Moto: ,,Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buddha ar putea fi gelos? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decât esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine, şi ne am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de tulburarea ce ne a vărsat o în suflet.’’ - Emil Cioran
Să-l iubeşti pe Eminescu nu înseamnă doar să-i citeşti poeziile ca pe o simplă literatură, ci trebuie să-i înţelegi gândirea filosofică, cugetarea profundă, etica – ,,lupta dreaptă’’(una dintre condiţiile fericirii, după cum se prezintă un popor fericit).
Etică luptei drepte, aplicată în practica socială de unele popoare, a dovedit că ,,lupta dreaptă’’ e condiţia fundamentală a fericirii, [a se vedea Denis de Rougemont - Elveţia sau istoria unui popor fericit], dar şi unele ţări protestante unde, cuvântul dat, respectul pentru contract, pentru lege în general, e mai presus de credinţă.
Noua estetica propusă de Eminescu, prin rafinamentul expresiei şi mai cu seamă prin ,,forma nouă’’ , adică o noua logică impusă, prin creaţia sa, limbii române ,, a turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă’’, (Scrisoarea II) se voia un mare proiect moralist pentru România.
Starea de fericire individuală depinde, în mare măsură, de starea de fericire generală a unei comunităţi, a unui popor, iar această stare de fericire generală este generată de cinstea şi corectitudinea clasei politice în relaţia cu membrii societăţii şi funcționarilor din instituţiile statului cu cetățenii.
Dacă elveţienii sunt un popor fericit, atunci, starea lor de fericire socială este generată de ,,civismul lor ridicat’’, respectul pentru celălalt, respectul pentru îndatoririle ce revin fiecăruia în comunitate, de renunţarea ,,fără dramă’’ la egoismul individualist, pentru ca buna convieţuire să fie posibilă. Această atitudine civică, face posibilă creșterea gradului de încredere, a ,,sentimentului de comuniune socială”, cum spune Adler, respectiv ,,fidelitatea ,onestitatea, înclinația spre conlucrare, interesul pentru stat, popor și umanitate”, calități morale ce conferă o anume stare de confort psihic, de bine și implicit de fericire generală. În raport cu elvețienii, sub aspectul acestor criterii de evaluare a fericirii, noi românii suntem un popor nevrotic și profund nefericit.
O viaţă mulţumitor de prosperă face pe om mai tolerant faţă de erorile de guvernare sau actele de corupţie ale guvernanţilor, domoleşte ura şi reduce iniţiativele mişcărilor subversive care conduc spre anarhie. Este evident că mişcările subversive, anarhice sunt iniţiate şi susţinute din cele mai înalte sfere ale puterii democratice, de cei interesaţi în arogarea puterii dictatoriale.
De regulă, revoltaţii din aceste societăţi sunt nevroticii, inadaptaţii şi impotenţii sociali cronici, incapabili fizic, psihic şi spiritual de a accede la un asemenea statut de om liber, capabil să-şi făurească cu ajutorul mijloacelor raţiunii un scop bun în viaţă. Cele mai la îndemână formă pentru atingerea limitei de egalitate cu a celor sus-puşi, sunt violenţa şi agresivitatea – lupta de clasă, care s-a dovedit totdeauna în istorie, după ce scopul a fost atins, iraţională şi absurdă.
Cel mai repede prind, la aceştia, ideile mistice ale ideologiilor. Nu el este un incapabil social, ci societatea este nedreaptă. În rândul acestora se înscriu nevroticii a căror ambiţii depăşesc cu mult posibilităţile şi suferă eşecuri sociale, sau cei care îşi propun scopuri mai presus de capacităţile lor şi, deci, imposibil de atins. Pentru nevrotici autoevaluarea este totdeauna inflaţionistă , fie în sens depreciativ, fie în sens excesiv apreciativ.
La elveţieni, guvernarea se identifică cu buna administrarea banului public. Această atitudine de responsabilitate civică creşte gradul de încredere în funcţionarii din instituţiile statului, în clasa politică; atitudinea altruistă a clasei politice reduce la minim conflictul psihic şi elimină nevroza socială.
Toate acestea depind, în mare măsură, nu doar de oamenii politici de caracter, ci de logica şi psihologia limbii. Aşa cum a demonstrat filosofia analitică, pornind de la analiza logică a limbajului, există o corespondenţă biunivocă între logica limbii vorbite de o anume comunitate şi psihologia comportamentală a indivizilor care vorbesc limba respectivă.
Logica unei limbi dominant denotative este o logică a meditaţiei; logica dominant conotativă este o logică a comunicării. Se cunoaște că Eminescu a învățat, la șapte ani și limba germană. Îmbinarea celor două logici, aceea a limbii germane, dominant denotativă, se pare că i-a conferit genialitatea în cugetarea filosofică şi logica limbii române, dominat conotativă - comunicarea poetică.
Încercăm, în acest sene, cu mijloacele filosofiei analitice, să găsim un răspuns. Cele mai multe păreri ale cercetătorilor în lingvistică, îndeosebi a celor americani (E. Sapir şi B.L Whorf) converg spre concluzia că există o interdependenţă între logica unei limbii şi predispoziţia pentru filozofare pe care logica acelei limbi o conferă. Există, așadar, o legătură biunivocă între lingvistică şi filozofie.
Pe baza logismului Cercului de la Viena, spune Ion Oprea, ,,M. Foucault, J. Lacan şi R. Barthes şi-au imaginat că pot realiza, pe baza ierarhiilor şi combinaţiilor limbii , un model al structurării fiinţei umane ( prin conceperea acesteia ca un automat) , model pe care l-au împrumutat din logismul Cercului de la Viena.’’ ( Ioan Oprea - Lingvistică şi filozofie, p.91). Dar, ce este în fond fiinţa umană? Este ea doar un automat? Nu! Este ,,un automat” care învaţă, care se autoprogramează din primii ani de la naştere, pe baza unui soft – logica limbii materne cu care ,,micul automat’’ accesează cunoaşterea lumii înconjurătoare și învață comunicarea.
