Bastonul cu nod are dispunerea spaţială inversă a fusului, axa centrală fiind îndreptată în jos, în poziţie de baston sau sceptru solar. Este destul de rar întâlnit. Probabil, în epocile precreştine (cultul soarelui) era folosit ca sceptru sau obiect sacerdotal, ca însemn al puterii regelui, şamanului sau preotului. (Planşele V-VI)
Fusul cu ţurgălăi este un simbol vertical având rădăcina (nodul) în partea inferioară. El se aliniază simbolului Arborelui Cunoaşterii Binelui şi Răului, pe când fusul răsturnat, cu nodul spre cer (Bastonul cu nod) se asociază cu simbolul Arborelui Vieţii din centrul Edenului. El are rădăcinile în cer şi coroana pe pământ
.
Simboluri ale verticalităţii: Bastonul, Caduceul, Arborele Vieţii,
Arborele Cunoaşterii
Se ştie că în Eden este aşezat nu numai Arborele Cunoaşterii Binelui şi Răului, din care a mâncat Adam, ci şi Arborele Vieţii, păzit cu străşnicie:
„Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului”. (Geneza, 2,9)
Prin mişcarea sa de rotaţie, simbol al dragostei şi unirii cuplurilor, fusul este dual şi reprezintă simbolul devenirii, dar şi ghemul spermatic al cunoaşterii binelui şi răului, a arborelui adamic. Răsturnat, devenit baston, el îşi schimbă radical sensul, trimiţând spre unitate şi unicitate, ca simbol al nemuririi, păzit de sabia de foc a Heruvimilor:
„Şi a zis Domnul Dumnezeu: Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!... (…) Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii.” (Geneza, 3, 22, 24).
În varianta maramureşeană, el prezintă în partea superioară o pasăre cu coadă de peşte, sculptată într-un mod naiv, sintetic. De asemenea, în Maramureş, în bisericile de lemn, se mai găseşte pasărea sculptată pe unele candelabre vechi.
Pasărea este simbol al sufletului eliberat, al sufletului care părăseşte corpul, în mai toate religiile antice (Egipt, Mesopotamia, la Geto-Daci sau chiar în scenele pictate în peşterile de la Lascaux:
«Modalităţile principale de ascensiune la ceruri sunt două la număr: cu ajutorul unei scări făcute de Ra, zeul-soare, sau prin transformarea într-o pasăre, fie şoimul lui Horus, fie o creatură compozită, jumătate şoim, jumătate raţă. Uneori, această transformare pare a fi numai metaforică. „M-am înălţat la cer ca un bâtlan, am sărutat cerul ca un şoim, am ajuns la cer ca o lăcustă”, declară regele. Adesea, ascensiunea se produce „într-o vâlvătaie de foc” sau e însoţită de un cutremur; se spune că faraonul devine „un fulger de lumină” în lumea de dincolo. Unul dintre texte combină magnific mai multe teme: „Cerul tună, pământul se cutremură, Geb [Zeul pământului] freamătă, cele două tărâmuri ale zeului vuiesc, pământul este crăpat... Mă ridic la cer, traversez [firmamentul] de fier... mă ridic la cer, aripile mele de pene sunt cele ale unei păsări mari”. În timpul ascensiunii sale, faraonul defunct se transformă într-o fiinţă cosmică al cărei cap este un vultur, ale cărei tâmple sunt cerul înstelat, iar faţa, ochii, nasul, dinţii etc. sunt zei.»[1]
Sau pentru că pasărea de pe „Bastonul cu nod” maramureşean, în mod straniu, are coadă de peşte, iată în „textele sarcofagelor” un alt pasaj relevant:
„Priviţi-mă, voi, pescari ai zeilor; uitaţi-vă la mine, voi, pescari de oameni. Nu mă veţi prinde, nu mă veţi înşfăca, nu vă veţi impune voinţa împotriva mea, pentru că m-am ridicat din inima sa, am scăpat din strânsoarea sa ca un şoim lung de şapte coţi, mănânc cu gura mea, defechez cu anusul meu. Cei care există mă văd, cei care nu există mă venerează, cei care sunt acolo mă preamăresc... Am scăpat din încleştarea sa ca Sobek şi Horus cel din Nord... Am scăpat din încleştarea sa ca marele bâtlan, pasărea-lotus care prinde peşte.”[2]
Bastonul cu Nod şi Pasăre
