„MAI SUNA-VEI, DULCE CORN, / PENTRU MINE VREODATĂ?”

Povestea s-a derulat cu peste patru decenii în urmă, când, făcând parte dintr-o brigadă ştiinţifică, ne-am deplasat, într-o misie culturală, la butinarii care trudeau departe de vatră, în împărăţia aurului verde, pe Vaser.

Ajunşi acolo, după un drum lung, şi sosiţi pe un veritabil „picior de plai şi gură de rai”, ne-a primit un bărbat înalt, nins la păr de neaua vârstei, sfătos şi inteligent, dar şi mândru că era şeful butinarilor şi din familie mare de nemeşi din Călineşti. Nu ne mai aducem aminte cum îl chema, mi se pare că Nemeş.

Am discutat despre ce ar vrea butinarii să dezbatem în misia noastră culturală. Şi omul, din faţa mea, mi-o întoarce brusc: „- Apoi, despre Eminescu, dară, că mâni îi zua în care o murit. Îi cinş’pe iunie.” I-am lăudat propunerea. Spre seară, în sala de mese, erau strânşi toţi butinarii. După evocări pioase, legate de viaţa şi activitatea Luceafărului, au urmat recitările poeziilor sale pentru ilustrarea celor evocate, în aplauzele celor prezenţi. Apoi şeful butinarilor se ridică ca ars.

„-V-aş spune şi io vo două poezii de Eminescu, să ne luăm la întrecere.”

-Vă ascultăm, bucuroşi, i-am răspuns. Şi butinarul îşi începe numărul, recitând cu o voce de bas gravă, cu gesturi, cu intonaţii, adică cu un talent dramatic rar întâlnit. Sala răsună de aplauze. Se aude o voce: „-Te-om pune de artist.”, „De artist, te-om pune, de bună seama.”, se aude o altă voce. Butinarul ne-a oferit un recital cu poezii alese, cum rar se întâlneşte.

L-am întrebat de unde atâta interes pentru poezia lui Eminescu.

„-Apoi, din şcoală, mi-o rămas în suflet, că tare mândre poezii o mai făcut, te ung pă la inimă.” Apoi scoate o carte din taşca din piele, pătată cu grăsimi de la merinde. O întoarce spre noi şi îmi spune;

„-Vedeţi cartea asta? De ie nu mă despart niciodată. Îmi ostoieşte sufletul. O iau cu mine şi în butini şi când avem câte o pauză, o deschid ca să-mi stâmpăr dorurile. Tăt citind din cartea asta, multe le ştiu pă dinafară, că, Doamne, frumoasă mai îs!

-Care poezie vă este mai dragă? îl întreb.

-Toate îmi plac, dar mai ales una, „Peste vârfuri”, căci vine vremea când ni se potriveşte şi nouă la toţi.” Şi parcă-l văd cu cât patos recita, subliniind prin intonaţie, finalul: „Mai suna-vei, dulce corn, / Pentru mine vreodată?”

Aflând că s-a pensionat, l-am căutat la Călineşti, pentru a-l cunoaşte mai bine la el acasă. Din nou s-a repetat, prin discuţii şi recitări, lecţia preţuirii genialei poezii eminesciene. Mai târziu, când l-am mai căutat, i se împlinise versurile din poezia preferată. Pentru el nu mai avea cum să mai sune melancolicul corn. Trecuse în lumea umbrelor. Se afla dus printre stele, să pună dulceaţa poeziei eminesciene pe buzele îngerilor. De câte ori trec, prin Călineşti, chiar dacă casa lui veche din lemn, cu şatră, nu mai este, îmi revine în memorie lectia de literatură şi de preţuire a poeziei Luceafărului, aşa cum ne-a oferit-o ţăranul maramureşean simplu, dar cu un suflet mare şi nobil. Atunci îl revăd, aievea, recitându-şi poezia preferată, care îi făcea să vibreze corzile sufletului său: „Mai suna-vei, dulce corn, / Pentru mine vreodată?”