Învăţarea limbii se face cu ajutorul unui alt soft, un soft codificat în scheme şi arhetipuri, cum ne spune C. G. Jung, existent în reţelele neuronale fundamentale (cele cu care ne naştem), fără de care copilul nu ar putea învăța limba maternă.
Arhetipul, în accepţia noastră, nu simbolizează experienţe primordiale universale, cum credeai Jung, ci scheme codificate în programe informaţionale implantate în genomul uman, care se constituie în programe mintale ce generează reţelele neuronale fundamentale, cu ajutorul cărora, omul primordial şi, implicit, fiecare copil nou născut accesează cunoaşterea realităţii. Plotin are perfectă dreptate: în reţele neuronale fundamentale (cele cu care ne naştem) este implantată o lume virtuală eternă, o lume a formelor ce pre-există în inconştientul fiecărei fiinţe umane.
Mintea fundamentală (cea din reţelele neuronale fundamentale) este un invariant informaţional universal, valabil pentru toate fiinţele umane, care se constituie în programe arhetipale, scheme mintale, forme virtuale codificate cu care fiecare copil accesează cunoaşterea lumii ce sunt activate pe măsură ce fiecare copil repetă zi de zi aceleaşi jocuri ale învăţării.
Reţelele neuronale ne-activate de repetiţia zilnică se închid şi odată timpul învăţării trecut ele nu mai pot fi activate, sau sunt activate doar parţial, dacă nu s-a depăşit prea mult timpul oportun învăţării, oricâte eforturi s-ar depune. Copii crescuţi în sălbăticie au dovedit că învăţarea vorbirii devine imposibilă – după vârsta de doisprezece ani. Aceasta imposibilitate a învățării limbii lui Dumnezeu dovedeşte că există biologic o anumit cronologie biologică a învăţării și în cazul neactivări programului de învățare copilul nu mai poate comunica.
Fără existenţa acestor programe în reţele neuronale fundamentale, cunoaşterea realităţii, ca şi învăţarea vorbirii şi formarea raţiunii ar fi imposibilă. Faptul că ideile pre-există a fost intuit de Descartes. Ideile pre-există, dar ele trebuie activate, scoase la lumină, prin învățare și meditație. Nu întâmplător, celebrul lingvist Noam Chomsky şi-a subscris concluziile cercetărilor sale la teza ideilor înnăscute al lui Descartes.
Ultimele cercetări datorate și colaborării dintre lingvişti şi geneticieni (John Maynard Smith, Eörs Szathmári, 1993) confirmă ipotezele lui Chomsky, anume că ,,oamenii dispun de o competenţă specială şi înnăscută pentru limbaj’’. (John Maynard Smith, Eörs Szathmári - Limbaj şi viaţă’’ (Michael P. Murphy, Luke A.J. O’ Neill – Ce este viaţa, următorii 50 de ani, speculaţii privind viitorul biologiei), 1999, p. 65)
Foarte mulţi copii de şase ani cunosc şi vorbesc fluent două limbi şi pot traduce din una în alta ( Wittgenstein afirmă că orice limbaj care poate fi vorbit şi înţeles - germana chineza, etc. prezintă - cercetat în fundamentele lui - una şi aceeaşi structură logică şi că această structură se regăseşte în Principia Mathematica ). ( Anton Hügll, Poul Lübcke – Filosofia în secolul XX, p . 107) Una şi aceeaşi structură logică a unei limbi este gramatica. Faptul a fost demonstrat de existenţa limbilor creole, provenite din limbi pidgin (interacţiunea dintre mai multe limbi , care au redus limbajul la strictul necesar - substantive, adjective, verbe, la negustorii și muncitorii care au interacționat). Din ele s-au format limbile creole (cu un vocabular de provenienţă foarte variată arabă, engleză, portugheză şi germană). ,,În consecinţă, spune Jared Diamond, limbile creole au similarităţi izbitoare în gramatică, în ciuda originilor independente şi a vocabulelor diferite. Evident, ele izvorăsc dintr-o legătură genetică puternică cu o gramatică universală aflată în creierele noastre.’’(ibid. Jared Diamond – Evoluţia inventivităţii umane, pp.50-51).
Dar, dacă la acei copii creoli revin la o gramatică existentă în creierele lor, în cazul limbilor moderne stabile s-a accentuat ca dominantă o gramatică cu o anume logică denotativă sau conotativă. Dacă gramatica este chiar logica limbii, atunci gramatica limbii este cea care conferă limbii dominanta şi prin asta asigură limbii o anumită structură logică dominantă. În concordanţă cu logica limbii vorbite omului, vorbitor al acelei limbi, va avea un anumit specific de a gândi şi de-a se comporta.
Prin limbajul poetico-filosofic uzitat în poemele sale, Eminescu a conferit limbii românea logica cu care să poate fi accesat metalimbajul filosofic, limbaj utilizat în principalele ţări europene cu tradiţie cultural-filosofică. El a deschis, practic, perspectivele traducerii textele filosofice ale marilor gânditori europeni, poetul însuși având mai multe iniţiative în acest sens (traducerea Criticii raţiunii pure al lui Kant şi a filozofie sanscrite). Prin asta el a negat teza lui Titu Maiorescu privind imposibilitatea traducerii din nemţeşte în româneşte a unei argumentări filozofice ,,răzimată pe unele particularităţi ale limbii germane’’ , ,,precum şi viceversa’’, după cum susținea criticul. (Titu Maiorescu - Prelegeri de filozofie , Craiova ,1980,p.65).
Prin noua logică, impusă limbii române, Eminescu a iniţiat realizarea unui metalimbaj filosofic românesc, a deschis perspectivele europenizării limbii noastre și afilierii culturii române la cultura europeană. Lui Eminescu cultura românească îi datorează recuperarea culturală şi reducerea decalajului cultural faţă de occident.
