Pour les connaisseurs…
 
Holul unei instituţii nu e chiar atât de lung cum i s-ar părea unui nou venit. Nici birourile nu sunt atât de molcome şi de severe. Distanţele îşi au convenţiile lor deşi printre hârtiile lacome poţi încărunţi în doar câteva săptămâni. Birocraţia e ca un cancer. Intră în pereţi ca igrasia, mănâncă pofticioasă din covoare, roade ca un cariu mesele din lemn lăcuit. Uneori e lentă, ca o vrăjmaşă grasă, alteori piţigăiată, ca o ţaţă durdulie, o fanfaronadă savantă cu nodul cravatei atârnând transpirat de gâtul unui destin implacabil.

Hârtiile circulă pe bandă rulantă. Sunt secretare care le selectează şi altele care le introduc în clasoare. Nevăzutele fire care împletesc cunună, în fiecare lună, muncitorului trândav, cu palmele bătătorite de atâta căscat.
Dar nu se poate spune că o administraţie e o simplă coincidenţă. Nici vorbă. Ci dimpotrivă: că e un lucru foarte important. Mai important decât ce poate fi mai important. De pildă funcţionarul poate fi mai important. Administraţia însă, exact ca o percuţie, e fie şi cu o secundă un lucru şi mai important.
E important să înţelegem felul în care trăieşte concitadinul nostru. Pe umeri poartă povara unei răspunderi mari cum poartă hamalul în porturi povara sacului de descărcat.
O fi vreo întâmplare nefericită a istoriei dar nicăieri în lume nu s-a văzut până acum să i se înalţe o statuie acestui individ cu statură oscilantă. Şi ce păcat! Poate că de aceea, își ia conștiința, zeloasă, autoritară, severă, arţăgoasă, fudulă și o apucă de cap ca pe o ţeavă şi loveşte cu ea balustrada, ferestrele, uşile.
Cineva, un student la arhitectură şi funcţionar mărunt la I.J.P.S.L. umbla de hăbăuc pe stradă cu un dosar sub braţ în care avea proiectul unei astfel de statui. Desenele sale erau atât de bine calculate şi severe, chiar grave, realizate în maniera unei stricteţi estetice nemaiîntâlnite: o uriaşă ţeava sprijinită de razele soarelui imaginat ca un soclu din beton armat. În vârf, triumfător, un dulap metalic, cu uşile deschise şi cu sertare în care stau ca nişte păsări negre dosare groase din bazalt. Titlul lucrării? „Monumentul funcţionarului necunoscut”. Cu o inscripţie în litere aurii: „În memoria atâtor transpiratori anonimi care şi-au vărsat cernelurile pentru ca noi să înţelegem astăzi libertatea funcţionărimii şi să ne bucurăm de ea ca de o ştampilă. Ridicată azi pentru veacurile viitoare în care anonimatul lor va curge ca printr-o clepsidră umană spre slava victoriei finale şi spre aducere aminte”.
Totul pare fantasm. Saboţii vizitatorilor lovesc cimentul pistruiat şi holurile se răţoiesc în ecouri. Înalte zidurile interioarelor, sobre teracotele maronii. Cuierele sunt ca domnişoarele, neoanele stau aprinse şi lungi ca şerpii morţi. Îţi vine să valsezi cu certificatele în mână. Foile de deces zboară luate de vânt când se deschid uşile capitonate. În cabinete intră parfumuri şi fumuri. De la etaj, pe fereastră, funcţionarul, doar el, priveşte cu sprâncenele încordate mulţimea asta zvăpăiată care habar nu are câte dosare aşteaptă să fie hârţogărite, semnate, parafate şi umblărite. Şi câte şi mai câte lucruri nu ştie mulţimea asta ignorantă. Habar nu are să întocmească în mod corect o cerere şi n-are răbdare, mai ales, îl asaltează pe el cu tot felul de întrebări. Îl doare capul numai când se gândeşte. Şi câtă umblăraie! Câţi kilometri face el în fiecare zi ducându-le lor problemele consemnate, mereu în aceleaşi birouri, mereu depunându-le ca pe nişte icre pe aceleaşi mese. Şi câtă responsabilitate poartă el în coate mulţimea asta iresponsabilă nu mai socoate. Umblă în degringoladă să-şi facă probleme să le descurce el, de parcă n-ar avea altceva de făcut, de parcă fără problemele acestei mulţimi care aleargă să-şi facă probleme, n-ar mai fi şi alte probleme, cu mult mai importante.