Şi un alt exemplu:
„Pe părintele Nicolae Popa l-am găsit la biserică, aflată la numai câteva sute de paşi de cimitir. Sfinţia sa îngăduie tradiţia „stâlpilor dacici” - pe care a cunoscut-o în 1983, când a venit preot aici -, deşi îi este limpede că nu e creştineasca. A fost curios să afle mai multe despre acest obicei de înmormântare, dar n-a descoperit decât amănunte, nu şi explicaţiile lui adânci. „La bărbaţii bătrâni, stâlpul are în vârf o cruce mică, iar la cei tineri şi neînsuraţi, o pasăre ca un porumbel din lemn, în mărime naturală. Pasărea poate să aibă aripile adunate pe lângă corp sau desfăcute. Coada îi este răsfirată. „Porumbelul”, cum i se spune, e vopsit de obicei în albastru închis”, povesteşte părintele Nicolae. Dar de ce toate astea? Rămâne o taină. Cert este că „porumbelul” de pe mormintele românilor de pe Valea Sebeşului i-a inspirat lui Constantin Brâncuşi „Pasărea Măiastră”, iar lui Lucian Blaga „Pasărea Sfântă”. De altfel, se pare că Brâncuşi a făcut şi Coloana Infinitului, sau a Recunoştinţei, după modelul stâlpilor funerari de pe la noi. Şi ar fi vrut să pună Pasărea Suflet în vârful Coloanei, dar s-a răzgândit. Să ştiţi că şi în Gorj era obiceiul stâlpilor, odinioară”. Părintele Nicolae Popa ar vrea totuşi să creadă că Pasărea Suflet - cum a fost botezată prin anii '40, de folcloristul Gheorghe Pavelescu -, are legătura nemijlocită cu creştinismul: „În credinţa populară, cei care mor tineri şi neîntinaţi devin îngeri slujitori ai lui Dumnezeu. Poate ca li se pune câte o pasăre pe stâlpii lor de mormânt, ca să se arate că ei sunt asemeni îngerilor”.[3]
În tradiţia dacică întâlnim foarte des simbolul păsării sufletului. În mitologia română întâlnim, de asemenea, reprezentarea păsării în sculptură, textile – covoare, ştergare, decoraţii exterioare şi interioare ale casei.
Motivul păsării are o extensie simbolică foarte largă, însă noi ne vom mărgini la limitarea sensului „păsării” legat de cel al nodului, în speţă de cel al bastonului cu nod. Desigur, pasărea e şi semn al puterii, al înălţării, însă plasată deasupra nodului sacru, sensul ei în acest caz trebuie legat de centrul gol al nodului, de spaţiul sacru din interiorul lui. Simbolul păsării cu coadă de peşte aşezată deasupra nodului este ciclul care, odată încheiat, se reîntoarce la o nouă naştere. Coada de peşte a păsării Hac (Cuc) plasată deasupra Nodului Sacru aminteşte de primul avatar al lui Vişnu, MATSYA (Peşte), urmat de KURMA (Ţestoasa) şi apoi de VARAHA (Mistreţ). Primele două avatare îşi găsesc reprezentări pe monede dacice (caduceul pe carapacea ţestoasei; mistreţul cu săgeata în gură). Al treilea avatar priveşte tradiţia hiperboreică carpatină, în mod deosebit. Coada de peşte a părăsii Hac plasată la capătul vertical al bastonului cu nod demonstrează închiderea unui ciclu şi plasarea şarpelui Kundalini (energie feminină – Adi Shakti – simbol al Duhului Sfânt), din nou la baza coloanei (bastonului). În acest context, n-ar trebui să uităm, vorbind de simbolul păsării sufletului, şi de pasărea BENNU, care la egipteni simbolizează, de asemenea, începutul şi sfârşitul unui ciclu:
„Ciclul sothic are o durată de 1460 de ani. În mitologia egipteană, fiecare început de ciclu era marcat de venirea păsării BENNU, phoenixul ce vestea naşterea unei noi epoci. Când AKHENATON a anunţat închiderea celui mai strălucit templu al lumii de la KARNAK, şi undeva la jumătatea distanţei între Karnak şi Ghizeh, acesta nu a fost un act de voinţă al unui individ excentric, ci fapta unui rege iniţiat ce-şi împlinea destinul cosmic. Astfel, el pregătea întoarcerea păsării Bennu în anul 1321 î.C.”[4]
Pasărea Bennu a fost preluată de greci sub forma păsării PHOENIX, dar despre ea nu vom vorbi acum.
