Ion Duduveică – „Pace vouă!”, editura Grinta, 2017

Cu o poezie cu puternice accente creştine ne îndeamnă nemijlocit poetul teleormănean Ion Duduveică în păşirea lui spre lumea bună a poezie.
O poezie confesivă, ca o punere a sufletului pe tavă, ca o închinare dacă vreţi în faţa inefabilului, deloc o resemnare în actul lui creativ, în căutarea asiduă a liniştii interioare, o pace lăuntrică menită să-i netezească drumul direct către înţelegerea lumii şi-a faţetelor acesteia.
Nu e un joc cu sine însuşi, nu e o testare a limitelor, e o girare evidentă a unei culegeri absolut interesante de substanţe lirice menite să-l aducă-n corecta atenţie a criticii.
Multă sensibilitate, o manifestare poetică ce poate părea a fi fără aplomb public datorită acestui cordon ombilical de sorginte religioasă, una care lasă să se întrevadă căutarea personalizării unui timp pe care-l revendică dintru început: „Plouă peste sufletul meu/Cu stropi mărunţi/De mărgăritare,/Şi-atât de dureros îmi doresc,/Să primesc, în sfârşit,/Acel dulce sărut al morţii/Şi-acea tainică-mbrăţişare” (Plouă), sau: „La poarta sufletului meu,/De-acum, zadarnic, tu-mi vei bate,/De azi, oricât mi-ar fi de greu,/Clădi-voi inimii cetate!” (La poarta sufletului meu), sau: „Din neant, ca un şuvoi, se scurg,/Tainice, iubirile trecute,/Târzi, ca lotrii, în amurg,/Vin strigoi, în somn, să mă sărute” (Obsesie).


Da, este obsesivă imaginea vieţii, tuşele trasate despre propria poveste existenţială sunt groasă, imaginile au forţă şi substanţă, tema fiind la fel de generos reflectată atât în poemele în vers alb, cât şi în cele clasice, în care aminteşte nemijlocit de câţiva din marii poeţi roşioreni, Alexandru Popescu Tair sau Anghel Gâdea, mai nou Cristian Gabriel Moraru.
Dincolo de faptul că poetul Ion Duduveică îşi urmăreşte ideea proorocirii sfârşitului drept un inevitabil deja tangibil, cartea „Pace vouă!” are şi multe teme secundare, natura fiind cântată şi luată adeseori ca martor al propriei experienţe, femeia iubita, prietenul, Dumnezeu însuşi, etc...
Sunt de-a dreptul memorabile în acest sens poemele „de dialog” cu aceştia, precum „Aşa îmi spuneai”, „Romanţa nebunului” sau „Romanţă târzie”, texte care au o profunzime cel puţin mişcătoare, dacă nu direct cutremurătoare, texte care nu au nimic de-a face cu poezia minulesciană.
Nu este sărăcie lingvistică, e doar dorinţa unui poet împovărat frumos de ani, care pur şi simplu vrea – îndeosebi prin folosirea repetiţie – să sublinieze ceva.
De altfel, în postările sale pe reţelele de socializare adaugă supranumele de „Cel mai iubit dintre pământeni”, dar nu pentru că nu ar cunoaşte opera mai marelui şi clasicului conjudeţean Marin Preda, ci pentru că el, în lumea sa, în arealul său interior şi exterior aşa se şi simte!
Prin atitudinea sa pare să spună că a învăţat pe propria piele că dragostea de oameni şi Dumnezeu poate să apară dintr-o dată sau să se termine la fel.
De aceea simte nevoia să strige iubirea de Dumnezeu, s-o cânte şi s-o încânte în aceeaşi măsură.
Scrie cu nonşalanţă despre aceste teme şi, deşi ştie că pe oameni nu îi cunoşti într-o viaţă întreagă îi investeşte cu emoţiile sale, cu prietenia şi căldura sufletului său.
Din asta rezultă explicit că a învăţat să aibă curajul să nu se dea bătut atunci când viaţa dă cu tine de pământ, dar şi că deşi chiar dacă pare a fi dificil să iubeşti oamenii, de aproape sau de la distanţă, mersul înainte devine vindecător.
Tema sacrificiului de sine străbate cartea, sentimentul de durere este inevitabil, suferinţa o opţiune, de parcă ar vrea să ne transmită că pe el îl doare orice nedreptate a lumii, că descoperă lipsa de omenie la unii semeni.
Cu toate acestea, indiferent de poziţia şi atitudinea lor îi respectă, nu îi tratează ca pe o opţiune în vieţuirea lui, pare a spune continuu că deşi nu toţi cunoaştem profunzimea ori frumuseţea sufletului e important să ne privim unii pe alţii şi să ne sprijinim.
O pledoarie fantastică pentru frumuseţea sufletească şi o subliniere clară a esenţei creştinismului!
Dar, ceea ce este evident în această carte, deşi se simte împrejmuit de Dumnezeu şi de lumina acestuia, deşi are mulţi oameni de jur împrejurul său, poetul se simte adeseori singur şi însingurat, dar nu părăsit.
De aici şi multe stări reflexive, de aici multă interogaţie, multe rememorări dătătoare de frumos: „Amintirile dau, azi, năvală,/Doar uitarea-ncet le spală/Eram ageri, Doamnă, ca lăstunii,/Alergam prin iarbă ca nebunii/Ne jucam de-a turcii şi plăieşii/Şi pe faţă ne-nfloreau cireşii” (Amintiri), sau: „De astăzi voi păstra tăcere/Şi nu-ţi voi mai cerşi iubire,/Am înţeles c-ai fost părere/Că totu-a fost doar amăgire” (De astăzi).
Multa resemnare în faţa impacabilului generează imagini sclipitoare, iar dialogul imaginar atinge nebănuite corzi de suflet: „Străbunii mei când m-or chema,/Nu te-ntrista, nu te-ntrista,/Spre cimitir când voi fi dus,/Cu giulgiul peste faţă pus,/S-aor tângui moşnegi nătângi,/Tu să nu plângi, tu să nu plângi!”
Toată această zbatele îmi aduce aminte de Seneca, cel ce spunea că „dacă aştepţi să faci doar ce are un succes garantat şi să dobândeşti doar cunoaşterea ce vine dintr-un adevăr sigur, atunci viaţa se opreşte locului, abandonând orice acţiune.”.
Ei bine, Ion Duduveică nu ne propune astfel o carte a (de)plângerii sfârşitului, ci una în care testează limitele sale şi ale relaţiilor avute, de parcă ar voi să provoace lumea din jur, să vadă reacţia aceasteia la actul tainic şi personal al morţii proprii.
Deloc morbid în exprimare, Ion Duduveică propune o carte a explorărilor interioare, una menită să (re)deştepte spirite ce sfidează pe moment ultimul moment dintr-o viaţă.