Şi funcţionarul oftează. Îşi duce mâna la ceafă şi se scarpină profund, cu ochii duşi, pierduţi în mulţimea vâjâietoare — paltoane colorate, pălării, haine de piele. Se întoarce la masa de lucru, Îşi reia obosit scula şi meştereşte trist la sertare.
Funcţionarul ridică sprânceana. Ca prin vis meşteşugeşte la semnături şi pune ştampile. I se termină cerneala din rezervorul stiloului, i se termină cerneala din călimară, i se termină confuzia. A! Da! Problema problemelor şi se loveşte cu palma peste cap.
Dacă ar putea să-i dea de cap problemei! Dacă ar putea s-o descurce în stilul său profesional de funcţionar notabil. Dar în această problemă problema e alta decât în toate celelalte probleme. Nici o altă problemă nu e atât de complicată. Pentru că această problemă e concentrată din toate celelalte probleme. Ea e esenţa. Nucleul problemelor. Problema problematicii însăşi.
Şi funcţionarul începe să aibă insomnii. Se trezeşte vorbind în toiul nopţii despre problemă, cu el însuşi, cu pereţii. O altă problemă. Problema nopţilor problematice şi-a importanţei tuturor problemelor la un loc.
Pentru că problema stă în faptul că problema e problema lui de data aceasta. Nu mai e vorba despre o simplă funcţionărire. Problema practic nu există ca problemă. Problema e că problema nu este o problemă. Da. Nu e nicio problemă — aici e problema. Fir-ar ea de problemă!
Ştampilele au diferite forme. Arareori sunt însă pătrate. Când cade câte o ştampilă pare că vine iarna. Dar iernile sunt lungi, sunt foarte lungi, aproape că tot timpul e iarnă. De fapt, tot timpul e iarnă. Şi ştampilele cad ca fulgii de nea. Pe frunte simţi răcoarea câte unui fulg, în palmele întinse... pe obraji. Iarna de obicei are aspectul înţelepciunii.
Căderea unei ştampile, desigur, e semn de înţelepciune. Ce mare-nţelepciune! Ştampila, astfel, nu e doar un simplu obiect. Nu e doar o preferinţă. Deşi, în sine, fireşte că e şi o preferinţă. În fundamentul ei, însă, ștampila reprezintă un factor de umanizare, dacă vorbim despre conceptul de ştampilă. Lumea are nevoie de umanizare. Omul trebuie să devină uman. Umanizarea omenirii prin ştampilă, purtătoarea umanismului ştampilat iar Omul: OMUL ŞTAMPILĂ!
Şi omul ştampilă ştampilează. Cade ştampila ca un obiect de cult. Ştampila e totul. Nimic nu se naşte, nimic nu trăieşte şi nimic n-are voie să moară fără ştampilă. Trăiască ştampila! Trăiască nimicul ştampilat!
Omul ştampilă nu e un om oarecare. Deşi, fie vorba-ntre noi, are urechile la fel ca toată lumea. ‘Mnealui însă, când poartă mâinile în buzunare îşi înalță pieptul, îşi dă fumul de egocentrism peste umeri, ca-n filmele americane, are pantofii noi şi pantalonii cu dunga amară dreaptă; pe manşetele cămăşii nu se-aşează niciun fluture.
Trece omul ştampilă pe culoare; calcă ţanţoş de parcă ar fi chiar buricul pământului în deplasare, în turneu. Îşi leagănă umerii, se umflă adică în pene.
Pentru că de-aia e dumnealui, pentru că de-aceea respiră, trece simandicos, e chiar perfect îmbrăcat şi priveşte câş de fericire că e dumnealui. Dumnealui e dumnealui, adică omul ştampilă.
Omul ştampilă stă uneori de vorbă cu vizitatorii şi adesea se exprimă referitor la calitatea lor de vizitatori. Uneori le transmite condoleanţe, adeseori în discuţii se evocă pe sine şi se dă de exemplu. Fiindcă singurul reper în lumea aceasta buimacă, anapoda şi întoarsă cu fundul în sus, e factorul ferm al omului ştampilă. Şi parcă poţi să spui că nu e aşa?