Paradoxal, în vidul culturii filozofice româneşti, şcoala ardeleană a promovat în cultura românească cea mai grea filozofie a timpului, ,,raţionalismul de tip kantian’’(Ioan Oprea – Lingvistică şi filozofie, p107).
Eminescu, spre deosebire de alţi traducători posteminescieni, ne asigură acelaşi autor, a uzitat ,, cuvintele vechi şi populare’’[…],,astfel că pentru Gedanken , de exemplu, el găseşte mai nimerită traducerea prin cugetări, decât idei, cum au procedat alţi cugetători. Uzitând de vechiul cuvânt înţelepciune, care în terminologia sapienţială veche semnifica noţiunea de < filozofie>, Eminescu este mai aproape de germanul Weltweisheit pe care-l întâlnea în original şi evită în acelaşi timp repetarea foarte apropiată a cuvântului filozofie sau modificarea structurii frazei (aşa cum s-a întâmplat în traducerile ulterioare)’’ (ibid. p.116).
Totodată, poetul a deschis porţile literarizării limbii române, în care dominant era limbajul popular, conferindu-i acea aură de nobleţe literară, acel ,,pedantism, înţeles în sens pozitiv, ca o aspiraţie către ceva înalt, către ceva superior stării obişnuite’’( ibid.p.85), spre care oamenii de cultură tindeau, în acele vremuri.
Prin teoretizare, Titu Maiorescu, avea să impună drept o cutumă culturală această nouă tendinţă spre pedantism (Direcţia nouă). Maiorescu afirma că, noua direcţie culturală, se caracteriza prin ,,simţ natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor, ce omenirea întreagă le datoreşte civilizaţiei apusene şi totodată prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional.’’ El propune drept promotori ai noii direcţii pe Alecsandri şi pe Eminescu ,,om al timpului modern , deocamdată blazat în suflet (credem noi în sensul de romantic), iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv până peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format, încât ne vine greu să-l cităm după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului…’’( Titu Maiorescu – Din critice ,1967,p.126). Logica conotativă este o logică a comunicării în vreme ce logica denotativă este o logică a gândirii, a meditației, a judecății. Trebuie să facem o precizare: a vorbi nu e totuna cu a gândi, la fel cum a gândi nu e totuna cu a vorbi.
Logica conotativă este logica dominantă a sexului feminin, pentru care comunicarea este însăşi natura femeii. A comunica, pentru o femeie, este o necesitate a existenţei sale. Logica denotativă este dominanta sexului masculin pentru care gândirea, meditaţia, este natura bărbatului. A gândi, a medita pentru bărbat este o necesitate a vieţii sale, este natura sa. Meditaţia îl scoate din realitatea concretă; comunicarea, în cazul femeii, caută legătura cu concretul, cu mama natură, cu glia.
Bărbatul simte nevoia mai mult de a medita decât de comunica , în vreme ce femeia simte nevoia mai mult de a comunica decât de a medita. Eminescu a surprins cu spiritul lui genial aceste naturi diferite ale sexelor, aceste logici ale minţii bărbatului şi femeii, în relaţia lor nemijlocită, în poemul ,,Floare albastră’’.
Prin urmare, chiar şi la cel mai fericit popor dintre popoarele europene, elveţienii - vor fi întâlnite, în funcţie de dominanta logică a limbii respective, atitudini psio-civice diferite. ,,Există anumite deosebiri în modul de a asuma calitatea de cetăţean: în vreme ce locuitorii cantoanelor din Elveţia alemanică o fac, în genere, cu o perfectă bună credinţă – ce poate fi confundată uneori cu naivitatea – cei din Elveţia romandă simulează o oarecare detaşare sau chiar o rezervă ironică. Spre a fi mai exacţi, ar trebui să spunem că această din urmă atitudine se întâlneşte numai la publicul citadin şi intelectual, la mijloc fiind o anumită < mauvaise conscience> de inspiraţie franceză, care în practica socială nu duce la defecţiuni grave.’’ (Denis de Rougemont – Elveţia sau istoria unui popor fericit, p. VI). Este evident că, în spaţiul în care locuitorii alemani, aceştia vorbesc germana, şi au adoptat, fără îndoială, logica limbii germane şi comportamentul civic nemţesc. La aceştia conştiinţa civică este mai ridicată (şi nu se simt nici ofensaţi, nici ridicoli de ,,naivitatea’’ lor). În spaţiile în care locuitorii vorbesc franceza şi italiana, aceştia au adoptat logica acestor limbi şi comportamentul lor civic se înscrie cu oarecare detaşare şi ironie, în aşa numita ,,mauvaise conscience’’.
Acest comportament, afirmăm noi, este corespunzător logicii limbii vorbite. Prin urmare, legătura între logica limbii şi comportamentul psio-social al individului vorbitor al limbii respective este o legătură biunivocă. Cu cât logică limbii este mai raţională cu atât discernământul moral este mai just aplicat, iar relaţia de încredere între oameni atinge cele mai ridicate niveluri şi drept urmare ,,sentimentul de comuniune socială’’ mai crescut și implicit starea de bine și fericire. Nu întâmplător, Alfred Adler a propus acest concept a ,,sentimentului de comuniune socială’’; născut austriac, vorbitor al limbii germane, avea drept model de gândire - logica limbii germane, ce are ca dominantă - logica denotativă. Sentimentul de comuniune socială, are în concepţia lui Adler, în activitatea practică ,,forma colaborării în folosul celorlalţi.’’ (Alfred Adler – Sensul vieţii, p.45).
