Dragă cititorule,
Radiohead tocmai au lansat recent albumul “A moon shaped pool” iar eu stau şi lâncezesc direct pe pământul rece, undeva într-un colţ de Hyde Park şi-i ascult în căşti. Tremur de frig şi parcă şi de îndoială dar îmi place mult prea mult aerul proaspăt al parcului şi adierea pe care o aduce azi cerul mohorât. Aş vrea să stai cu mine pe o pătură şi să-ţi explic cât de tare mă nelinişteşte albumul ăsta dar parcă mi-a amorţit creierul de la supra analiza versurilor.

Aş vrea să ne imaginăm împreună că suntem acasă în poiana din Munţii Apuseni şi aş vrea să te fac să înţelegi de ce e atât de special locul acela pentru mine şi de ce mi-am petrecut acolo multe vacanţe de vară, cu zile poate rupte din universuri tangente şi nopţi luminate doar de stele şi presupuse obiecte zburătoare necunoscute. Aş vrea să ai la tine şi un pic de ceva, mini macarons sau o caramelă, dulce şi prea fericită sau uşor sărată. Aş vrea să stai în picioare lângă mine şi să mă priveşti de sus cu braţele încrucişate şi o vagă nedumerire şi să mă observi stând întinsă, cu ochii închişi şi cu o mână aşezată sub ceafă în timp ce arătătorul celeilalte mâini îmi este pregătit de un spontan shuffle. În jur zac margarete din-alea mici şi chipul meu e liniştit. E aproape ora patru după amiază. Din când în când îl întrerup pe Tom Yorke pentru a-mi ridica uşor capul din iarbă şi a mă asigura că nu e nimeni în preajmă şi doar atunci mai aud căderea violentă a frunzelor. Adulmec trifoi şi mentă proaspătă şi mă mai înţeapă din când în când câte o insectă doar cât să păstrez contactul cu realitatea. Altfel, aş aluneca total în tărâmuri ascunse cu idei şi vise de nepătruns dar mi-e teamă că m-aş putea trezi abia în toiul nopţii iar mie mi-e frică de întuneric mai ales când sunt în natură. Mi-e frică să nu mă răpească extratereştrii.
Închid din nou ochii şi acelaşi gând revine obsesiv…  De curând cineva foarte drag mie a plecat acasă şi chiar dacă aparent inspir normal şi relaxat, când expir aerul iese greoi  precum un oftat pentru că mă apasă totuşi încă angoasa şi mă supără ireversibilitatea morţii. Prin tehnici masochiste, de două săptămâni încoace mă chinui şi mă torturez imaginându-mi în detaliu cum s-a dezbrăcat de vitalitate şi cum a plecat de lângă mine, unde a păşit şi cu cine s-a întâlnit acolo, ce profesează acum şi dacă şi-a schimbat actul de identitate. Nu vrea să sară gardul imaginaţiei mele acea agonie euforică de la început, delirul alternat cu luciditatea, ultimul murmur de pe buze, privirea fixă, disperarea pulsului, opacitatea judecăţii, neuronii dezorientaţi, epiderma fadă. Mă întreb constant dacă a durut şi dacă da, cât de tare. Şi dacă nu, de ce n-a durut. Progresiv a pătruns în eternul întuneric dar încă ne-a auzit pentru câteva secunde rostind în cor toate acele “de ce”-uri şi “încotro te duci?”, “atât de repede!?” şi “mai rămâi, te rog…” A rămas în mine vie autenticitatea durerii pe care am simţit-o atunci când i-am pus mâna pe glezne şi i le-am simţit reci. Ca orice fiinţă mediocră, nu m-am gândit atunci la viaţa lui ci m-am gândit la cum va fi viaţa mea de atunci înainte. Nu m-am gândit la cum a trăit el, ci la cum voi trăi eu fără el. Nevoia asta constantă de a hrăni egoul căutând propriul confort nu încetează niciodată să mă surprindă. Încetarea existenţei lui devine treptat doar un punct tot mai mic folosit doar ca reper pentru temporalitate. În urmă cu două săptămâni… în urmă cu doar două săptămâni… şapte plus şapte zile…două săptămâni de perpetuare a unui contrast fals între negru şi lumină, lumină şi negru, pământ şi cer, cer şi deprimare. De ce pofta de viaţă nu poate fi sinistră şi uneori macabră iar sinuciderea să reprezinte iluminare? Din acelaşi motiv pentru care încă nu ne-am hotărât dacă sinuciderea e un gest de curaj sau laşitate.