Omul ştampilă le ştie pe toate. Poţi să-l consulţi în orice problemă căci dumnealui e un mare învăţat şi-un mare erudit, te poate sfătui cum să pui o problemă pentru ca problema, totuşi, să se poată rezolva.
Are chiar forma ştampilei. Se mânjeşte cu tuş, se tăvăleşte pe colile ministeriale aidoma unui ministru. Pare chiar un ministru al tuşului, un mare administrator. Şi ce bucurie! Pare că e un copil care strigă din pricina atâtor mari satisfacţii, suspendate toate de plăcerea supremă de a ştampila tot ceea ce-i iese în cale, orice fărâmă de hârtie, orice colţ de hârtie, cimentul culoarelor, pereţii, plafoanele — are o scară a principiilor sale, o scară a valorilor pe care urcă până la neon să-l poată ştampila.
Acolo, între dosare, e bazinul vieţii sale. În marele bazin al birocraţiei, în apele ei călduţe face valuri, dă din mânuţe şi nu mai poate de bucurie. Ce spectacol. Reflectoarele, soarele, luna şi stelele numai pe el îl pun în evidenţă, pe el, vedeta perfecţiunii joviale.
Şi vizitatorii privesc ca la dentist scena în care el e gata să-şi ştampileze sinele şi să-l agațe cu agrafe în cartea de istorie. Atunci exclamă Hamletul întruchipat în ştampilă celebra replică a ştampilării universale: „Ce e ştampilat, e bine ştampilat!”
De la sine înţeles este că totul merge perfect. Să tragi de sertare să închizi sertare implică o practică îndelungată. Teoria plicurilor, tehnica prelucrării timpului brut în timp mort, ştiinţa gesticulărilor, doctrina datului ochilor peste cap — toate acestea sunt perfect asimilate.
Destul e să ai convingerea fermă că totul se încadrează în ritmul tehnologic proiectat. Se aude mecanica ritmată — e inima sistemului social.
Maşinăria are piesele ei de bază. Saşiul bunăoară e baza numerică a angajaţilor, volanul, tăria de caracter al portretului Marelui Şef. Direcţia, ei direcţia! e una dintre piesele fundamentale — ea asigură strategia. Fără direcţie se intră în derută.
Fireşte însă că toate s-au luat în seamă. Ierarhizarea ca o consecinţă a responsabilităţilor asumate, ierarhia ca o necesitate a funcţionalităţii atribuţiilor şi obligaţiilor, ierarh-ideologia ca instrument de lucru în şedinţele zilnice.
Mecanizarea sistematică a funcţionarului e principalul obiectiv. Astfel se poate spune cu deplină justificare că funcţionarul e ca un ceas mecanic. Deşi el nu e şi nu trebuie să fie decât o rotiţă în ceasul mai mare, al conducătorului suprem, după ceasul căruia cu toții își fixează ceasul. Nici o secundă nu trebuie scăpată. Minutul trebuie să fie atât de lung, încât la capătul lui, rupt de oboseală, să facă revelionul. Aşa trebuie să transpire funcţionarul. Să aibă eficienţă. Căci nu e deloc o joacă să apese pe butoanele telefoanelor, să se îngrijească tot timpul în faţa oglinzii, să-şi studieze mimica (să tragă cu ochiul, să-şi lăbărţească buzele, să scoată limba, să-şi apese cu degetul pe vârful nasului, să-şi ridice sprâncenele şi să vorbească pe nas). Pentru că problemele fiind complicate, spinoase, complexe, multiple şi diferite, e nevoie de foarte multă responsabilitate.
Angajamentul total, dăruirea de sine, devotamentul până la eroism, până la sacrificiu, până la martiriu — acestea sunt lucruri de bună seamă înţelese în concepţia şi atitudinea funcţionarului despre care vorbim.
Având în vedere sarcinile de serviciu, oricine trebuie să fie pe deplin edificat asupra felului în care se poate sau nu se poate rezolva un dosar. Mai ales dacă el nu e din start bine întocmit. Dosarul trebuie să aibă o etichetă, un număr cel puţin, depinde de problemă ce fel de dosar e necesar (plic, simplu, cu şină, ori chiar mape cu unul sau mai multe compartimente) și apoi să nu se uite importanţa elementelor din plastic, calitatea cartonului, felul în care se înaintează ori se manipulează: cu o singură mână (şi care mână e folosită) ori cu ambele (şi depinde cum).
