Era ora unu pe timp de noapte si probabil că toată lumea dormea liniştită. Oraşul era complet pustiu şi parcă pustiu fusese dintotdeauna deoarece părea nelocuit iar casele neatinse de câteva secole bune. În toiul nopţii stăteam singură în picioare în faţa unei piscine cu apă rece şi urma să mă arunc în ea. Am avut însă o uşoară ezitare înainte să sar şi mi-au trecut prin minte imagini de odinioară exact cum se spune că-ţi trece întreaga viaţă prin faţa ochilor chiar înainte să mori, că rulează o succesiune de imagini exact ca şi pelicula unui diafilm.


Adia uşor un vânticel suficient cât să facă sălciile să danseze iar de undeva de departe se auzeau vorbele păsărilor nocturne. Şopteau că e de vină Calea Lactee care brăzdează cerul şi împroşcă lapte negru aşternând noaptea peste lunci şi păduri şi chiar mai mult peste casele şi vieţile lor. Aveam douăzeci de ani şi pielea de pe coapse îmi era deja crăpată. Eram îmbrăcată într-o pereche de pantaloni scurţi din stofă iar în partea de sus a corpului purtam fără inhibiţii doar un sacou negru masculin. Chipul meu părea uşor androgin din cauza maxilarului a căror linii erau conturate de un machiaj foarte discret. Am inspirat aerul curat şi mi-am mirosit încheietura mâinii adulmecând un parfum vechi de decenii.
Am închis ochii şi m-am văzut în balconul casei noastre la vârsta de şapte ani răsfoind o revistă Vogue, uitată întâmplător pe o noptieră de către o prietenă de-a mamei mele venită în vizită din Italia. Pagina 48 nu era o pagină oarecare ci era una cum nu mai văzusem până atunci în alte reviste, pentru că singurele cataloage interesante la care aveam acces în vremea aceea erau cele lansate de Haider Ackermann iar în acele reviste nu găsisem niciodată o pagină parfumată. Îmi amintesc cât timp am zăbovit uitându-mă la pagina cu numărul 48, fascinată de femeia din imagine, înfăţişarea ei fiind de o frumuseţe intimidantă. Într-un decor simplu în nuanţe palide, stătea în picioare cu mâna stângă uşor ridicată ca şi cum ar fi gesticulat o chemare iar cu cealaltă îşi dezvelea provocator şi dezinvolt una din coapse ispitind cu goliciunea ei. Debordând de senzualitate, prinţesa diafană era îmbrăcată într-o rochie lungă şi vaporoasă de culoare violet, însă într-o nuanţă pală astfel încât transparenţa ei o făcea să pară o nălucă pierdută printre perdelele ferestrei largi deschise. Cu părul negru şi buclat, pielea strălucitoare şi trăsăturile ei fine semăna cu o frumoasă grădină mediteraneană. Aş vrea să cred că pe fereastra ei se zăreau flori de liliac mov însă mă tem că asta e doar o născocire adaugată în timp de către memoria mea de lungă durată. Privea senzual cu ochi negri expresivi şi lăsa să i se citească pe chip un zâmbet ştrengăresc de Lolita, adunat delicat în colţul buzelor ei pline. Aura misterioasă şi romantică răspândea şi tinereţe deşi în mod paradoxal corpul ei părea copt în conturul unor forme de invidiat.
Într-o zi, în timp ce priveam cu admiraţie necontenită aceeaşi pagină concentrându-mă cu o dedicare de neclintit, femeia sofisticată şi-a întors capul dinspre direcţia înspre care privea, s-a uitat la mine, mi-a făcut discret cu ochiul şi mi-a şoptit: “Un giorno sarai anche tu una donna bellissima come me”.  
Doamna misterioasă care m-a fascinat teribil vorbea italiană şi făcea reclamă la un parfum Laura Biagiotti, ediţia Roma, lansat în 1988, anul naşterii mele. I-am înţeles cuvintele şi însetată de curiozitate am mirosit Roma până când am ameţit şi până când a pierit de pe tiparul revistei orice urmă de mireasmă, până când rochia ei s-a şters şi s-a şters odată cu ea şi zâmbetul şi privirea ei seducătoare. Am vărsat lacrimi pe pagina ei temându-mă că n-am s-o apuc niciodată de mână ca să mă ducă cu ea departe în lumea femeilor frumoase şi celebre, însă am risipit şi zâmbete de bucurie că îmi găsisem în sfarşit muza şi modelul de urmat în viaţă. S-a evaporat parfumul ei înainte ca măcar să apuc să-i fac autopsia. Uneori mă gândeam că poate a răpit-o monstrul ciclop de care îmi era frică la vârsta aceea tânără, că poate pur şi simplu a pus-o pe un umăr într-o noapte şi a fugit cu ea în lumea largă întorcând privirile unor oameni simpli din orăşelul nostru în care niciodată nu se întâmpla nimic. O prezenţă delicată cu pielea măslinie şi rochie de bal dând din picioare, lăsând să-i alunece bretelele de la sandalele cu toc în timp ce mijlocul îi sălta şi pumnii i se izbeau de trupul monstrului fără inimă. Poate că au dispărut împreună în întunericul nopţii lăsând în urmă aroma Romei… aromă care a plutit de-a lungul pe străzi şi pe lângă ziduri, pe trotuarele pline de melci şi râme, pe aleile parcurilor şi pe lângă birturi ordinare, fascinând bărbaţi cu vieţi banale şi neveste şi mai banale.