Bastonul cu nod şi pasăre exprimă legătura simbolică între cer şi pământ, creând „vietăţi” mitologice care asigură această unire:
„Amintim mitul extrem oriental al Dragonului, care arată necesitatea unui termen median între cele inferioare şi cele superioare, între Cer şi Pământ, în vederea unirii lor. Jos, pe pământ, se află iazul în care se află Peştele cosmic, în cer e pasărea mitică Hac. Aceştia ar rămâne despărţiţi pentru totdeauna, dacă nu s-ar interpune între ele un tertiu termen, furtuna care ridică aburii de pe faţa Apelor spre Cer. În acest abur omogen, Pasărea Hac se coboară şi prinde în gheare Peştele. Se produce un schimb, hierogamia de atribute. Pasărea Hac împrumută aripile ei Peştelui, peştele împrumută păsării corpul lui solzos; în mijlocul tunetelor şi al fulgerelor, al mugetelor apelor, apare a treia fiinţă, Balaurul, pe spatele căruia pasărea Hac scrie, cu ghearele ei, Trigramele sacre, originea tradiţiei chineze, pe care le studiază cartea lor sfântă «Cartea Transmutaţiilor », Y-King-ul lui Fo Hi.”[5]
Poate că acest „balaur” e şarpele Kundalini.
Bastonul cu pasăre din Maramureş este o dovadă a acestui vechi mit, a originii lui, din moment ce pasărea din partea superioară a bastonului are coadă de peşte. Ea nu poate fi decât mitica pasăre Hac. Probabil este vorba de pasărea „Cuc”, pasăre simbol al ciclurilor, al singurătăţii şi al misterelor etc. Un simbol care ne aruncă în illo tempore, în matricea în care spaţiul şi timpul sunt indeterminate formând aceeaşi substanţă a imaginarului.
În ceea ce priveşte simbolul cucului în mitologia română exemplele pot fi foarte numeroase. Cucul este un simbol al primăverii, marchează începutul muncilor agricole şi însoţeşte poemele de dor şi dragoste. Cucul depune un singur ou în cuibul altor păsări cu ouă asemănătoare. Cucul e pomenit în cântece, legende, proverbe, balade, basme în toate zonele geografice unde trăieşte. El are mari legături cu „lumea de dincolo”, dar şi cu viaţa şi destinul omului. Se spune despre el că atunci când încetează să mai cânte (la solstiţiul de vară), se transformă în uliul păsărilor. În mitologia greacă, Zeus ia forma cucului pentru a coborî la Hera. La hinduşi, cucul e simbolul sufletului omenesc, ca şi la daci. În Maramureş se spune că trebuie să ai bani în buzunar când auzi prima dată cucul, ca să nu fi sărac toată vara. Iată câteva fragmente din folclorul românesc ilustrând această pasăre simbolică:
„Cucule pasăre sură
Mânca-ţi-aş limba din gură
Cântecul să nu-ţi mai zici
Nici să mai colinzi pe-aici.