Ridic din nou capul şi mă sprijin domol în coate în timp ce mă uit la un trunchi de copac şi cum din el vântul scutură o ghindă. Mă sperie natura cât poate fi de vie şi de grăitoare. Mă întind la loc şi trag aer în piept… zâmbesc şi dau volumul mai tare.
Când am venit eu pe lume, m-au pus într-o păturică roz. Zice-se că eram unul dintre acei copii nou născuţi urâţi, zbârciţi şi negricioşi care într-o secundă îţi pot ridica adrenalina de fericire că în sfârşit există şi sunt sănătoşi, ca apoi într-o altă secundă să-ţi ridice anxietatea că poate vor rămâne mereu la fel de urâţi. În ziua în care m-am născut era cald şi bine şi zi de odihnă iar fratele meu a alergat entuziasmat dinspre spital spre casă ţopăind şi anunţându-i în stânga şi-n dreapta pe toţi trecătorii că are încă o surioară. Tata a dat de băut întregului cartier, mama a rămas la spital să aibă grijă de mine. Nu ştiu sigur dacă becul a pleznit subit sub tensiunea electrică sau din cauza mea sau poate doar pentru că încă era an de comunism şi lumea din obişnuinţă avea stoc de lumânare, dar în salonul în care era internată mama, imediat după ce m-am născut s-a stat în beznă totală. Cu toate astea, ea s-a îngrijit de noul născut, alăptând şi ţinându-l cu grijă la piept întreaga noapte, văzând  abia dimineaţa devreme că pe lângă pielea albă ca laptele, copilul din braţele ei mai avea ceva diferit faţă de ceea ce cunoştea ea… era de gen masculin. Fusesem încurcată cu un băieţel. Mama hrănise un alt copil în vreme ce eu în tot acest timp dormisem cuminte în pătuţul meu, iar din când în când deschisesem ochii şi-mi plănuisem idealurile de viaţă, uitându-mă pe fereastra cu vedere către dedeasupra şi zicându-mi că “luna asta arată ca un mare caşcaval”.
Şi de altfel cuminte am rămas şi în toţi anii care au urmat.
Ridicam semne de întrebare şi fel şi fel de “ce-i neînregulă cu fetiţa asta” mai ales cu privire la lipsa acceselor de furie din faţa magazinelor cu jucării sau pentru faptul că nu manifestam istericalele specifice vârstei timpurii. Mâncam tot din farfurie, atât din a mea cât şi a celorlalţi fraţi şi uneori chiar şi a copiilor din vecini. Pe părinţii copiilor din vecini îi adoram deoarece la ei în case îmi petreceam de regulă după amiezele până când se întorceau fraţii mei de la şcoală. Aveam obiceiul de a-mi face zilnic remarcată prezenţa, de parcă fiecare etaj al blocului în care locuiam era o altă localitate iar eu eram o vedetă în turneu. La etajul unu mi se servea cacao cu lapte şi uneori prânzul, la etajul doi locuia o bătrână care mă învăţa să cos pe etamină şi care la 90 de ani vedea detaliile pânzei chiar mai bine decât mine, la etajul trei mâncam uneori griji în lapte şi mă jucam cu animale de companie, iar la etajul patru aveam acces la un pian şi alte instrumente muzicale. Eram însă atât de pudică şi de închisă în propriul meu univers încât profesorul de muzică îmi spunea “mimoză”. Şi poposeam uneori şi pe acoperişul blocului, unde aveam permisiunea de a urca doar însoţită de unul din fraţii mei mai mari şi de unde priveam vara satele dimprejurul oraşului nostru, inundate,  minunându-ne cum băltea apa pe câmp precum pe culturile de orez. Tot de acolo am privit şi eclipsa din ‘99 printr-o bancnotă de 2000 de lei pe care mi-a smuls-o din mână fratele meu după ce mi-a tras şi un şut în fund trimiţându-mă înapoi în casă astfel încât să poată fuma liniştit cu prietenii lui pe acoperiş. Mă îngrozea scara de acces către acoperiş atât de tare încât devenise una din sursele care-mi generau coşmaruri. Îmi amintesc cum într-o vară avusesem o răceală crâncenă iar copil fiind, bunica mă plantase pe recamier, acoperită cu două plapume umplute cu pene de gâscă astfel încât să transpir cât mai mult şi mă ţintuise  cu comprese reci pe cap şi pe la glezne. La un moment dat din cauza febrei, în cameră au început să cadă fulgi de nea. O urmăream