Purtam acum acelaşi parfum regăsit după atâţia ani şi după care am tânjit ca o leoaică însetată. L-am inspirat încă o dată adânc şi am deschis ochii. Apa din piscină făcea uşoare valuri şi mă îmbia cu răcoarea ei. Mi-am legănat de două ori mâinile pe lângă corp şi apoi m-am cuprins cu ele ca şi atunci când te trec fiorii. M-am uitat în zare şi am văzut dinspre pădurea deasă cum se apropie tiptil o ceată de căprioare care mă priveau cu nişte ochi blânzi şi nevinovaţi. Am sărit apoi imediat în apa geroasă fără pic de ezitare şi mi-am simţit corpul umplut de nişte şocuri ascuţite precum cele electrice însă de intensitate mai mică. M-am scufundat cu totul şi mi s-a udat fiecare celulă a epidermei, fiecare fir de păr, fiecare dinte şi mi s-a inundat fiecare gând din cap. Am ieşit la suprafaţă gâfâind de la răcoare şi de la efort şi încercând să-mi găsesc un echilibru în apa adâncă. Am mişcat vârfurile degetelor de la picioare şi n-am reuşit să ating fundul bazinului aşa că am tras mai puternic aer în piept şi m-am lăsat pe spate plutind cu braţele larg deschise şi picioarele întinse. Am privit cerul şi cu ochii am căutat toate formele pe care le cunoşteam, carul mic şi carul mare, pătratul lui Pegasus şi Centura lui Orion. N-am căutat Luceafărul pentru că steaua aia despre care se vorbeşte că ar fi cea mai strălucitoare e de fapt planeta Venus iar planetele mă înfricoşează. Parcă am levitat câteva ore bune în mijlocul piscinei timp în care n-am auzit decât sunetul bulbucilor şi al propriei mele respiraţii. Am înotat apoi până la marginea bazinului avansând rapid şi ţinându-mi ochii întredeschişi, antrenată într-o competiţie puerilă cu mine însămi. Când m-am apropiat de final am decis să mă mai scufund o dată în apă aşa că am inspirat adânc, am dus mâna dreaptă la nas încât să-mi acopăr nările şi m-am prăbuşit ca o stâncă în apă. Am deschis ochii sub apă şi croindu-mi drum printre alge n-am văzut nimic decât un verde bolnăvicios. Am ieşit înapoi la suprafaţă destul de repede şi tuşind mi-am dat părul la o parte şi mi-am şters genele de ultimii stropi de apă. M-am proptit de marginea bazinului şi am încremenit.
O căprioară s-a apropiat atât de mult încât acum  îşi potolea setea cu apă din piscină plimbându-şi limba gentil înăuntru şi înafara gurii, cu ochii aţintiţi asupra mea şi cu reflexia trupului ei zvelt în oglinda apei. Brusc şi-a ridicat capul şi păşind înapoi aproape insesizabil părea că vrea să se retragă în pădure. Privirea ei era fixată dincolo de mine, oarecum deasupra mea înspre marginea bazinului, dându-mi senzaţia de groază. M-am întors rapid spre dreapta şi am privit în sus. O Domnişoara Christina a lui Eliade, un simbol al frumuseţii răpitoare, îmbrăcată în rochia vaporoasă de culoare violet şi cu părul strălucitor îmi întindea mâna, zâmbind ştrengăreşte cu buzele ei de un roşu mac. Cu glasul blând dar nepământesc m-a întrebat şoptit “Ai avut o copilărie fericită?” N-am răspuns cu niciun cuvânt însă ne-am vorbit din priviri.
Am văzut-o apoi îndreptându-se spre pădurea deasă printre vaporii de ceaţă fermecând tot pământul peste care păşea, risipind o lumină demnă de aura îngerilor. Căprioarele s-au dat pe rând la o parte şi apoi s-au adunat toate la un loc galopând înspre câmpie lăsând în urmă copacii şi căutând poate dune de nisip în care să se ascundă. Păsările au zburat de pe ramuri şi au gonit către răsărit. Am privit-o până când s-a pierdut în întuneric şi în adâncurile vegetaţiei aşteptând parcă să se întoarcă sau măcar să îmi mai dea un semn. Însă s-a dus către lumi doar de ea ştiute… şi s-a descompus în noapte.

(Vogue Italia 1995.  Moda, Sfilate, Tendenze e Bellezza
Strigoaica, de Laura Biagiotti. Cu note de coacăze negre, bergamotă siciliană, grapefruit roz, mentă şi zambilă, iasomie, lăcrămioare şi trandafir.)