Vara vii, vara te duci,
Cât îs dragostele dulci”
(Gh. F. Ciauşanu – sursă Revista AGERO Stuttgart)
Cucule, pasăre sură,
Ne-am grăit gură la gură
Să nu-mi cânţi la-ncordătură.
La-ncordătură-ai cântat
Şi de-aceea-s supărat.
Cucule, pană surîie,
Mi-ai cântat de pribegie,
Că de când tu mi-ai cântat
Tăt pe frunză m-am culcat
Şi pe cetină de brad;
Că de când tu mi-ai horit
Tăt pe frunză mi-am durnit,
Pe cetină de molid.
Cucu şi moartea (Colindă)
În grădină, subt un brad,
Este-un pat împerinat.
- Da’ cine-i în pat culcat?
- Ia, Ionu-i mort de bat!
Nu ştiu batu-i o’ beteag,
Ştiu că moartea-i stă la cap
Şi cucuţu’ la pticioare
Şi-l întreabă că ce-l doare.
Zâce moartea către cuc:
- Hai, cucule, să cântăm,
Verşurile să ştimbăm!
- Du-te moarte-n sărăcie,
A tău verş nu-mi trebe mie
Că tu, pe unde te duci,
Iei maicile de la prunci,
Stăpânile de la slugi!
Da’ eu, pe unde mă duc,
Ies plugari cu plugurile,
Neveste cu prânzurile
Şi-mi ascultă glasurile…
(Se colindă cam aşa:
În grădi-dină subt un bra, bra-du,
Hop şi şe, şe şi iar-aşe
Este-un pa-pat împerina-natu
Ti-ti vrai, vrai,
Dobre n-ai, n-ai
Ropce-n copce n-ai.)
(Culeasă şi colindată de Mihai Olos şi Dumitru Iuga
din Maramureş)
Şi exemplele pot continua. Faptul că legenda spune că el se transformă după depunerea oului, în uliul păsărilor, ne duce cu gândul la pasărea mitică Hac, dar şi la semnificaţia solară a culorii sure a cucului. Cucul, la români, este pasărea destin, pasărea ursitoare, dar şi cea a anotimpurilor, fiind legată de simbolurile trecerii, ale iubirii şi devenirii. El are o evidentă trimitere solară. În cultura Suciu de Sus, etruscă şi mayaşă, dar şi în Burkina Faso soarele e reprezentat cu negru în centrul lui, cu noaptea, întunericul, drept esenţă a luminii. Însăşi reprezentarea yin – ynag-ului este evidentă în acest sens. Esenţa negrului e albul (opusul lui) şi invers.
Motive solare cu "centrul negru"
(Cultura Suciu de Sus; elemente etnografice din Transilvania
şi simbolul yin-yang)
„În sanscrită Sur, Surya este Soare, Stăpânul prin excelenţă al lumii; în ebraică şi chaldeană, limbi semitice, avem Sar şi Sara, Principe şi Principesă. Apoi, la popoarele ariene Sri, Sol, Soare, Sir, Sire, Messer, Messire, Monsieur. La noi în afară de Soare, îl găsim sub formă pură dar ambiguă de «sur»; sensul imediat de cenuşiu indică mai degrabă un fel de indistincţie a culorilor in excelsi: Cer Sur, cal sur, vultur sur. E un fel de culoare a Eterului şi a Tăriei. E posibil deci, ca termenul «cal sur» să însemne în fapt «cal soare», ce trebuie pus în legătură cu calul năzdrăvan din basme pe care, îl găsim uneori desemnat ca «Bun-Galben-de-Soare». (…) Cum Sur e sanscrit şi Rab arab, s-ar putea ca Sarab să fie un nod, un punct de coincidenţă, semnul unei joncţiuni între tradiţia hindusă, direct ieşită din Tradiţia Primordială (ca şi tradiţiile dacă şi celtică), şi tradiţia arabă, ultima apărută în ciclu. Casta stăpânitoare din Dacia dădea preoţi şi regi. Reprezenta deci mai mult decât brahmanii din India, exclusiv sacerdotali. Sarabii pot fi mai degrabă apropiaţi de ceea ce desemnează în India numele de Hamsa, fiinţe deţinătoare ale ambelor puteri, sacerdotală şi regală, deci în realitate deasupra tuturor castelor.”[6]