din priviri pe bunica plimbându-se de colo colo printre particulele albe şi indefinite până când am privit spre peretele din dreapta şi am văzut cum boii au început să urnească greoi carul lui Grigorescu şi-au tot tras carul în afara ramelor tabloului până pe peretele dinspre fereastră. Apoi am ridicat privirea şi chiar deasupra mea pe tavan zărisem o spărtură din care atârna scara care ducea către acoperişul blocului nostru. Se topea în straturi ca o lavă incandescentă şi picurând peste mine un acid fierbinte şi vâscos distingeam vocea bunicii care îndemna “închide ochii…închide ochii şi dormi”. A fost (probabil) cel mai cumplit delir. Ori, într-un top personal al delirului i-aş acorda locul doi, după o întâmplare tot de pe vremea când aveam vreo şase ani. Doar că atunci nu sunt sigură că am delirat. […]
Eram copil de grădiniţă şi într-o zi ne-au dus la cules de aer proaspăt şi de brânduşe. Zi de iarnă cu pământ îngheţat şi soare nemernic cu dinţi. Sau… poate c-am halucinat. Poate că totuşi n-am fost niciodată la cules de brânduşe…naiba ştie. Am întrebat în acea zi cerul dar mi-a răspuns doar cu nori şi vreme şi mai rece. Am întrebat şi am întrebat şi am întrebat de ce pentru o zi am fost singură pe lume însă abia mulţi ani mai târziu am aflat. Am aflat că sunt doar un om caruia generic i se spune introvertit. Un om introvertit cu amintirea unui câmp îngheţat şi plin de brânduşe. Iar poate calul ăla mort era de fapt El Zorab.
Alături de ierbar am avut cândva şi un insectar compus dintr-o bucată mare de polistiren care scârţăia enervant atunci când împungeam mijlocul insectelor pentru a le imortaliza. Paradoxal, aveam impresia că intensitatea suferinţei fizice diferă în funcţie de dimensiunea fiecărui organism, iar că insectele sufereau mult mai puţin când le împungeam de vii cu acul decât broasca disecată în laboratorul de biologie. În acelaşi laborator profesoara mea a dezbrăcat de înveliş o ceapă, arătându-ne celulele din fiecare foiţă şi m-a impresionat de nenumărate ori cu înmugurirea artificială a crenguţelor de cireş prin păstrarea lor la congelator. Însă nimic nu era mai palpitant decât faptul că în laborator aveam si fetuşi umani conservaţi în formol. Nu m-a preocupat însă în mod special ideea de a ucide artropode, ci mai mult eram curioasă de ceea ce se întâmplă cu nevertebratele după ce mor, la fel cum m-a preocupat ulterior tanatologia la modul general şi ce se întâmplă de fapt cu toate fiinţele după ce mor.
Tot pe vremea când aveam şapte ani am primit cadou de Crăciun o pisicuţă. Era de culoare cenuşie şi de rasă nobilă, mânca doar brânză dulce şi carne de văcuţă şi mieuna exagerat de mult. Nu ştiam însă că era şi o pisică epileptică iar într-o zi şi-a găsit rapid sfârşitul după ce s-a zbătut de câteva ori pe coridorul casei cu nişte spasme oribile până când i-a crăpat inima la propriu. Veterinarul i-a promis mamei că pisica va beneficia de o incinerare discretă, aşa că până când avea să vină s-o ia de la noi, mama a băgat-o pe furiş într-o sacoşă de rafie şi a agăţat-o într-un cui care era bătut în peretele balconului. Doar o persoană cu un IQ de euglenă nu şi-ar fi dat seama că o sacoşă în formă de pisică nu poate ascunde în interior decât o pisică. Am aşteptat câteva zile să fiu singură acasă şi să-mi adun curaj. Pe urmă într-un moment de solitudine, am deschis fereastra de la balcon şi am întins timid mâna până la sacoşa de rafie. Afară era un minus douăzeci de grade şi peste sacoşă un strat rar de zăpadă. Am pipăit sacoşa şi am simţit o lăbuţă înţepenită şi îngheţată, după care m-am retras în cameră şi am tras draperiile cu Looney Tunes. Şi astfel am atins şi moartea, fără că ea să mă atingă pe mine. Au urmat scenarii paranoide pline de posibile bacterii contractate, neîncrederea în rafie şi zeci de întrebări referitoare la cadavrele în descompunere adresate profesoarei de biologie.