Bunăstarea unei comunităţi, a unei naţiuni este dată de această activitatea practică a colaborării în folosul celorlalţi. La noi lipseşte cu desăvârşire sentimentul de comuniune socială şi colaborarea în folosul celorlalţi ca metodă practică de aplicare a eticii sociale. Individualismul, egoismul şi egocentrismul fac din politicianul român un etern demagog, pentru care, binele înseamnă privilegiile pe care le obţine de la putere şi nu binele tuturor spre binele său. Cu cât discrepanţa dintre ales şi alegători este mai mare cu atât se simte politicianul român mai intangibil, un fel de zeu mioritic ce nu-i mai pasă de alegători. Absenţa sentimentului de comuniune socială, conduce inerent la o stare de insecuritate şi de inferioritate faţă de alte naţiuni. Încrederea se fundamentează pe raţionalitatea lucidă şi pe discernământul moral; credinţa pe iubire, cel mai adesea pe iubire absolută. Când iubim relaţia de încredere în celălalt se metamorfozează rapid în credinţă. Tendinţa iubitorului este de a vedea în iubit, nu un om, ci un supraom.
De regulă, iubirea face apel la încredere în sens tare; iubirea mistifică psihicul, metamorfozând, la nivelul inconştientului, relaţia de încrederea în celălalt, în credinţă, făcând din cel iubit un mic zeu, iubitorul alunecând rapid în adoraţie. Un manipulator versat exercită asupra iubitorului o influenţă psihică de dominaţie absolută – iubitorul îl va adora pe cel iubit în sens mistic. El poate fi un ins profund imoral, un infractor de cea joasă spiţă. Ajuns la putere în fruntea unei comunităţi vorbitoare a unei limbi cu logica dominantă sofistă, cum este limba română, se va comporta ca un scelerat, iar poporul îl va accepta tocmai, fiindcă prin logica sa efeminată) corespunde cel mai bine psihologiei vorbitorului unei limbi cu logică sofistă. Minciuna, la noi, stă mereu cu regele la masă. Prin urmare, autocraţia poate foarte bine poza pe plaiul mioritic în democraţie. Aici, unde Constituţia, legile şi drepturile cetăţenilor sunt încălcate de oamenii preşedintelui şi de Preşedinte - democraţia oscilează între anarhie și dictatură (încălcarea Constituției și a legilor este o practică curentă a oamenilor puterii).
Femeile, a căror natură dominantă este iubirea, sau mai bine zis logica senzorial-sentimentală, au tendinţa de a mistifica realitatea şi de a metamorfoza relaţia de iubire, din încredere în celălalt, în credinţa în celălalt. Când iubitul decade în ochii ei, asemenea credincioşilor care adoră un anume idol ce i-a dezamăgit în aşteptările lor, femeile îl părăsesc pe cel adorat.
Simţindu-se înşelate sau frustrate au tendinţa de a-l distruge, la fel cum credincioşii îşi distrug idolii în care au crezut.
În pofida protestelor mişcărilor feministe împotriva logicii clasice şi a celei moderne ca fiind o logică dominant masculină spun ele, această logică, pe care ,,bărbaţii ipocriţi’’ pretind a fi o ,,raţionalitate universală’’ , o ,,judecată obiectivă’’, ar fi doar un mijloc de a domina femeile. (a se vedea Andrei Cornea – Turnirul khazar, Ed. Polirom, Iaşi , 2003), este o logică a încrederii și nu a credinței. Or, logica încrederii lasă judecății o anume marjă de îndoială. Prin raționamentul de tip cartezian, cogito ergo sum, de orice trebuie să ne îndoim, mai puțin de noi înșine, că existăm prin judecata noastră.
În fundamentul inconştientului ei, pentru o femeie are mai puţin importanţă ,,iubitul’’, pentru ea cel mai important lucru e relaţia în sine, legătura, ,,iubirea’’ comunicarea. Ea nu poate trăi fără a relaţiona, fără a comunica, are nevoie de o ,,legătură’’ ca de aer.
Pentru femeie, plăcerile (provocate de ascultarea de către bărbat a nevoii ei de comunicare, mângâiere, a primirii unei flori, a un mic cadou, un flecuşteţ îi generează ,,o stare magică’’, petting-ul cum îi spun englezii (jocul de-a excitaţia), iar dansul, plimbarea de mână, moda, cumpărăturile, etc.), toate acestea produc voluptăți net superioare orgasmului în sine. Aceeași logică sofistă a limbii noastre îl predispune pe bărbatul românesc (denumit astfel de sintagma lui Liviu Antonesei), la plăcerii de genul narării și șuetelor de cafenea, a gândirii leneșe, a muncilor ușoare, a câștigurilor ilicite, a acțiunii pompieristice, a improvizației, a lucrului de mântuială, a amânării sine die a proiectelor și a îngropării talanților. În același comportament psihosocial, determinat de logica limbii românul este manipulator și manipulat. Logica sofistă are marele har de a-l atrage, de a-l lega, de a-l fermeca pe bărbat. În această combinaţie de senzorial şi logică sofistă, femeia este o farmazoană. Şeherezadă reuşeşte să-l farmece pe rege, nu cu goliciunea ei, ci mai cu seamă cu poveştile ei în cele o mie una de nopţi. Poveştile Şeherezadei au darul de a-l incita, de a-i stârni curiozitatea, de a-i fascina mintea bărbatului cu nararea poveștii. Regele, cu logica lui dominant raţională, le decapitase pe celelalte fecioare, devenite soţii, dar nu şi pe Şeherezada. Ea îl farmecă, îi diminuează percepţia lumii reale, îi adoarme raţiunea, îl ademeneşte cu logica ei sofistă, îl transportă în fascinanta lume a poveştilor, în lumea imaginară a iluziilor. Bărbatul este și rămâne un copil mare.
Şeherezada se metamorfozeze în mama sau bunica din copilărie, prin marele ei dar (darul logicii sofiste) de a spune poveşti, de a-l iluziona, şi mai ales Şeherezada nu cedează din prima noapte ca celelalte; ea ,,ştie’’(simte cu intuiţia ei feminină) că un bărbat, care obţine uşor plăcerea erotică, o va părăsi rapid (îi va tăia capul ca şi celorlalte, chiar dacă ar iubi-o), tocmai pentru că bărbatul o va crede o pradă uşoară. De aceea, Şeherezada îi abate gândul de la sex, învăluindu-l cu vălul Mayei și amână mereu sfârșitul poveștii, atașându-l astfel de ea și în viitor când va reveni să se hrănească cu iluzii, pe care bărbatul le dorește , le visează. Șeherezada inventează, spune poveşti şi amână momentul adevărului, până când îi intră în suflet acestuia, până când bărbatul simte că nu mai poate trăi fără ea şi nu mai există o alta pe lume asemenea ei. Efectul Şeherezada îi asigură femeii nu doar fidelitatea bărbatului, prin excelenţă un poligam, dar şi atașamentul acestuia.
