MOTTO: „Realitatea este că atenția existențială (dacă și cînd e) își – ca să spun așa – secretează propria ei atenție operațională. Dar, în lipsa ei, de nu se știe unde (din umana libertate de opțiune desigur, zisă și liber arbitru) se iscă o atenție operațională capabilă să funcționeze și fără sprijinul celei existențiale.”
(Mihai Șora, în A FI, A FACE, A AVEA, Cartea Românească, 1985, pp. 170-171.)



Așa cum numai Poetul Ion Mureșan poate scrie „gramatica vieții”, în ultima seară a FICT 2017, de la Cluj, am ajuns în situația nevisată de a rosti „cîteva gînduri”,  ca „uvertură” la proiecția unui fragment din filmul realizat de Doamna Luiza Șora, și dedicat acestui decan de vîrstă al tuturor filosofilor din lume la această oră,  numit În căutarea muntelui vrăjit, o compilație, după cum a explicat Doamna Luiza Șora, între titlurile cărților lui Marcel Proust și Thomas Mann, „În căutarea timpului pierdut” și „Muntele vrăjit”, fără legătură directă cu conținutul lor literar.

În fața acestei situații, am citit – la sugestia Doamnei Luiza Șora și susținut de acest  diRector al noii „Școli Ardelene” de carte și cărturari în formare care este poetul Vasile G. Dâncu – textul pe care i l-am dedicat Domnului Mihai Șora la împlinirea a 95 de ani (aveam la mine, pentru a i-l oferi, volumul meu ANAMTEME, în care apăruse). Dar, și pagina din revista Tribuna în care l-am publicat prima dată (pentru că era ilustrat cu o fotografie emblematică pentru spiritul filosofului.)

La capătul lecturii, de cîteva ori aproape rămas fără glas din cauza emoțiilor care mă copleșeau, în mijlocul aplauzelor, l-am observat pe Domnul Șora cum se ridică de pe canapeaua pe care ședea, mai repede ca cineva să-și dea seama și să-l sprijine, și se îndreaptă spre mine: o înclinație, o strîngere de mînă, o îmbrățișare…

Și-mi șoptește la ureche: „…mulțumesc pentru aceste șapte minute din cei 101 ani ai mei pe care mi-ați oferit ocazia să vi le dăruiesc…”

…eu îi mulțumesc Mai Știutorului Magistru pentru că, după vizionarea filmului, întrebîndu-l, cu „insolența” unui „ucenic” dacă ne poate spune care au fost „cea mai neagră zi și cea mai albă noapte din cei 101 ani ai vieții Sale”, am mai primit o „lecție”: „…o, multe nopți albe… nopți de lectură, nopți de iubire…  da, nopți albe de lectură… ” Și s-a oprit. Observînd că mai așteptam și răspunsul la cealaltă parte a întrebării, Doamna Șora a completat: „ Mihai Șora nu are memoria negrului… fiind un om luminos, are doar amitiri în culori și, desigur albul, care e sinteza lor…”

…Era aproape de miezul nopții… Dar era o mirabilă „noapte albă” la Cluj!

https://vasilegogea.wordpress.com/2017/10/10/7-minute-primite-in-dar-din-cei-101-ani-de-viata-ai-domnului-sora/