Apropierea termenilor Sur şi Soare este foarte evidentă. Căci însuşi semnul grafic al Soarelui în culturile Epocii Bronzului este alb/negru. În mitologie, corbul locuieşte în soare, îşi are cuibul acolo. Mai mult, cioara devine, la orientali, simbolul solar: „În cultura chineză, cioara este de asemenea o pasăre a profeţiei. O cioară cu trei picioare simbolizează soarele, locul în care vieţuia această creatură mitică. Japonezii au adoptat şi ei cioara, ca pe un mesager al zeiţei soarelui, AMATERASU OMIKAMI.”[7]
În limba română, cucul e întotdeauna sur, nu alb şi nici gri, ceea ce demonstrează indubitabil, faptul că este vorba de un simbol solar, de o pasăre a ciclurilor. De altfel, culoarea albă este reprezentativă pentru lună, nu pentru soare. Calul alb (argint) este lunar, calul sur este al soarelui. De aceea este foarte prezent în basmele românilor. Sur este reprezentarea luminii şi a întunericului împreună. De aceea, sur a devenit simbolul soarelui. Calul sur, cucul sur sunt simboluri solare. Aşadar, atât calul, cât şi reprezentarea soarelui în toate culturile solare de Epoca Bronzului, precum şi păsările solare (cucul, cioara, coţofana) sunt reprezentări schematice ale creuzetului alchimic, unde sunt împreună şi Sulful şi Mercurul, şi Negrul şi Albul.
Calul sur este albul şi negrul împreună (şi – şi) – ambiguitatea zeului.
Griul este – nici albul, nici negrul (nici – nici). Surul este tabla de şah (şi albul şi negrul). Griul este un abur steril.
Aceste simboluri le regăsim în Bastonul cu Nod şi Pasăre.
Nu voi specula această formă în care pasărea se contopeşte cu peştele (aerul cu apa) numai în sensul în care acel gol sonor anunţă lumea de dincolo de spaţiu, lumea semnificativă a începutului. Aici, pasărea poate semnifica şi o călăuză a sufletului, acest baston fiind unul cu semnificaţii magice.
Este important de observat că bastonul, caduceul, bastonul cu fus, precum şi alte simboluri falice, au rădăcina (măciuca) în polul superior, fapt care trimite la Arborele Vieţii, răsturnat, cu rădăcinile în sus şi coroana în jos. Statuile ghemuite ale lui Budha au tălpile îndreptate spre cer. Adam Kadmon este Universul, Omul răsturnat cu picioarele în cer şi capul pe pământ. Bastonul zeului celtic Dagda, la unul dintre capete dă viaţă, iar la celălalt ucide. Bastonul cu nod şi pasăre prezintă pasărea cu coadă de peşte aşezată pe rădăcina (nodul) care e aici element superior, polar. În basmele românilor, Făt-Frumos (aici, Sf. Dumitru) se urcă în arborele cu rădăcinile în sus (Arborele Vieţii), iar pe măsură ce urcă, trupul lui se micşorează, iar timpul îşi pierde sensul. Când coboară, trupul i se măreşte, îi devine greu şi constată că au trecut pe pământ mii de ani în timpul acestei urcări.