Da, şi despre această mecanizare e vorba. Dacă nu înţelegem mecanica nu vom înţelege nimic din birocraţie. Mecanizarea e însăşi conştiinţa birocratului. Cu cât birocratul e mai mecanic cu atât birocraţia merge mai bine. Şi nu dorim noi oare ca totul să meargă mai bine?
Birocratul mecanic are o cheiţă. Îi tragi cheiţa şi-ţi rezolvă problema fară nici o problemă. Face ca titirezul adesea, dar asta chiar nu are nici o importanţă pentru că e un efect secundar.
Termenul birocraţie înseamnă puterea biroului. Şi desigur că cel mai puternic birou, şi cel mai înalt, e al birocratului şef zis şi Marele Şef. Da! numai într-un asemenea context al mecanicii îl putem înţelege, căci efectiv fără o conjunctură mecanizată nu ni l-am putea imagina tronând în vârful piramidei uriaşe a dosarelor. Dosarul său e cel mai important dintre dosare. E un supradosar alcătuit de fapt din mai multe multidosare.
Ajunşi aici am ajuns şi la esenţa problemei: o ierarhie aparent confuză însă foarte bine ordonată de această superminte pe care o reprezintă Marele Şef. Marele Şef e mecanicul mecanicilor şi exprimă perfect noţiunea de birocraţie. El are însă datoria ca şef ce este să se plângă întotdeauna în faţa vizitatorilor că birocraţia îl omoară, că e atât de complexă încât nu-i mai poate face faţă. Că are prea multe probleme. Şi de fapt, dacă stăm să analizăm bine problema, chiar este aşa.
Numai că, dacă vom cântări bine lucrurile, vom vedea câtă stăruinţă are, cu câtă asiduitate supraveghează, controlează, conduce şi dirijează această aparatură suprasofisticată. Dacă sunt bine prinse cu gămălie hârtiile, dacă sunt bine îndoite la colţ, dacă au toate ştampilele necesare, dacă au toate parafele, dacă dosarele sunt aşezate în ordine în dosarul dosarelor, dacă etichetele sunt suficiente, dacă mai trebuiesc etichete, dacă toată lumea are perforatoare, dacă s-a parafat suficient, dacă s-au lipit plicurile, dacă plicurile au antet, ce fel de antet, ce fel de plicuri, dacă uşile sertarelor sunt bine manipulate, dacă acolo sunt ori nu sunt suficiente radiere, creioane, pixuri (dacă sunt ori nu sunt pixuri colorate) dacă agrafele sunt în cantităţile necesare. Abia mai apoi ar putea să cadă greoi ca o ştampilă pe albul ca de zăpadă al hârtiilor, cum ar cădea în fotoliul său mare şi foarte odihnitor, căptuşit cu piele, ca-n cele mai romantice vise, abia mai apoi.
A început să ningă. Ce frumos ninge. Cad fulgii de nea încet, molcom. Parcă dansează fulgii mari de zăpadă. Şi zăpada se aşează pură şi nevinovată, ca o fecioară din basmele nordice. E atât de albă şi de curată.
Zăpada acoperă totul: mocheta, birourile, dosarele.
O căciulă de zăpadă s-a aşezat pe fruntea sobei de teracotă. Dulapurile metalice au îngheţat alb. Birourile sunt mai frumoase şi mai elegante. De sub stratul de zăpadă telefoanele țârâie.
Continuă să ningă. Ninge din tavanul alb, paradisiac. Şi lumina neonului s-a transformat în ninsoare. Ninge cum n-am văzut niciodată să ningă şi visul iernii, ca laptele unei vrăjitoare, curge în valuri.
Iarna, birourile au o strălucire aparte, sunt împodobite cu globuri de argint şi din aur, cuierele se transformă în brazi frumoşi şi beculeţe multicolore se-aprind ca nişte ochi precum stelele.