Totuşi, pisica n-a fost un cadou de la Moş Crăciun, ci de la veterinar, iar la fel cum el a ajutat la aducerea ei pe lume, tot el a dus-o înapoi (cam târziu de altfel), încheind astfel un ciclu al unei vieţi extrem de scurte. Pisicuţa nici n-ar fi putut fi un cadou de la Moş Crăciun pentru că Moş Crăciun nu există. Binenţeles că n-am ştiut dintotdeuna acest lucru şi am avut şi eu ca şi toţi copiii perioada mea de naivitate absurdă. În tradiţia familiei mele, Moşul venea în fiecare an în mod misterior şi dispărea înainte să-l fi zărit cineva, lăsându-ne în schimb atât bradul împodobit cât şi cadourile de sub el. Coincidenţa făcea ca el să ne viziteze mereu când eu eram plecată cu tata la colindat astfel încât n-am avut niciodată ocazia să-l întâlnesc sau să-l prind în flagrant. Mi s-a spus că an de an el ne aduce un brad deosebit şi împodobit chiar de către spiriduşi. Adevărul era că în mine a zăcut mereu un mic detectiv iar puterea mea de aşteptare în linişte până când unele evenimente aveau să se desfăşoare, nu cunoaştea limite. Deşi aveam încă o vârstă destul de fragedă, mi-am dorit să dezleg misterul existenţei Moşului mai mult decât orice. Însă şi mai mult decât mitul existenţei lui mă preocupa adevărul legat de pomul de Crăciun. Cine şi când îl împodobeşte? Aveam o suspiciune tot mai pronunţată cum că pomul se schimbă dar decorul ba, iar ornamentele atârnate pe el îmi confirmau oarecum acest lucru. De fiecare dată aveam senzaţia că parcă le-am mai văzut şi înainte… şi parcă globurile inscripţionate cu “La Mulţi Ani” şi conurile aurii şi beteala argintie au mai stat şi în alţi ani atârnate pe brad. Bazându-mă pe o logică destul de simplă, m-am gândit că dacă aş face un semn pe unul din ornamente atunci cu siguranţă în anul următor aş ştii dacă Moşul ne-a adus altele noi sau semnul meu s-a păstrat. Iar treaba din urmă ar fi fost cea mai bună dovadă că de fapt fraţii mei îmbracă pomul de Crăciun iar Moş Crăciun nu există.
Am stat la pândă astfel încât să nu mă observe nimeni şi după o foială de câteva ore am profitat de un moment de singurătate şi am intrat în camera unde era aşezat stâlpul tradiţional. Era un brad destul de înalt cu coroana bogată şi de un verde plăcut, cu un miros şi mai plăcut. Am început să mă plimb în jurul lui inspectând atent decorul şi încercând să mă decid asupra unui singur ornament pe care urma să-l însemnez. M-am oprit în faţa unor figurine din turtă dulce şi probabil la fel cum se spune că omul sfinţeşte locul, la fel şi casa reflectă omul, pentru că n-am să înţeleg niciodată de ce într-o familie de oameni sănătoşi pe pomul de Crăciun în mijlocul iernii atârna iepuraşul de Paşte şi un coş argintiu plin cu puişori din puf roşu. Mi-am îndreptat atenţia spre turtă dulce cu care de altfel întotdeauna am avut o relaţie de dragoste/ură. Am luat cu grijă iepuraşul în mână şi i-am muşcat o ureche. Mi s-au spus multe în copilărie, de pildă că în grajdul din curtea bunicii e defapt o fabrică Coca Cola, că există Omul Peşte şi Unchiul Dovleac, că se mulge pasărea pentru lapte, că dacă atingi vata sticlată mori pe loc, însă nimeni nu mi-a spus vreodată că unele ornamente de pe bradul de Crăciun erau mai vechi de 20 de ani şi că deci an de an se refoloseau. Apetisanta turtă dulce avea consistenţa unei roci stâncoase iar legenda zice că dinţişorul meu de lapte încă stă înfipt în iepuraş. Aşa am demonstrat eu lumii întregi că nu există Moş Crăciun şi că bradul ţi-l decorezi tu singur după posibilităţi la anul şi la mulţi ani.