„După unsprezece crengi verzi, frunzele au început să fie de aramă strălucitoare. Din toate părţile se auzea cântecul păsărilor, al cucului, al pupezei, al turturelelor, cu alte cuvinte, glasuri îngereşti. Dar se sperie când văzu că trupul lui se făcuse jumătate de cât era. Dar cum nu mai avea nimic de pierdut continuă să urce. De data asta frunzele erau de argint. Nu ştia cât timp a trecut, pentru că nu mai era zi şi noapte. Se făcuse şi mai mic, ca un pitic. Mintea îi rămăsese întreagă, ba i se părea mai ageră ca mai înainte. Ajunsese la crengile de aur. Trecu de ele şi se află dintr-odată la crengi cu nestemate. (…) Acum ajunsese ca un vârf de ac; cât va mai fi când va trece crengile cu nestemate? (…) Coborâtul a fost destul de repede. Lui Dumitru a început să-i fie foame. În acelaşi timp, corpul i se făcea din nou mare şi greu, pe măsură ce se apropia de pământ. (…)
- Mânăstirea Albă? Hm! Apăi, se zice că ar fi fost o mănăstire ce s-ar fi chemat Albă. Dar asta ar fi fost demult tare. Cu vreo mie de ani în urmă, înainte de potop.
- Ce potop, moşule?
- Apăi a fost un potop care a nimicit şi a râsâchit totul”.[8]
Bastonul cu nod şi pasăre este foarte aproape, ca simbol, de acest basm românesc, fiind chiar o schemă a acestuia (elementele nodului, în varianta sa dezvoltată, se micşorează spre exterior), sugerând ieşirea din multiplicitate. (Planşele VII-VIII)
Trebuie să nu pierdem din vedere, vorbind despre Bastonul cu Nod şi Pasăre din Maramureş, faptul că el are o trimitere directă spre şarpele Kundalini care doarme la baza bastonului. Atunci când e atins de săgeata lui Şiva, el se trezeşte, arde tot în calea lui, urcând pe coloană şi activând toate cele şapte chakre. Ajungând în partea de sus, se uneşte cu lotusul cu o mie de petale SAHASRARA şi se dispersează în unirea cosmică cu lumina, salvând ciclul. În fapt, acest baston, la rădăcina căruia doarme şarpele Kundalini (aici rolul şarpelui îl are peştele), este văzut ca obiect ascensional, polar, vertical. Odată cu terminarea ciclului, acest şarpe se va decanta din nou la baza bastonului, adormind acolo. Naşterea fiind considerată o cădere din cer, aduce cu ea fixarea şarpelui Kundalini, adormit, la baza coloanei fătului. Nu putem evita aici întâlnirea simbolului şarpelui Kundalini cu cel al lui Vişnu (purcelul care zace în noroi şi trezit de Şiva se înalţă ca avatar al lui Vişnu pentru salvarea ciclului).
Iată un alt fel de referire la simbolul şarpelui în mitologia română:
„În condiţiile delimitării exprese a câmpurilor simbolice, se restituie liniei şerpuite caracterul abstract. Indecizia lecturii - care, în cazul şarpelui, merge de la recunoaşterea unei simple linii ondulate, până la desemnarea neechivocă a reptilei - este datorată construcţiei plastice şi poate, mai ales, prelungirii mai vechiului spirit abstract în arta cu finalitate realistă. Prin însăşi înfăţişarea sa, şarpele se prezintă ca o formă esenţializată, ca o entitate structurală abstrasă din real, ca un vector al unei prezenţe energetice. Neprecizarea capului - un amănunt ce nu e necesar, aici, reprezentării zoomorfe - permite tocmai această ambiguitate morfologică sau, mai bine spus, trecerea valorilor abstracte în perimetrul unor configuraţii simbolice şi, în acelaşi timp, cufundarea elementului evocator al naturalului în plasma abstracţiei. Caracterul nonfinit al liniei şerpuite din ceramica pictată cucuteniană conduce, în chip semnificativ, la asemănarea cu «valul», cu «unda apei», şarpele solidarizân-du-se, la nivele mitice profunde, cu lumea apelor”.[9]
De altfel, pe Bastonul cu Nod şi Pasăre, dar şi pe alte elemente tradiţionale, şarpele apare ori în formă sinuoasă, meandrică, sau sub formă geometrică, în zigzag, cuprinzând în acest fel şi simbolul apei. Linia frântă poate, de asemenea, simboliza, alături de şarpe şi apă (elemente orizontale), şi fulgerul sau ploaia (elemente verticale), hora sau alte elemente vegetale, animale, florale sau minerale.