Pe holuri, printre troiene, înaintează greu, printre nămeţi, vizitatorii. Funcţionarii schiază veseli şi-şi fac pârtie, fac gălăgia aceea specifică marilor fericiri, o doamnă contabilă, confortabilă, sare vitejeşte la trambulină. Hei, şi câte roşcate şi-au adus săniuţele! Doi funcţionari mai mici de statură, grăsuţi şi rumeni în obraji, ca nişte copii năzdrăvani, şi-au pus în cap să-i pună omului de zăpadă în loc de mâini câte un dosar. Ceva mai încolo s-au făcut echipe şi se bulgăresc feeric. Cefele devin din ce în ce mai groase, ca la purceii care abia aşteaptă să fie tăiaţi. Şi ce frumos le sfârâie urechiuşele porcilor puşi la pârlit, în câteva birouri unii dolofani se pârlesc între ei şi beau ţuică.
Iarna! Vizitatorii vin şi colindă! Corul vizitatorilor s-a aşezat la Poarta Marii Intrări şi cântă. Şi-au ales un Vizitator Şef care să-i dirijeze, să le aranjeze gulerele, să-i încheie la nasturii de sus ai paltoanelor, să le timbreze vocile, fără timbru vizitatorul n-ar avea nicio şansă.
Funcţionarii ascultă fericiţi că pot asculta asemenea cântece şi privesc de sus, de pe scări şi de la geamurile zidurilor interioare cum vizitatorii se organizează şi cum Dirijorul lor gesticulează ca o lebădă. Fulgii cad. Unii au timbrele lipite pe frunţi şi sunt atât de spectaculari, alţii au timbrele răguşite iar cei fără timbru par nişte arlechini tare distraţi.
O vizitatoare scapă un sunet ascuţit şi din înălţimea lui se îmbujorează ruşinată. Câtă timiditate au vizitatorii şi câtă modestie, cu toții stau cu frunţile plecate, aduşi de spate, cu mâinile împreunate în faţă. Dirijorul o ceartă şi ea îşi cere iertare şi se trage cu patru picioare mai în spate, aşa pare mai ascunsă în mulţime dar şi mai întârziată.
În armonia corală, iată vizitatorii şi-au văzut un ideal împlinit. E vorba de unitatea lor sufletească şi morală, de o valoare culturală atinsă. Şi cântă aşa, grămada aceasta estetică, o mulţime de arii. Cu pasiune, cu elan, cu nemărginită energie.
Şi ninge mereu şi ei cântă mereu şi funcţionarii înduioşaţi până la lacrimi îi ascultă mereu şi mereu.
De pildă, astăzi e 13 şi ninsoarea nu mai conteneşte. Marele Şef a dispus să pornească pe holuri trailere şi tractoare care să cureţe zăpada. Birocraţii lucrează de zor scoţând din cabinete zăpada cu lopețile, din zece camioane se aruncă sare şi nisip, instituţia e bombardată de zgomotul motoarelor, telefoanele nu se mai văd şi nu se mai aud. Toate dosarele au fost blocate printr-un decret de necesitate, pentru că acum nu mai e timp pentru dosare, Instituţia e în pericol de blocaj absolut. Munţii de zăpadă au început să blocheze intrările şi vizitatorii colindători dau şi ei o mână de ajutor mâncând din zăpadă. Cei mai mulţi dintre ei sunt strânşi în faţa Marii Intrări, unde se poartă cea mai grea bătălie. Mănâncă eroic zăpadă, îşi vâră în gură unul altuia zăpada, stau cu gurile căscate tot timpul încât zăpada să poată fi îndesată.
O altă importantă dispoziţie priveşte formarea unui grup de voluntari care să găsească soluţii pentru topirea zăpezii în sectoarele unde situaţia o cere. Aproape că toată lumea a ridicat mâinile dar e nevoie numai de zece. Cei zece au fost selecţionaţi pe anumite criterii, s-a organizat un concurs, s-a recomandat o anumită bibliografie, mă rog, cărţi de specialitate, s-a format o comisie de examinare, au fost organizate examenele şi, după lungi dezbateri şi jurizări, s-au afişat rezultatele. Unele au fost contestate. S-au depus contestaţii în termenul precizat, listele selecţionaţilor au fost restudiate şi s-a constatat că doi dintre ei aveau carenţe mari care nu le permiteau să fie deloc voluntari. Alte examene, altă comisie. Se vorbea chiar că ar fi vorba despre un aranjament. Că nu s-au selecţionat bine membrii comisiei, că asupra unora ar plana acuzația de corupţie. Dar, cine le bagă pe toate în seam? Multe se spun şi nu se adeveresc. Marele Şef a trebuit să organizeze pentru asta o şedinţă specială cu toţi birocraţii şi chiar cu reprezentanţi ai căscaţilor de la poartă. Discursul a fost fulminant. Toată lumea a fost perfect de acord şi a izbucnit în aplauze furtunoase. Abia atunci au înţeles cu-adevărat ce important e să ai un Mare Şef şi mai ales un asemenea Mare Şef, de care să fii mândru, pentru că uite vin momente ca astea, de haos, în care e nevoie să fie uniţi, în care e nevoie de un consens absolut.
