cutremurelor, potopurilor, inundaţiilor, furtunilor”

Prin câteva evenimente ale istoriei sau ale naturii nepotolite am trecut şi noi. Oare câte vor mai fi până „gândul, voinţa, simţirea, imaginaţia” vor ajunge să se stingă? Şi atunci, ce mai rămâne? Poate un Imn al Sighetului !?