Toate acele o mie una de poveşti nu se sfârşesc niciodată. Şeherezada îi incită curiozitatea, îl acaparează, îl deturnează de la realitate. Povestea spusă în fiecare noapte nu o sfârșește niciodată până, dimineața, la răsăritul soarelui. Asta îl face pe bărbat să revină, vrea să-i afle urmarea, să-i afle sfârşitul, dar o altă poveste începe, amăgindu-l tot mai mult cu o fericire viitoare, care nu mai vine.
În esențe ei, în asta constă și manipularea socială – sindromul Șeherezada este într-un anume sens un exercițiu de mnemotehnică. În fond pentru omul de rând pericolul de a fi prins prin imagine și sunet este real. Despre acest lucru avertiza Giordano Bruno. Același avertisment ni l-a transmis și Socrate care ne atrăgea atenția asupra amăgitorului care mereu ne însoțește în viață. Marele manipulator, spune Bruno, este erosul și magia indusă de acesta - simularea iubirii poporului de către politician și câștigarea iubirii maselor prin persuasiune și manipulare subtilă. Văzul și auzul, subliniază Ioan Petru Culianu, sunt porțile secundare prin care ,, vânătorul de suflete” își poate introduce ,,legăturile, înlănțuirile, momelile.” (Ioan Petru Culianu –Eros și magie în Renaștere , 1484 , p.113)
Logica sofistă a Şeherezadei are marea putere de a fascina, de a iluziona, de a manipula, de a adormi judecata raţională. ,,Cea mai periculoasă capcană, singura capcană pe care raţiunea nu o poate evita este cea a simţurilor’’, spune Jean-Jacques Rousseau, în Contractul social. A vedea și a auzi sunt porțile cele mai asaltate de vânătorii de suflete, iar, dintre ei, cei mai venali sunt vânătorii politici
Cum limba română este o limbă frumoasă la vorbit și plăcută la auzi (în acest sens am primit semnale de la români aflați în străinătate SUA, Suedia, care, opriți fiind de străini și întrebați ce limbă e aceea pe care o vorbeau, au fost extaziați de plăcerea de a auzi vorbindu-se o limbă așa de frumoasă și plăcută la auz - ,,limba noastră-i o comoară” ,,limba noastră-i e un cântec”(Alexei Mateevici – Limba noastră) .
Prin logica ei conotativ-intuitivă, limba română se înscrie, din punctul de vedere a audibilității, drept o limbă cu efect magic, o măiastră ce fascinează auditoriul, îl captivează, îl momește, îl înlănțuie, ca măiastra din poveste. Prin urmare, vânătorul de suflete, în speță politicianul român dispune de o armă psihologică redutabilă – logica limbii române. Vânătorul de suflete reușește lesne să ascundă adevărul sub vălul Mayei, să-l seducă pe auditor , să-l înlănțuie la alegeri și apoi să-l abandoneze la fel cum sunt seduse și abandonate femeile de către escrocii sentimentali. Şestov, în Noaptea de pe Ghetsimani, spune că Pascal construieşte o teorie a cunoaşterii, în care presupunerea fundamentală, axioma cunoaşterii e aceea că orice om poate ,,să vadă’’ adevărul dacă îi este arătat? Dar cum poate omul ,,să vadă’’ adevărul doar arătându-i-l? În fond, politicienii români , pe același sindrom Șeherezada, își fundamentează discursul pentru iluzionarea electoratului. În această ordine de idei, imaginea televizată are o extraordinară putere de a iluziona și manipula oamenii, căci, prin intermediul televiziunii, vânătorul de suflete atacă simultan cele două porți secundare - văzul și auzul. Adevărul ,,văzut’’ e o iluzie, un sofism, căci imaginea nu poate reda realitatea. În iluzii căutăm și credem că am găsit adevărul, în adevăr căutăm și găsim doar iluzia. Această concepţie a imaginii ca adevăr a fost criticată dur de Wittgenstein. Filozoful austriac argumentează că, dacă le considerăm prezenţe interioare care explică capacităţile de recunoaştere şi clasificare, atunci, nu se poate explica cum sunt ele cunoscute şi clasificate. Imaginile (imagini mentale păstrate în memoria fiecărui individ) sunt foarte aproape de imaginar (a crea imagini cu ochii minţii), astfel încât ele au rol mai centrat pe cei cu logica conotativă - cei cu fire de artişti, gânditorii non-lingvişti - artişti plastici, muzicieni, etc. Și mergând pe această fundamentare logică trebuie să recunoaștem această dominantă a omului mioritic , exprimată adesea prin repetata zicală: toți românii s-au născut poeți. Imaginile joacă un rol puternic centrat în logica sofistă, femeia având capacitatea de a vedea imagini pe care logica masculină nu le percepe sau le percepe greu. Poetul englez Coleridge a fost primul teoretician al esteticii care a văzut în imaginare şansa creativităţii umane, cu condiţia ca imaginaţia să fie disciplinată şi creativă şi să nu alunece în jocul fantasmelor şi fanteziilor inutile.