În ceea ce priveşte Bastonul cu Nod şi Pasăre există o opoziţie evidentă între nodul care absoarbe forţele ascensionale ale bastonului şi pasărea de deasupra lui care reprezintă înălţarea sufletului la pol. Aici, funcţia nodului este fixarea orizontalei pe bastonul vertical. Aceasta este şi incontestabila originalitate a Bastonului cu Nod şi Pasăre. De aceea el acoperă funcţia simbolică a celor două mari tradiţii, Hiperboree şi Atlantă. Bastonul cu Nod şi Pasăre se identifică, ca simbol, cu Fusul cu Ţurgălăi din Maramureş. Forma subţiată la vârf a celui din urmă sugerează simbolul păsării (duce uluitor de mult cu Pasărea lui Brâncuşi). Trebuie, totuşi, să nu ne extindem în afara perimetrului propus, amintind că, în primul rând pasărea Hac (Cuc) este, pentru daci, pasărea sufletului, a înălţării la cer:
„De data aceasta răspunsul nu poate fi aflat dintr-o singură sursă, însă foarte credibilă şi pertinentă. Este vorba de semicalotele sculptate din calcar descoperite în incinta sacră de la Sarmisegetusa Regia şi la Feţele Albe pe care sunt redate în relief 7 orbite planetare şi pasărea sufletului. Dimensiunile acestor piese, singurele sculpturi din arta dacică, sunt de 21 cm înălţime, 25 lungime şi 20 cm lăţime.
Pasărea sufletului sculptată pe cele două feţe teşite ale semi-calotei este foarte stilizată. Este uşor de recunoscut gâtul păsării împreună cu vârfurile aripilor ridicate spre cer. Contextul în care au fost găsite, precum şi locul în care au fost descoperite spun foarte multe despre semnificaţiile acestor piese. Fiind descoperite lângă cele 7 sanctuare din incinta sacră de la Sarmisegetusa, acest număr, al planetelor, se corelează cu cele 7 orbite sculptate pe semicalotă. Că este vorba de orbitele planetare stă mărturie şi forma bombată a sferei cereşti, identică şi în cazul semicalotelor.
Aşadar, în incita sacră sufletul era iniţiat încă în timpul vieţii pentru a ştii riturile şi a cunoaşte parolele pe care le necesită cele 7 vămi planetare. în fiecare din cele 7 sanctuare se desfăşurau rituri de iniţiere pentru ca neofitul să poată trăi veşnic. Sufletul iniţiatului trebuia ca la sfârşit să se poată desprinde de corp la fel cum se desprinde o pasăre de pământ. Doar pasărea sufletului ştia toate parolele şi doar ea putea străbate toate vămile cereşti.
Soluţia dacică a postexistenţei şi a traseului ce trebuia urmat pentru transcenderea la această zonă a fost descrisă în mod indirect de către Platon în două din dialogurile sale. Cele două opere se inspiră, o spun toţi comentatorii platonicieni, din religia orfică, o religie tracică, foarte asemănătoare cu cea dacică. Marele filosof al antichităţii spunea în Phaidros (246, a): «Când sufletul e desăvârşit şi bine înaripat se ridică în văzduhuri», iar în Republica scria că: «privite de deasupra marginile (cerurilor) apăreau ca nişte ceruri, în timp ce partea opusă apărea ca o roată continuă» (Mitul lui Er, 616, d-e). Prin urmare, dacii credeau că existenţa sufletului după moarte se desfăşura dincolo de sferele planetare. Vehiculul de urcare era pasărea. Prin ritualurile de iniţiere din temple dacii cunoşteau toate parolele de trecere, iar după moartea trupului, sufletul pasăre urca dincolo de toate vămile, nemaiputându-se întoarce. Nimic asemănător în religia romană nu aflăm din toate acestea.”[10]
Pasărea noastră, însă, aşezată deasupra nodului se va întoarce doar după începerea următorului ciclu, coborârea ei fiind mărturisită de legătura ei anatomică cu peştele (are coadă de peşte).