S-a făcut ora şapte iar eu încă plutesc în reverie… M-am aşezat nu departe de cimitirul animalelor de companie şi mă întreb dacă Decimus Burton, arhitect al secolului nouăsprezece nu cumva se întoarce şi el în mormânt să ştie cu ce s-a procopsit Hyde Park în plin modernism. Rămân la părerea mea că încinerarea pisicilor e mai prielnică.
Mă ridic într-un final în picioare şi mă scutur puţin de praf şi de iarbă. Presupun că Radiohead m-au deprimat destul cât pentru o săptămână, aşa că drept păşesc către alee cu nerăbdări şi melancolii în gânduri, cu foamea din stomac şi tot zigzagând printre amintiri… Ies din perimetrul parcului şi mă îndrept către străduţele centrale cu gândul să mă plimb de-a lungul lor şi poate să întru în vreo librărie. Azi asfaltul e destul de murdar şi moale, iar mie mi se cam împleticesc picioarele ca şi cum mi-ar fi căzut zincul sau vreun alt element chimic şi l-aş căuta pe jos pe sub picioarele altor trecători, printre zgărdiţe de terrieri răsfăţaţi, creepers şi ifose de Tokyo street fashion. Clădirile şi trecătorii mă înghit în grabă din ce în ce mai mult şi muşcă din mine până când ajung să mă rătăcesc în burta măreţei metropole precum Iona şi să nu mai găsesc ieşirea. Trec pe lângă un pub cu uşa deschisă şi îl aud pe Ian Kurtis cântând în spaniolă “Cuando la rutina muerda fuerte /Y las ambiciones estén por los suelos”… Mă roade intens curiozitatea să aflu cine naiba ar face un asemenea cover alternative-telenovelistic, aşa că trec pragul localului şi mă uit după o masă sau măcar un scaun neocupat.
Două ore mai târziu sunt angajată într-o conversaţie cu un tip pe care deja nu mai ştiu cum îl cheamă şi pe care îl provoc să mă seducă. Se îndreaptă spre bar şi plăteşte atât sticla de vin pe care am băut-o singură înainte să apară el ostenit după o zi de muncă, cât şi pe cea pe care am băut-o împreună. Între timp, scot un ciob de oglinjoară din poşetă şi mă înfrumuseţez cu un ruj de un roşu strident, iar apoi mă ridic şi eu şi mă duc lângă el. Mă simt ameţită bine şi fără pic de răbdare intervin în discuţie.
- Cine cântă melodia asta care se aude pe fundal? îl întreb eu pe barman.
- Formaţia trebuie să fie “The Cars” iar piesa e una veche de prin anii ’80. Dacă nu mă înşel se cheamă “Drive”, îmi răspunde prietenos barmanul.
- Told you so! exclam eu gălăgios, iar tipul care îmi plătise consumaţia începe să râdă isteric şi să-i explice barmanului că tocmai a pierdut un pariu cu mine şi că miza era să mă ia de nevastă.
 Îi mulţumim băiatului de dincolo de tejghea, care vizibil amuzat de penibilitatea unui cuplu de oameni în stare de ebrietate ne face politicos cu mâna şi apoi ne îndreptăm spre ieşire ţinându-ne unul de altul încât să nu ne prăbuşim.
