„Cu pasul în linişte” este un roman despre întoarcerea acasă după mulţi ani, despre dragoste şi sentimente nemărturisite, despre relaţia tată-fiu, tată-mamă, un roman care „prinde” imediat cititorul.

Începutul e plin de metafore şi are o evidentă notă optimistă. Apoi, nu toate merg aşa cum ar dori Felméri Kázmér (sau Pipescu, aşa cum îi spune fiul). Există o tristeţe care pluteşte parcă lângă paginile cărţii, o tristete care se lasă ca o ceaţă care îl împiedică pe sculptorul Felméri Kázmér să vadă clar dacă şi-a ales bine drumul în viaţă.



În „Cu pasul în linişte” sunt nişte întâmplări care par a fi din zilele noastre. Tatăl se reîntoarce pe meleagurile natale, aducându-şi şi fiul, căruia i-a promis o frumoasă viaţă la ţară, cu vechea  moară a familiei reconstruită, cu animale, păsări, excursii si cu o viaţă energizantă, reconfortantă şi de neuitat în mijlocul naturii. Karácsony Benő (1888 Alba Iulia-1944 Auschwitz) nu lasă cititorul să stea (eventual) tolănit cu cartea în mână, pentru că primele rânduri îl anunţă că are de citit un roman deosebit, cel puţin din punct de vedere stylistic.
„Era încă devreme, dimineaţa, când am coborât cu fiul meu din coteţul mişcător. [...]. Soarele se strecura încă printre tufe, se agăţa de crengile lor, ca un piţigoi neîndemânatic.”

În Felméri Kázmér se trezesc la viaţă cele mai adormite energii când revede locul natal.
„Uneori fusesem deja pe punctul de a mă considera un broscoi bătrân, care nu mai este capabil de frumoasele orăcăieli şi minunatele sărituri de odinioară, dar acum, când curentul galvanic al locului meu natal îmi străbătu membrele, dispoziţia mea deveni atât de sprinţară, ca cel mai ager picior de broască.”

Nici n-ar fi putut să nu fie, ca-n tinereţe, străbătut din cap până-n picioare de un curent galvanic, din moment ce în cale şi-a făcut apariţia o femeie atrăgătoare, căreia
„Aproape că [i] se auzea cum îi clipocea sîngele în vene.”

Felméri Kázmér are amintiri plăcute din tinereţe. Atunci, zice el,
„Corabia mea hoinărea fără instrumente de măsurat adâncimi sau poziţii pe apele albastre ale aventurii; valurile o scuipau de colo-colo, iar eu sforăiam fără griji pe coverta ambarcaţiunii.

Pipă Pipescu, adică Felméri Kázmér şi fiul său, căruia tatăl îi zice Marele Perceptor, au o serie întreagă de piedici în concretizarea visului lor despre reîntoarcerea şi reintegrarea tatălui în locurile natale. Piedicile vin de la oameni (baronul locului), sau de la natură. Râul e cel care, umflându-se, a luat cu el moara, dar ce superbă personificare găseşte autorul...
„Râul ne-a furat moara, abject ca o slugă rea care şterpeleşte ultimul cearşaf al stăpânului. Părea o apă mică şi jucăuşă care se hârjoneşte cu libelulele [...].”

Felméri Kázmér e un sculptor (destul de) renumit. Chiar el se autodefineşte, ironic:
„Am dăruit gâturi nobile de lebădă unor babe dezagreabile care urau tinereţea  fiindcă trecuse şi urau bătrâneţea fiindcă sosise.”

Nu i-a fost deloc uşor să ajungă un artist vestit. Spune că s-a descurcat aplicând următoarea metodă:
„Am făcut şi eu ca florile de nufăr, [...] mi-am tot lungit gâtul până am răzbit din mocirla întunecoasă la lumină.”

Încet-încet, dar prea încet până la urmă, noua gospodărie îşi face apariţia. Autorul, cu discreţie, strecoară un cuvânt (şoricei) care trece imediat mintea cititorului  de la idilic la concretul cotidian de la ţară.
„Aveam deja vreo patru gâşte, un cocoş, două găini, o pisică, o găină pitică, şoricei, nu ne strică să avem şi un câine, deciserăm după o scurtă consfătuire.”

Până la urmă, copilul se reîntoarce la mamă, care se recăsătoreşte. Un moment dificil pentru oricare copil, un prilej excelent pentru autor de a mai puncta un adevăr care doare:
„Copilul capătă de-a gata căsnicia părinţilor săi şi dormitorul lor comun, dormitor căruia îi datorează — în general — viaţa sa. Dar un dormitor nou, cu un alt bărbat în el, îi trezeşte bănuieli ascunse, îi provoacă temerile şi spaimele subconştiente că acela va fi locul permanent în care mama sa va fi dezonorată. Sentimentul său de repulsie nu poate fi anihilat de nici un ofiţer de stare civilă, cel mult poate fi îngrădit între canoanele constituţiei. Imaginaţia sa, chiar dacă dă bir cu fugiţii, se reîntoarce mereu revoltată în faţa uşii noului dormitor. Sufletul său e luat în stăpânire de îndoială şi de ruşine.”

Autorul lămureşte, în finalul romanului, printr-un dialog între sculptorul care nu-şi găseşte calea şi alt personaj, titlul romanului:
„— Cînd te-ai întors acasă mi-ai explicat că există pentru fiecare om câte o cărăruie care nu mai ştiu exact unde duce. La pace. La bucurii. La linişte. Etcetera. Şi acum constat că dumneata umbli pe această cărare, cu pasul în linişte, dar cu nasul însângerat.”

Nouă, cititorilor, ne rămâne ca, mergând pe cărarea noastră „cu pasul în linişte” şi atenţi să nu avem nasul însângerat, să ne gândim la ce spunea Karácsony Benő în excepţionalul său roman:
„Această lume, pretinde Voltaire, va fi la fel de profund proastă şi ostilă când vom pleca din ea, pe cât a fost de proastă şi ostilă când ne-a primit.”