Dar despre pasărea-peşte sau omul-peşte miturile sunt încă şi mai bogate: „Relatări similare despre zei-peşti care au apărut brusc în rândul oamenilor şi le-au devenit învăţători pot fi găsite şi în alte tradiţii – de pildă legendele indiene despre Matsya, primul avatar al lui Vişnu, miturile feniciene cu privire la Dagon, cel care i-a învăţat pe oameni arta irigaţiilor, şi străvechii zei-peşti ai tribului Dagon din vestul Africii. De la Plutarh, ştim că primele reprezentări ale lui Zeus îl înfăţişau ca un om cu coadă de peşte, o imagine care a supravieţuit în mitologia elenă sub chipul lui Poseidon, fratele lui Zeus.” [11]
Bastonul cu nod din Maramureş acoperă simbolul Nodului Sacru, fiind în acelaşi timp, atât un simbol polar, falic, ascensional, masculin, cât şi un simbol al Inimii Sacre, al Graalului, prin „golul” din interiorul nodului. El exprimă pe deplin schema articulării celor două mari tradiţii primordiale (Hiberboreene şi Atlante).
Valorificarea sonoră a nodului, duce cu gândul la bici, a cărui plesnitură, în nodul de la capăt, produce un mic tunet, un mic şoc sonor ce presează golul din nodul biciului, care se strânge prin uriaşa pleznitură. O mini explozie „atomică” se naşte acolo, în locul acela din nod (fulgerul microcosmic). „Materia” golului e obligată la ieşirea din spaţiu şi timp prin „poarta strâmtă”, generată de plesnitură.
Nodul Sacru separat de baston este un simbol ce cuprinde în el sinteza tuturor tradiţiilor, constituind şi conservând nucleul Tradiţiei Primordiale.
[1] Ioan Petru Culianu, Călătorii în lumea de dincolo, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p.110;
[2] ibidem, p. 112;
[3] Claudiu Târziu, Stâlpii Morţilor şi Pasărea Suflet în Formula AS, anul 2011, nr. 985 (http://www.formula-as.ro/2011/985/spiritualitate-39/stalpii-mortilor-si-pasarea-suflet-14182)
[4] Jonathan Black, Istoria Secretă a Lumii, Nemira, 2013, p. 164;
[5] Vasile Lovinescu, Creangă şi Creanga de Aur, Ed. Rosmarin, 1996, p. 284;
[6] Vasile Lovinescu, Creangă şi Creanga de Aur, Cartea Româ-nească, 1989, pp. 320-321;
[7] Rowena şi Rupert Shepherd, „1000 de simboluri”, Ed. Aquila, Oradea, 2007, p. 2002;
[8] Povestea viei (hiei) culeasă de Vasile Popa (1923) la Nicoreşti şi publicată de Vasile Lovinescu, Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1993, pp.122-126.
[9] Constantin Prut, Calea rătăcită: o privire asupra artei populare româneşti, Ed. Fundaţiei Interart Triade, 2012, Timişoara, 2012, p. 197;
[10] Dan Oltean, Pasărea sufletului la daci şi la români, în Dacia Magazin, nr. 3, aprilie 2003, p. 6. (http://www.dacia.org/mag-2003-03.pdf)
[11] Jonathan Black, Istoria secretă a lumii, Ed. Nemira, Bucureşti, 2013, p. 68;