Afară miroase puternic a praf şi urină, iar noi ne continuăm mersul în dezechilibru încercând să ne păstrăm o ultimă fărâmă de demnitate în ochii trecătorilor care ne judecă prea aspru. Doar că nu prea ne mai pasă de nimic iar vinul ne-a dat imboldul şi îndrăzneala care ne lipsea astfel încât să ne unim forţele într-o chercheleală comună. Râdem în hohote necontrolate doar pentru că ne amintim că el a uitat în pub pe scaun o pungă de plastic cu resturile de la prânz şi apoi râdem că am uitat de ce râdeam. Ne oprim din când în când şi ne sprijinim de vitrinele magazinelor înăuntrul cărora cucoane căţărate pe tocuri înalte şi cu puf fake cusut pe haine încă îşi fac cumpărăturile de weekend. El se împiedică de câteva ori şi se agaţă de geaca mea de piele astfel încât aproape îmi rupe buzunarele. O dau jos şi îl lovesc cu ea peste picioare încercând să-l motivez să grăbească pasul, însă pare cam dezorientat şi îmi recunoaşte printre râsete şi sughiţuri că nu-şi mai aminteşte unde a parcat maşina. Ultima urmă de luciditate îmi dictează faptul că un drum cu maşina condusă de el ar putea să ne fie la propriu ultimul drum... aşa că îl apuc de mână şi îl trag înspre staţia de autobuz. Ne ia cam jumătate de oră să pricepem care autobuz ne-ar duce înspre zona în care se află apartamentul lui şi începem să dansăm cocoţaţi pe scaunele murdare din staţie, în timp ce oameni ai străzii ne complimentează pentru frumoasa pereche pe care o formăm.“You may kiss the bride” şi boschetarii ne aplaudă în timp ce ne dezechilibrăm şi cădem împreună, eu peste el şi servieta lui peste spatele meu. Alergăm după autobuz ţinându-ne strâns de mână, iar şoferul încetineşte si ne deschide uşa aruncându-ne priviri compătimitoare. N-avem bilete, dar ne face semn cu mâna să înaintăm pe culoarul autobuzului şi preţ de câteva secunde toată lumea care călătorea pe ruta 22 într-o seară târzie de vineri se uită cu dispreţ cum încercăm să ne aşezăm pe locurile din spate astfel încât să nu ne prăbuşim iar ca nişte saci de cartofi. Pe tot drumul în autobuz flirtăm că doi guguştiuci şi ne sărutăm franţuzeşte în timp ce el îşi strecoară cu tupeu mâna pe sub bluza mea roşie şi subţire.
Traversez strada şi observ că el a rămas în urmă… fac câţiva paşi înapoi şi îl văd aplecându-se peste un tufiş de unde scoate un pisoi gri superb, cel mai probabil un Albastru de Rusia, şi începe să vorbească drăgăstos cu el. Zărind la fereastră proprietarii pisicii, care ne aruncau priviri ciudate, îi spun să se oprească şi să lase jos pisoiul. El se conformează şi îi dă drumul pisoiului, după care le face stăpânilor un semn precum salutul căpitanilor în armată, se întoarce cu spatele la ei şi într-o fracţiune de secundă îşi dă jos pantalonii şi le arată fesele goale mişcând din ele ca într-un gest de farsă de clasele primare. Îşi ridică rapid pantalonii şi o luăm la goană amândoi dar doar el ştie încontro. Tot împiedicându-ne intrăm şi în scara blocului şi ne alunecă picioarele pe covorul alb de plicuri alcătuit din corespondenţa locatarilor. Urcăm cu chiu cu vai până la etajul unu, unde se pare că se află apartamentul lui. M-a trântit cu spatele la uşă şi a început să mă sărute pe gât şi pe lângă ureche plimbându-şi mâinile în acelaşi timp pe tot corpul meu. L-am împins ferm la o parte şi i-am cerut să intrăm şi să continuăm într-un loc mai confortabil.