De câte ori nu a fost amăgit omul doar arătându-i-se ,,adevărul!’’ De câte ori nu a căzut în capcana acestor iluzii ale imaginarului! E suficient să amintim iluziile generate de teoriile geocentrismului ca să ne facem o părere despre cât de uşor poate fi înşelată raţiunea umană. A trebuit să fie ars pe rug un călugăr îndărătnic, care nu s-a lăsat prins în capcana iluziilor. Biserica le înfăşurase sub vălul Mayei și acceptase, pentru ştiinţa lumii, ca oamenii să trăiască în această iluzie, anume că Pământul este buricul Universului - în realitate o mică planetă, dintr-un minuscul grup de structuri cosmice din coada unei galaxii. Bruno a asemănat iluzia cu o femeie goală - zeiţa Diana Cyntiana îmbăindu-se la izvor, (a se vedea în asta o scenă primordială a pornografiei actuale în care este exacerbată până la saturație imaginea femeii goale ce induce obsesia sexului și dependenţă de imaginea trupurilor goale, fiind, e adevărat şi cel mai eficient afrodiziac).
Acteon, prins de vraja frumuseţii ei, cade în capcană, se lasă ademenit de această iluzie vizuală. Când zeiţa (iluzia e o zeiţă) a realizat că muritorul a văzut-o goală l-a transformat în cerb şi imediat a fost devorat de proprii săi câini. Câinii lui Acteon sunt obsesiile erotice de care bărbatul nu poate scăpa și se lasă devorat. Iluzia, fără îndoială, adoarme judecata. A exprimat-o genial pictorul spaniol, Goya, în Capricii - Somnul raţiunii naşte monştri. Parafrazându-l pe Goya, spunem că iluziile nasc ideologii, utopii și monştri care ne devorează. Povestea lui Acteon, din sonetul Freneziile eroice, pare a fi chiar povestea vieţii lui Giordano Bruno. E ca şi cum, în acest poem, Bruno şi-ar fi prevestit sfârşitul. Acest călugăr –filozof a văzut, nu iluzia frumuseţii, ci frumuseţea adevărului.
El, care a văzut adevărul, nu se mai poate dezlipi de acesta, este obsedat de adevăr. Iluzia, după cum am văzut, pentru Bruno, e o zeiţă goală. În simetrie antinomică, opusul iluziei e adevărul; opusul zeiţei goale e un zeu gol. Iluzia e feminină, adevărul e masculin.
Eminescu a definit genial, această dihotomie - logica masculină , în contrapondere cu logica feminină. ,,Eu sunt un cuget, tu o problemă.’’ Iluzia este, sofismul, eterna problemă de nedezlegat. Eternul feminin este senzorialul-sentimentalul, care se îmbină în logica ei sofistă / o lumină colorată - ,,o feerie’’, cum o numeşte Eminescu, care îl fascinează, îl atrage şi îl devorează pe bărbat.
Kant va constata în Critica raţiunii pure că, raţiunea e ea însăşi producătoare de iluzii atunci când depăşeşte câmpul experienţei şi confundă principiile cunoaşterii relative cu principiile obiective ale lucrului în sine.
Această iluzie el o consideră naturală şi legitimă fiindcă răspunde nevoii necondiţionate teoretice şi practice de - Dumnezeu, suflet şi lume. În iluzie este încorporată un mare procent de dorinţă. Asta îl orbeşte pe om şi-l face să confunde dorinţa cu realitatea şi iluzia cu adevărul. Comiterea hybrisului e consecinţa experimentării dorinţei iluzorii. Experienţa ideologiilor extremiste au demonstrat consecinţele nefaste, distructive ale ,,experimentării dorinţei iluzorii’’.
Cum putem deosebi adevărul de iluzie? În iluzii căutăm și credem că am găsit adevărul, în adevăr căutăm și găsim doar iluzia. Giordano Bruno spune clar, în povestea lui Acteon că, iluzia îl transformă pe om în animal, el nu mai gândeşte raţional, ci doar în raport cu dorinţele sale, cu obsesiile sale, cu senzaţiile sale. (Ioan Petru Culianu – Eros și magie în Renaștere , 1848). Când ne îndrăgostim de o iluzie urâm adevărul, urâm tot ceea ce e real. Iluzia e lumea noastră, e universul nostru, e Dumnezeul nostru. Ce e în afara iluziei trebuie distrus.
Ca şi iluzia, adevărul devine obsesie care îl va devora pe Bruno cum l-au devorat câinii pe Acteon. Când adevărul e îmbrăcat în haina iluziei şi iluzia în haina adevărului cum să deosebeşti iluzia de adevăr?
După ce a văzut adevărul, Bruno nu se mai poate dezice de el. Pentru a păstra iluzia geocentrismului pentru lumea catolică şi a ascunde adevărul, Inchiziţia a fost nevoită să-l ardă pe rug. Arzându-l pe rug au crezut că au ucis adevărul, dar abia atunci adevărul despre Univers, aşa cum l-a văzut de Bruno, a ieşit la iveală.
Prin sacrificiul său a încercat să vindece omenirea de iluzii, dar lumea nu s-a vindecat. Dimpotrivă, cu cât lumea devine mai culturală, cu atât oamenii sunt mai predispuşi să cadă în capcana iluziilor existenţiale.
Asemenea lui Giordano Bruno, Eminescu a încercat, sacrificându-şi sănătatea ( după unii exegeți a fost asasinat), într-un mare proiect moral, anume acela de vindeca lumea românească de minciună, însă lumea românească nu s-a vindecat. Toți marii moraliști ai lumii Socrate , Isus, Gandhi, au fost, în mod paradoxal, asasinați. Și Eminescu se numără printre acești mari moraliști ai lumii.
Poate, oare, omul în zilele noastre să mai deceleze, în condiţiile avalanşei informaţionale, adevărul de minciună, când minciuna și adevărul par a fi imposibil de decelat? Relativismul vest european, inspirat din doctrinele sofiste grecești, face din adevăr un prezumtiv sofism: adevărul este relativ.