În sfârşit, după toate acestea, comisia a fost formată şi s-a organizat concursul pentru cele două locuri vacante. În cele din urmă au fost ocupate şi nimeni nu a mai zis nimic pentru că oricum echipa de voluntari trebuia să intre cât mai repede în acţiunea de topire a zăpezii. Și una dintre primele măsuri a fost ca cel puţin o mie de vizitatori să se dezbrace şi să se tăvălească pe jos, în zăpadă, căldura corpurilor să transforme zăpada în apă.
Au trecut câteva zile. Încă ninge, dar omul în luptă cu natura pare a fi victorios. Câteva trailere au rămas împotmolite. Două tractoare au avut mari probleme cu pompele de injecţie. Stocurile de motorină sunt epuizate. Au fost trimişi vizitatori acasă după canistrele de carburanţi. Nu mai e mult şi birocraţia va învinge.
Vizitatorii au ajutat mult, au mâncat cam jumătate din muntele de zăpadă, au topit cam un sfert din zăpadă şi acum, cu burţile pline, stau tolăniţi şi îşi aprind cu ultimul băţ de chibrit ţigările care până acum n-au folosit la nimic.
Birocraţii sunt foarte obosiţi. Epuizaţi, ei au o pauză de masă. Îşi scot pacheţelele, merele şi bidonaşele de cafea. E o linişte deplină, nu se mai aude decât cum ninge. Şi ninge încet, cu fulgi mari, necontenit.
Vizitatorul Şef telefonează de la Poartă şi Marele Şef binevoieşte să îi răspundă. Stabilesc împreună programul aşteptării — şi posibilitatea audienţelor; până atunci vizitatorii mai au de interpretat. Rezultatul convorbirii telefonice e comunicat vizitatorilor care respiră uşuraţi și cântă din nou, cu un entuziasm nou, dirijorul e pe deplin satisfăcut.
Marele Cântat se aude până în cabinetul Marelui Şef. Între timp, din neoane şi din plafon ninge. În curând stratul de zăpadă se va reface, vor creşte din nou acei munţi sub lopeţile harnice ale birocraţiei şi o vor lua de la capăt, exact ca-n viaţă, de fiecare dată, cu o credinţă neştirbită că aceasta este suprema datorie şi marea speranţă.
Toată lumea vorbeşte. E unul dintre lucrurile fundamentale, obligaţia profesiunii şi datoria faţă de Instituţie. A vorbi permanent este un lucru elementar, este o sarcină, un imperativ. Toată lumea să vorbească deodată cu toată lumea. Fiecare având dealtfel atât de multe de spus. Fiecare având ceva profund de comunicat şi mai ales urgent. Trebuie să scapi de cuvinte, să te eliberezi, pe de altă parte. Este un fel de terapie psihosocială, care face bine şi vizitatorilor. Ei arareori pot interveni în discuţii. Pot cel mult să se exprime în cereri scrise şi în memorii. Plângăreţii, e adevărat, faultează dialogul şi îşi arogă cu de la ei putere dreptul de a-l întrerupe pe birocrat cu noi explicaţii, cu noi adăugiri. Tocmai asta îl oboseşte pe birocrat, că nu prea are timp să vorbească îndeajuns, că trebuie să-i dea şi vizitatorului o cotă de timp din timpul său de vorbit.
E ca o moară, în fond, Instituţia. Se macină cuvinte întruna. Câteva domnişoare servesc drept pietre şi sunt chiar pietroase. Cuvintele de măcinat sunt adunate de birocraţi specializaţi, le adună din aer, prind cuvintele cu mâinile ca şi cum ai prinde muşte, le introduc în saci de iută sau din plastic, după cum au cei de la magazie, şi când s-au umplut le leagă gurile cu o sfoară de rafie. Sacii sunt purtaţi apoi pe umeri şi ridicaţi pe o rampă. De-acolo vin cupele buldozerelor şi-i împing în mecanismul sfârtecării, între sânii domnişoarelor pietroase care funcţionează ca nişte pistoane, să zicem.