 Însă o dată ce s-a deschis uşa m-a izbit un miros greu de suportat. Am pătruns într-un univers al unui hoarder de clasa întâia. Abia mi-am făcut loc să păşesc printre mormanul de hârtii şi haine, sacoşe pline cu lucruşoare răspândite haotic pe întreg coridorul, cărţi stivuite pe corpuri de mobilier şi peturi goale de Pepsi. Am încercat să-l urmez spre o bucătărie care m-a dezgustat total, acolo unde şi-a trântit pe tejghea şi cheile de la casă. Pe masă erau zeci de borcane de sticlă pe jumătate goale si verzi de mucezeală, caserole cu urme de mâncare, cutii mânjite de sosuri şi cartoane inscripţionate cu nume ieftine de fast food-uri. Pe aragazul negru de mizerie era o hârtie cu resturi de cartofi prăjiţi şi pe tejghea nişte oase de peşte. Farfurii mâzgălite de ketchup iar chiuveta era de fapt înlocuită de un munte impunător de vase nespălate. S-a scuzat doar pentru dezordinea de sub chiuvetă sub pretextul că i-au pocnit recent nişte ţevi de scurgere şi a chemat instalatorul. Fără să spun nimic l-am urmat apoi pe un alt coridor care ducea spre cele două dormitoare. Am trecut pe lângă baia unde era lumina aprinsă şi uşa deschisă. N-am zărit decât în fugă o cadă acoperită de un strat negru de praf, evitând parcă să privesc înspre ceea ce m-ar fi putut marca pe viaţă. Uşa de la primul dormitor era închisă iar noi am avansat spre cealaltă cameră pe care a încuiat-o cu cheia de îndată ce am pătruns înăuntru. N-am mai fost deloc surprinsă să găsesc şi aici un dezastru total, pe pereţi o artă a kitchului foarte bine cultivată, mobilier de prost gust încâlcit cu mizeria şi mirosul de stătut şi învechit. Omul ăsta avea nişte perne decorative suspendate de toate colţurile tavanului, lipite cumva neglijent cu scotch, şi avea o cantitate considerabilă de gunoi distribuită pe întreaga suprafaţă a odăii. Totul era un imens spaţiu de depozitare pentru fel si fel de nimicuri adunate probabil în cei patruzeci şi ceva de ani ai lui. Una din cele trei canapele era aşezată chiar aproape de şemineu lângă un dulap îmbrăcat în oglindă. M-am aşezat timid, cu mari rezerve faţă de curăţenia cuverturii. Nu aşteptam nicio explicaţie pentru modul în care îi arată casa. Cu un zâmbet discret l-am urmărit în timp ce a stins lumina şi apoi a aprins o lampă de pe noptieră, lăsând în cameră doar o lumină difuză. Încă eram sub efectul alcoolului aşa că nu m-am împotrivit deloc când m-a întins pe spate şi a venit peste mine începând să mă sărute din nou de-a lungul gâtului şi căutând cu mâna nasturii bluziţei mele. Şi-a strecurat o mână mai jos de abdomenul meu şi printr-o simplă mişcare mi-a deschis şliţul jeanşilor, după care ajutându-se şi cu cealaltă mâna m-a dezbrăcat de ei şi i-a aruncat pe jos. Ce mai conta o pereche de jeanşi murdari printre atâtea lepădături…
Am continuat să ne explorăm reciproc trupurile şi în ciuda stării de euforie ne angajam într-un preludiu frumos şi senzual. Tipul era foarte atent la reacţiile mele iar eu începeam să mă excit tot mai tare. M-a dezbrăcat de haine şi am rămas în chiloţi şi sutien întrebându-mă dacă sălbăticia imprimeului de leopard de pe lenjeria mea intimă mai poate fi considerată de prost gust după tot ce văzusem eu în casa lui. Ne mângâiam cu tot mai multă dorinţă iar el mă săruta pe umeri, de-a lungul pe braţe, apoi pe încheietura mâinii drepte, urcând iar spre piept şi stăruind asupra sânilor, coborând spre buric şi gâdilându-mă uşor pe coaste. Îi mângâiam delicat părul şi ţineam ochii închişi încercând să-mi relaxez toţi muşchii. Si-a împletit degetele mâinilor cu ale mele, s-a sprijinit cu genunchii de canapea şi mi-a oferit iar un sărut lung pe buze, timp în care eu încercam să-mi depărtez picioarele şi să-i fac loc între ele. La un moment dat, printre suspine şi gemete de plăcere, s-au auzit câţiva paşi pe coridor şi apoi o bătaie indulgentă în uşa de la cameră. Eu am încremenit. Parcă dintr-o dată m-am trezit la realitate, o realitate în care tipul cu care aveam de gând să mă culc în următoarele momente avea un coleg de apartament foarte băgăcios sau poate că era un mommy’s boy ori poate era însurat sau cine mai ştie ce. Am simţit cum mă învăluie din cap până în picioare o jenă de nedescris. Îmi venea să-mi contorsionez cumva corpul astfel încât să mă absoarbă arcurile canapelei, să aprind focul în şemineu şi să mă prefac scrum sau să plonjez pe fereastră din tomberonul în care mă aflam direct în tomberoanele din stradă.