Andrei Cornea, în Turnirul khazar, încearcă o respingere a sofisticii contemporane, căci nimic , spune el ,,nu se mai poate susține pe o credință”, judecata omului trebuie să renunțe la această ,,primă opțiune în favoarea unei a doua opțiuni, firește, mai slabă, mai modestă, dar mai stabilă și mai generală, ce se descoperă printre altele în încredere.(Andrei Cornea – Turnirul Khazar, p10). Și încrederea se bazează , fără îndoială, pe raționamentul logicii clasice deductiv denotativă , aceea al lui modus ponens (de la P la P şi de la P la Q), care deschide calea ipotezei prin trecerea de la două premise, sau cea contrară a lui modus tollens (dacă P, atunci Q, dar nu Q, deci nici P.), contrariul primului, aceea a negării. La regula modus ponens pentru fiecare nouă axiomă am nevoie de o nouă axiomă (N+1). Omul actual mioritic trebuie să trăiască experienţa adevărului crud ca să-l poată deosebi de minciună.
Noi credem că cea mai periculoasă capcană, singura capcană cu adevărat periculoasă pentru raţiune, nu este senzorialul pur – femeia goală, ci logica feminină sofistă. De senzorial te poţi elibera, dar de iluzii, de poveştile Şeherezadei este aproape imposibil; ele te învăluie, te înlănţuie, te fac dependent, cum l-a făcut Şeherezada cu poveştile pe regele persan Shahryar.
Suntem un popor de Șeherezade, afirma profesorul Liviu Antonesei, într-o conferință a Editurii Humanitas, referindu-se la dominanta narativă a românului. Avem plăcerea vorbei, a povestitului, a narării. Nu întâmplător, Anton Pann și-a intitulat cartea Povestea vorbei. Eminescu avea să surprindă în Scrisoarea V , mult peste posibilităţile noastre de a reda, fascinaţia ademenitoare exercitată de femeie – o feerie iluzorie; în realitatea ascunsă a fiecărei femei se află o Dalila, care îţi ia puterile când ,,dormi’’ sau o Şeherezada care te îmbrobodeşte cu poveştile ei şi îţi ia puterea de a raţiona, cum i-a luat-o prinţului.
Puterea bărbatului stă în cap, în logica sa raţională; a femeii în senzorialul erotic, dar şi mai ales în mintea ei sofistă. Eminescu a redat în Scrisoarea V, aceeaşi viziune asupra iluziei ca şi Bruno, dar într-o cugetare mult mai sintetizatoare asupra senzualităţii şi logicii sofiste feminine, dar, crede, pe bună dreptate, poetul că, iluzia se petrece în bărbat. În-adevăr, prin toate manifestările ei, prin limbajul trupului , prin logica sofistă a minţii sale, femeia exercită o magie menită a stârni şi a amplifica dorinţa bărbatului până ce acesta îşi pierde capul. Să amintim că, în blestemul biblic, Dumnezeu îi prezice lui Adam că ,,aceasta îi va zdrobi capul’’. Această fascinaţie exercitată de femeie asupra capului bărbatului, Eminescu a numit-o ,,feeria unui mândru vis de vară’’ ,,Te îmbeţi cu feeria unui mândru vis de vară / Care-n tine se petrece…’’
E frumoasă se-nţelege …Ca copiii are haz
Şi când râde face încă şi gropiţe în obraz
………………………………………….
Dacă vorba e plăcută şi tăcerea-i încă place;
Vorba zice: ,, fugi încolo’’, râsul zice: ,, vino-ncoace!’’
Îmblă parcă amintindu-şi vreun cântec, alintată,
Pare că i-ar fi tot lene şi s-ar cere sărutată
Şi se-nalţă din călcâie să-ţi ajungă pân’ la gură
Dăruind c-o sărutare acea tainică căldură
Ce n-o are decât numai sufletul unei femei…
……………………………………………..
Ce iluzii! Nu-nţelegi tu, din a ei căutătură
Că deprindere, grimasă este zâmbetul pe gură,
Că întreaga-i frumuseţe e în lume de prisos
Şi că sufletul ţi-l pierde fără de nici un folos?
(Scrisoarea V)
Dar ea nu poate înţelege că nu bărbatul o vrea, nu raţiunea lui care tânjeşte după altceva, după ,,cerurile nalte’’, ,,câmpiile asire’’ , ,, întunecata mare’’ , ,,ci un demon ce-nsetează după dulcele-i lumine, / C-acel demon plânge, râde,neputând s-audă plânsu-şi,/ Că o vrea ... spre-a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi, / Că se zbate ca un sculptor fără braţe şi că geme / Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme,(Scrisoarea V). Acesta este demonul sexual, care, la bărbat, este imperios.
Comunicarea, ca dominată a mentalului feminin, este o caracteristică a logicii sofiste. Să amintim că, deşi creierul femeii cântăreşte cu o sută de grame mai puţin decât a bărbatului, are corpul calos (un mănunchi de fibre care fac legătura dintre cele două emisfere, cu 30% mai dezvoltat decât la bărbat). Legătura aceasta face din femeie nu doar o logoreică, ci îi conferă şi capacitate distributivă superioară creierului masculin; ea fiind capabilă de a face mai multe activităţi concomitent, de a vorbi, de a lucra, de a cânta, fără a privi, fără a se concentra. Din aceste considerente, logica sofistă este logica dominantă a feminităţii. Ea poate spune poveşti, multe poveşti, la fel ca Şeherezada, dar creativitatea ei se reduce la tehnica şi melopeea comunicării (să amintim că cele mai bune moderatoare sunt femeile, nu bărbaţii).
Oamenii cu logică denotativă au tendinţa de a trăi, chiar şi relaţia de iubirea ca pe o relaţie de încredere în celălalt. Cei cu logică conotativă dominantă au de regulă tendinţă de aluneca rapid în credinţă. Iar credința fanatizează. Acest tip de fanatism e întâlnit des la omul mioritic. Fanatismul exclude dialogul; nu există decât un singur adevăr și acesta este doar al meu. Ca şi femeile, ei nu pot face distincţie între relaţia de încredere şi aceea de credinţă, la fel ca femeile nu pot decela iubirea de sex. Relaţia de încredere în celălalt este o relaţie raţională de luciditate critică; credinţă este o relaţie oarbă (crede şi nu cerceta) în care raţiunea şi luciditatea critică sunt reduse la minim sau complet abandonate.