Din altă parte, din birouri anume înfiinţate, vin chiar cereri întregi, dar selecţionate. Pe o altă filieră. Un fel de bandă rulantă, alcătuită din birocraţi goi puşcă întinşi cu feţele pe cimentul holurilor. Pe spinările lor plutesc cutiile de carton în care se varsă stocul de silabe de toate genurile şi sutele de milioane de cuvinte.
Azi e o zi specială. Marchează sfârşitul unei luni de muncă asiduă. Ninsoarea s-a oprit. Zăpada are un strat acceptabil. E ziua salariului. E sărbătoare. S-au pus lacăte grele pe uşile de la intrarea-n clădire, nimeni nu mai intră, vizitatorii nu mai au acces. Fără îndoială că se numără banii. Se împart banii. Se fac pacheţele de bancnote şi se repartizează premiile. Contabilitatea e într-o adevărată derivă, riscă să se prăbuşească de la etajul II din pricina pardoselii de lemn putrezit. De aceea banii se numără încet, cu mare atenţie. Toată lumea calcă în vârful picioarelor. Doamnele contabile sunt parcă nişte balerine. Se răsucesc în jurul axei lor proprii şi fustele li se ridică într-un mod atrăgător.
Contabilului şef îi miros picioarele. Toată lumea conştientizează faptul; dar toată lumea tace în legătură cu asta, ar fi şi periculos căci lucrurile sunt şi aşa destul de complicate. Căci toată lumea ştie de ce nu îşi schimbă dumnealui ciorapii. E dealtfel un act eroic să-i simtă în picioare umezi, chiar dacă în fiecare zi casierițele i se aşează pe genunchi într-un mod drăgăstos. Dar banii nu au miros şi toţi angajaţii trec să-şi ridice salariul. Semnează îndelung statele de plată şi se uită cu coada ochiului la contabilul care se descalţă şi-şi pune ciorapii la uscat pe caloriferul fierbinte, ies aburii din ei și contabilul îşi aşează tălpile goale pe birou în dreptul statelor de plată, la aerisit. Şi atunci semnează borderourile, strânge pixul între degetele piciorului drept, semnează impecabil. Şi toată lumea e mândră şi fericită. Doar Marele Şef mai semnează cu picioarele, e-adevărat, spre deosebire de contabil, cu amândouă picioarele. Marele Şef are un stil aparte. Se lasă pe spate cât se poate de mult şi prinde pixul cu tălpile, ceea ce contabilul încă nu poate face. E o schemă care necesită un antrenament îndelungat şi foarte mult studiu.
Contabilul şef se încalţă repede. Se deschid ferestrele şi toată lumea se preface că nu a văzut. Nu a văzut gestul repezit prin care contabilul îşi ascunde în bocanci cloambele, un ciorap îi e găurit.
Fiecare birocrat însă, după asta, merge la toaletă, îşi aşează pacheţelul de bancnote la robinet. Pe culoare sunt întinse sfori de cânepă de la un capăt la altul şi pe ele sunt prinse cu cleme bancnotele la uscat.
E mare lucru să fii birocrat. Să stai şi să te uiţi în ziua salariului cum ţi se usucă bancnotele agăţate pe sfoară precum cămăşile ori precum ciorapii, să te uiţi la asta cu inima strânsă, căci de obicei se întâmplă ca bancnotele să-şi reducă din dimensiuni, din densitatea hârtiei, asta nu pricepe lumea în general, atunci când se vorbeşte despre inflaţie, despre puterea de cumpărare, despre sistemul birocrat.
Defilează birocraţii, doi câte doi, pe grupe, printre bancnotele puse la uscat. Au cumpărat un ventilator pentru ca bancnotele să se usuce mai repede, numai că actul în sine, defilarea, a rămas ca o tradiţie, ca un ritual al birocraţiei, ca un simbol, demn de a fi păstrat şi perpetuat. Contabilitatea e un lucru complex şi birocraţii cunosc foarte bine asta. Ea e ştiinţa din vârful piramidei ştiinţelor despre birocraţie, iar contabilul - birocratul esenţial. Fără contabil întreg sistemul nu şi-ar avea menirea. S-ar putea spune că în mod fundamental a fost concepută birocraţia tocmai pentru a-l lansa pe contabil ca pe o super-vedetă a sistemului social.