Tipul s-a ridicat de pe mine şi uşor enervat a bombănit ceva şi s-a dus spre uşă deschizând-o doar cât să-i permită să vorbească şi să se facă auzit. Prin crăpătura uşii am zărit un trup firav de copil, un băieţel de vreo şase ani cu o voce răguşită care îi spunea că nu poate să adoarmă. Acoperită de un cearceaf care duhnea a iarbă, stăteam nemişcată ca o stană de piatră şi în acel moment n-a mai contat nimic; nici că tipul nu avea prezervative, nici că eram beată criţă şi nici măcar nu mai conta că apartamentul lui arată mai nasol decât groapa de gunoi a oraşului nostru. Realitatea era că avea un copil şi îmi era limpede că acest copil era de o inocenţă fascinantă. Tatăl l-a trimis înapoi la culcare făcându-i câteva promisiuni, iar apoi când s-a întors spre mine, m-a găsit şezând pe marginea canapelei căutându-mi cu privirea jeanşii în lumina slabă. Fără să zică nimic, s-a aplecat în genunchi şi cu capul în poala mea a început să plângă în hohote.
-Hey…am început eu să-i vorbesc pe un glas blând. E doar un copil, pot să înţeleg asta. Te rog linişteşte-te.
- Îmi pare rău… trebuia să-ţi spun măcar când am intrat în casă.
Regretul din glasul lui şi sentimentul de culpabilitate pe care-l simţeam umed pe picioarele mele mi-au dat empatia peste cap. L-am prins de umerii pe care i-am şi tras uşor în spate astfel încât să-l determin să-şi ridice capul înspre mine. L-am privit îndelung şi parcă îmbătrănise zeci de ani în câteva secunde. I-am citit disperarea din pupile, i-am văzut chipul inundat de lacrimi, ridurile şi cearcănele, extenuarea, nereuşita în viaţă. Mă uitam la un individ mâncat de griji şi de poveri, cu responsabilităţi pe care probabil că nu le putea duce şi cu o casă care mirosea a hoit.
Am rămas pentru încă o oră, timp în care am fumat ţigară după ţigară şi am stat la poveşti. I-am ascultat nemulţumirile legate de fosta nevastă, problemele de la partaj, lupta pe care o ducea cu cei de la consiliu pentru alocaţii şi ajutorul social, soacra afurisită care în repetate rânduri i-a lovit copilul, rutina obositoare a biroului de imobiliare în care muncea, puii de chinchilla achiziţionaţi pe post de animale de companie care i-au ros cablul de internet, moartea părinţilor lui şi ruptura definitivă de Cuba, locul în care s-a născut. Nu ştiam exact dacă mi-e scârbă de spaţiul în care mă aflam, de mine sau de poveştile lui. La un moment dat s-a dus până la baie iar eu m-am ridicat în picioare şi  ţinând ţigara în mână m-am privit în oglinda de la dulap. Încă nu-mi luasem hainele pe mine şi mă simţeam dezorientată, goală, stânjenită dar şi singură. Înţelesesem că nu voi avea parte de afecţiune în seara asta şi am început să am palpitaţii. Din cauza lămpii cu sticlă colorată şi a oglinzii de proastă calitate mi s-a părut că în jurul imaginii mele reflectate apare un spectru ca un fulger de scrumbie. Solzii mari albi-argintii sclipeau ca Luminile Nordului. Ce fac eu, o fată frumoasă şi educată, căutând dragostea într-un morman de gunoi?
Am ieşit din cameră, tiptil, cu pantofii în mână şi de data asta uşa de la camera alăturată era deschisă. Am putut zări înăuntru două saltele aşezate una lângă alta, în timp ce pe ele dormeau copilul pe care-l văzusem mai devreme, şi îmbrăcat într-un costum improvizat de astronaut, celălalt băiat, în vârstă de cincisprezece ani, care din spusele lui Jack era obez, avea dificultăţi de socializare şi un sever retard mintal.
Deşi a insistat să-mi cheme un taxi, am refuzat vehement şi i-am spus că o plimbare până la staţia de autobuz prin aerul rece al nopţii s-ar putea să-mi priască. N-a reuşit să mă convingă nici după reactualizarea câtorva poveşti înfiorătoare despre London night buses, poveşti care circulau în presă în ultima vreme. M-am încălţat abia când am ieşit în faţa clădirii în care locuia şi am tras fermoarul gecii iar apoi mi-am plimbat mâna de câteva ori prin părul încâlcit. M-am uitat la fereastra camerei copiilor lui Jack şi m-am întrebat ce impresie am lăsat. “Borderline between what and what?” Deşi mă duceam acasă, am simţit că mă duc să mă scald în mare. Aş fi vrut să mă înghită valurile mării şi să mă spăl de impulsivitatea intrinsecă şi de promiscuitate. Dar în schimb am urcat în autobuz şi am adormit pe un scaun lipicios şi rece.