În logica raţională, în relaţia cu celălalt se poate pune semnul egalităţii, ba chiar al identităţii, în logica senzorial-sentimentală relaţia va fi una de apartenenţă a iubitorului şi de posedare a celui iubit.
Prin logica dominantă a minţii sale omul se va situa în relaţia cu celălalt în postura de egal în cazul dominantei logicii raţionale şi aceea de stăpân şi supus, în cazul logicii senzorial - sentimentale.
În această postură se situează şi omul mioritic, căci logica limbii nu-i permite a decela între relaţia de încredere care trebuie să existe între oameni, indiferent de poziţia socială sau politică a celuilalt şi credinţă. Prin urmare, inconştientul colectiv a omului mioritic tinde a identifica pe omul politic cu zeul, sau cu demiurgul, cu magicianul şi prin asta săvârşeşte marea eroare de a se lăsa manipulat de politicianul venal, care exercită asupra inconştientului colectiv ,,o hipnoză dirijată , activă şi voluntară.’’( Ioan Petru Culianu - Eros şi magie în Renaştere 1484). Pentru omul mioritic, politica este un fenomen de hipnoză colectivă, la fel cum este religia. Oligarhii puterii, la fel ca prelaţii (în democraţie sunt posibile a ajunge să guverneze oricare din regimuri din ,,bazarul de regimuri politice’’) creează, prin manipulare, condiţiile stării de supunere totală. Şi nu doar de supunere, ci chiar de ,,abnegaţie’’ , indiferent de comportamentul lor imoral faţă de supuşi. Una din metode este aceea a condiţionării mentalului colectiv cu o anumită realitate, care treptat, cu trecerea timpului devine o ,,normalitate’’ existenţială. Omul prins în acest regim se complace în această realitate fiindcă nu cunoaşte alta şi o consideră a fi, cum spunea Leibniz, ,,cea mai bună lume dintre toate lumile posibile.’’ Din aceleaşi motiv, al logicii efeminate a limbii române, poporul român este profund religios. Dovada o constituie multitudinea de biserici care s-au construit înainte şi după marea revoluţie din decembrie. Dar credinţa nu-l face în aceeaşi măsură - moral. Dimpotrivă, religia pare a-l face pe omul mioritic, mai degrabă imoral şi implicit iraţional. Şi asta pentru că religia nu are nicio influenţă moralizatoare asupra românului.
Minţit şi tras pe sfoară de politicieni venali , lăsat voia sorţii de aleşii care au obligaţia administrativ-socială şi implicit morală să se ocupe de buna gospodărire a banului public în folosul tuturor omul mioritic nu mai crede în nimic. El are convingerea eternului păcălit, că e August prostul, veşnicul prostit de şmecherii care se prefac că administrează banii publici în vrem ce, pe din dos sau chiar pe față, îşi fac afacerile murdare.
Morala omului mioritic spune să faci ce zice popa, nu ce face popa, însă el face la fel ce face popa, căci exemplu preotului are o influenţă morală mai mare asupra credinciosului decât spusele acestuia. Comportamentul duplicitar al preotului rămâne o referinţă pentru morala credinciosului mioritic. Dominata efeminată a logicii limbii ne face, pe noi românii un popor de Șeherezade, vorbăreți, buni povestitori, simulanți, duplicitari, la fel ca femeia, neîntrecuți actori Constantin Noica nu găseşte în cele 22 de milioane de români, 22 de tineri, ,,adică unu la un milion - cu o înzestrare excepţională. Dar întrebarea nu numai cum să-i găseşti pe cei 22, ci mai ales cum să faci virtualitatea să devină act. ’’ (Constantin Noica – Despre lăutărism, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p.77).
Ca ,,virtualitatea să devină act’’ e nevoie de o anumită emulaţie colectivă în spaţiul mioritic, o predispoziţie spre cunoaşterea spirituală, o eliberare de mizeria materială şi mai ales politică, care ne epuizează energiile creative și îndeosebi, de logica sofistă a limbii române. Or, tocmai din aceste motive cantonăm, noi oamenii spaţiului mioritic, în lăutărism. Vinovată este limba noastră , spune Noica. Citând remarca lui Dimitrie Cantemir, Noica spune că limba română are o topică de vorbitori ,,care gândesc, mai degrabă leneş’’.
Unul din marii noştri filologi şi lingvişti, Sextil Puşcariu, s-a speriat de inversarea topicii, propusă de Cantemir - anume, în loc de ,,Omul merge, la pădure, ca să taie lemne, pentru iarnă’’ , Cantemir a propus: ,,Ca să taie lemne pentru iarnă omul merge.’’ Şi continuă Noica, datorită limbii care ne face deosebit de volubili, dar gânditori leneşi, ,, aşa vom rămâne, de altfel, cât se va vorbi limba românească pe pământ...’’( ibid. pp. 12-13) .
Din acest motiv al logicii limbii române , marea operă moralizatoare eminesciană (a se vedea opera publicistică), prin care poetul a încercat o reformare morală a societăţii româneşti, a fost sortită eşecului.
Acest eşec al proiectului moral eminescian s-a lovit de logica unei limbi cu dominantă sofistă, care îl face pe omul mioritic să fie mai apropiat de concretul material (în realitate cu adevărat iluzoriu, dar care concordă cu logica existenţială feminin-sofistă al lui ,, aici şi-acum’’) şi mai puţin dispus să creadă în visul iluzoriu al unui idealul abstract - acela a instaurării de către clasa politică a stării de încredere și implicit a unui regim democratic mai apropiat de standardele vest europene. Dacă Eminescu s-ar întrupa ca Isus și ar reveni în spațiul nostru mioritic ar fi profund deziluzionat de eşecul proiectului său moral. Nimic, nicio schimbare morală a clasei politice în cei peste 150 de ani, de când Poetul scria la Timpul, de parcă Timpul s-ar fi oprit în loc pentru români.