Vremea contabililor e tot timpul. Aşa după cum contabilul şef nu-şi spală niciodată şosetele, ci doar transpiră în ele şi-apoi le pune la uscat. Contabilizarea, în sine, implică dealtfel o noţiune aparte care chiar este un fel de religie. Există un zeu contabil care vede tot, ştie tot şi influenţează, din nevăzutul său tot ceea ce se poate întâmpla în contabilitate. El face să plouă cu cifre, el poate aduce seceta atunci când e supărat, el poate trimite ciuma, el poate aprinde incendiile în atâtea şi atâtea cazuri.
În birocraţie însă există mai mulţi zei. Pantheonul nu exclude mitul Marelui Şef. Alături de el tronează ierarhic mitul Portarului, mitul Secretarei Lascive, mitul Zeului Suprem şi-al Creatorului Birocraţiei, Zeul Zeilor, care e deasupra Zeului Contabil şi deasupra tuturor celorlalte figuri mitice.
Politeismul Instituţiei e însăşi transcedentalizarea birocratului. Numai aşa se poate explica felul miraculos al existenţei unor semizei. Şi un astfel de semizeu e Marele Contabil Şef, cel căruia îi plac piruetele balerinelor atunci când încearcă să ajungă în constelaţia care-l desparte pe el, cel de la etajul II, de cei situaţi la primul nivel.
Dar politeismul în sine n-ar exprima nimic dacă nu s-ar baza pe marea vulnerabilitate a vizitatorilor. Ei fac parte dintr-o viziune metafizică asupra lumii şi a vieţii căci fără ei totul s-ar demitiza şi podeaua contabilităţii s-ar prăbuşi. Ei reprezintă submediocritatea şi trăiesc înafară. Sunt defavorizaţii care aduc ofrande funcţionarilor şi chiar se jertfesc pentru birocraţie şi pentru existenţa instituţiei, pentru politeismul ei birocrat.
E vorba aici de o mistică socială de care vizitatorii (sunt ei înşişi conştienţi) au o nevoie acută şi cronică totodată, pe baza căreia se consolidează un sistem ordonat al absurdului. Ar fi absurd să nu existe absurdul, această ordine dezordonată care-i hrăneşte spiritual pe toţi şi le dă iluzia că pot lupta pentru ceva nobil — existenţa, că pot acumula demnitate — ordinea şi logica — statutul lor social.
Fără vizitatori n-ar exista siguranţa complexelor birocratului, n-ar exista grijile şi problemele şi nici soluţiile problemelor, nici măcar problema problemelor şi nici un fel de problematică.
Politeismul acesta, cu masa de vizitatori mulţumiţi în nemulţumirea lor şi fericiţi în suferinţele lor zilnice eterne, e un dat social, o necesitate istorică şi, paradoxal, o împlinire umană, spre care au aspirat generaţii de generaţii.
Aceasta e viaţa. Un absurd controlat prin absurd, o absurditate pe care ar fi absurd s-o defineşti altfel decât absurd.
Şi specialistul numărul unu în teoria absurdului e el, tehnicianul problemei, care lăcuieşte frenetic, în fiecare zi, până la transpiraţie, cu elan cu abnegație, cu responsabilitate chiar ţelul omenirii, birocraţia. Şi contabilul şef ştie asta, el, cel care luptă pe domeniul ideilor în perfecţionarea profesională a absurdului. Nici mâine nu-şi va schimba ciorapii. Şi mâine va semna cu piciorul şi-şi va suporta în disperare parfumul, continuând să-l răspândească pe culoarele instituţiei cu o încăpăţânare pe care o merită, aşa cum îşi merită alesele secretare drăgăstoase, slava tuturor birocraţilor şi ofrandele vizitatorilor. Marele Şef îl va preţui şi mai mult iar Absurdul va câştiga o nouă victorie. Când se va bucura de medalii, se va face seară, se vor aprinde neoanele şi din ele va începe din nou să ningă.